28/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (4/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5)

În chiar ziua următoare loviturii de stat, pe 24 august 1944, ora 16,20, un bombardament german avea să lovească în plin clădirea Radiodifuziunii române – atac soldat de partea română cu 11 morţi şi 16 răniţi, angajaţi şi soldaţi prinşi sub ruine. În perioada următoare, programele postului naţional s–au emis prin intermediul Radio România Bod (de lîngă Braşov) şi prin studiourile din Timişul de Sus, locaţii pe care Vasile Ionescu le–a pus în stare de funcţionare imediat ce sediul din Bucureşti a devenit impropriu continuării activităţii. Scrisoarea primită de Vasile Ionescu pe 14 decembrie 1944 din partea primului ministru Constantin Sănătescu urma să fie mărturie pentru rolul jucat de instituţia Radiodifuziunii în reuşita loviturii de palat şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. În privinţa meritelor directe ale lui Vasile Ionescu, decorarea sa, în aprilie 1945, cu “Steaua României“ în grad de comador cu spade şi înaintarea la gradul de colonel în rezervă sînt elocvente.

În fine, după 6 martie 1945 – şi instituirea, la această dată, a guvernului prosovietic condus de moşierul “tovarăş de drum“ Petru Groza (dată despre care, în varianta din 1968 a manuscrisului său, memorialistul vorbeşte, obligat de canoanele epocii, ca despre “venirea la putere a unui regim de largă concentrare democratică”) – Vasile Ionescu începe ce–a de–a doua perioadă a prigoanei sale politice. Este cu totul ilustrativ pentru traseul elitei româneşti din prima parte a secolului trecut faptul că după prigoana legionară a urmat cea comunistă – încă o dovadă că cele două forme de totalitarism vedeau în democraţie (şi în oamenii acesteia, precum Vasile Ionescu) un adversar comun. Este foarte clar că – pentru memorialist – aceasta din urmă a fost chiar mai dramatică decît prigoana legionară. Este drept, memoriile sale amintesc doar în treacăt acest episod – din motive care sînt de la sine înţelese, date fiind datele la care cele două variante ale manuscrisului au fost redactate, cînd nu putea da multe detalii despre destituirea sa de către comunişti sau despre atacurile la care fusese supus, în presa controlată de comunişti, în perioada precedentă. O lucrare recentă precum cea a lui Eugen Denize ne permite însă punerea în legătură a principalelor informaţii conexe despre activitatea Radioului şi a directorului său în această perioadă. În septembrie 1944, Societatea Română de Radiodifuziune trecuse sub controlul Comisiei Aliate de Control (sovietice) şi, sub pretextul credibil atunci al necesităţii respectării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu semnat pe 12 septembrie, cenzura militară sovietică a înlocuit vechea cenzură a regimului Antonescu[1]. În paralel, aparatele de radio ale populaţiei civile erau în mare parte rechiziţionate. Atacurile de presă directe la adresa lui Vasile Ionescu debutează pe 18 octombrie 1944, printr–un articol din “Scînteia”; în lunile următoare, Ionescu devine ţinta celor mai stranii acuzaţii – de la “delicte economice“ la “relaţii privilegiate cu Mihai Antonescu”; culmea aberaţiilor este atinsă atunci cînd Vasile Ionescu, fost – după cum s–a văzut – mereu în conflict cu extremismul politic de dreapta, este acuzat de “protejarea legionarilor”… Dată fiind lipsa de onestitate a propagandei comuniste, astfel de absurdităţi sînt cu totul caracteristice pentru “presa roşie” a acelor ani, în care lupta împotriva adversarului democratic părea a permite orice, inclusiv minciuna. În paralel, Ionescu a fost atacat şi din interiorul instituţiei, din direcţia sindicalismului supus partidului comunist, cei mai zeloşi din acest punct de vedere fiind doctorul Mircea Duma şi compozitorul Matei Socor[2]. Parte integrantă a comunizării accelerate a Radioului, demiterea lui Vasile Ionescu a survenit pe 19 iunie 1945, în urma unei decizii a Consiliului de Administraţie; din august acelaşi an, directorul general al SRR devine acelaşi Matei Socor amintit mai sus.

Toate aceste detalii lipsesc din memoriile lui Ionescu; tot ce găsim acolo este enunţarea, eliptică, a faptului că în 1950 el a fost condamnat la 6 ani închisoare, sub acuzaţia de “crimă contra păcii” – cea mai “grea” piesă aflată la dosarul său fiind o cuvîntare pe care o ţinuse pe 2 noiembrie 1942, la inaugurarea emiţătorului Radio Moldova, la Iaşi. (va urma)

---

[1] E. Denize, Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. II, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2000, pp. 36 şi urm.

[2] Ibidem, p. 41.

Publicitate