G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

09/nov/2009 Astăzi, de la ora 12…

… prof. univ. Adrian Cioroianu va comenta, pe postul Realitatea TV, ultimele evoluţii politice legate de „guvernul Liviu Negoiţă”.

Reclame

9 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | Lasă un comentariu

Miza europeană a alegerilor din Ucraina (update)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina

 Adrian Cioroianu

  (acest text va apărea în revista Scrisul românesc, nr. 11, noiembrie a.c.)

Ucraina se pregăteşte de alegeri prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. La ora la care scriu, încă mai persistă unele dubii (s-a sugerat chiar amânarea lor, din cauza epidemiei de gripă porcină!). Cert este că înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi a continuat până pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că “miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Deja, în aceste săptămâni, au curs – la adresa unor candidaţi sau a oamenilor din echipele lor – acuze de pedofilie sau de participare la viol! Nimeni nu iată pe nimeni.

Pe de o parte, elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii de la sfârşitul lui 2004, care atunci i-a adus la putere pe preşedintele Viktor Iuşcenko şi pe premierul Iulia Timoşenko. Numai că, apoi, doar câteva luni le-au trebuit celor doi camarazi portocalii să se certe şi să pornească între ei un război care nu a putut fi oprit de toate intervenţiile amicilor politici ai celor doi din străinătate. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai aibă ca prioritate apropierea de NATO, ci, pe cât posibil, o reorientare prorusă. În ultimele săptămâni, premierul rus Vladimir Putin s-a arătat foarte interesat dacă Ucraina îşi poate plăti factura la gaze către firma (rusă de stat) Gazprom – o manieră nici măcar prea subtilă a Moscovei de a semnala că Iuşcenko a ieşit definitiv şi irevocabil din graţiile sale. Dar trebuie spus că Putin a lucrat, cum se spune, cu “materialul clientului”: pe 30 octombrie a.c., într-o discuţie telefonică pe care a avut-o cu Putin, premierul Timoşenko i s-a plâns acestuia că cel ce obstrucţionează o înţelegere de durată în dosarul gazului cu Rusia este preşedintele Iuşcenko. În zilele următoare, Putin s-a folosit de această “informaţie” şi a transmis premierilor Suediei (ţară care deţine preşedinţia UE), Germaniei şi Danemarcei[1] îngrijorările sale că neseriozitatea Ucrainei ar putea iarăşi declanşa un “conflict al contractelor”, care să împiedice livrarea gazului rusesc către Europa în lunile următoare (ar fi al treilea “război al gazului” între Ucraina şi Rusia, după cele din 2006 şi 2009 – care au afectat mai multe state ale UE).

În legătură cu alegerile din ianuarie viitor, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decât atunci) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu o serioasă bază de susţinere în Estul Ucrainei şi în rândul populaţiei filoruse şi rusofone.

 În cursă s-au mai înscris actualul preşedinte Iuşcenko, actualul premier Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a. Deocamdată, sondajele sunt irelevante – în general, se acreditează ideea că cele mai multe intenţii de vot le-ar avea V. Ianukovici, urmat de doamna Timoşenko şi de A. Iaţeniuk. Este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curând un scop de manipulare (ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), şi este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul doi al alegerilor să le aibă Timoşenko şi Ianukovici (poate în ordine inversă). Foarte probabil, pe locul al treilea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii, cred, să se îndrepte în turul doi către I. Timoşenko.

 Este, de asemenea, de aşteptat ca la acest final de an criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la “cooperarea” cu Gazprom şi până la reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în vara lui 2008 etc. Iuşcenko a fost suporterul cel mai fervent al apropierii ţării sale de NATO – iar acest lucru nu e de natură să-ţi facă mulţi prieteni la Moscova.

Aşadar, miza alegerilor din Ucraina rămâne impresionantă, din mai multe motive. În primul rând, pentru că tipul de relaţii viitoare dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atmosfera politică generală din Estul Europei. Nu va fi deloc indiferent pentru state (membre sau nemembre ale UE) precum Polonia, România, statele baltice, Republica Moldova, Georgia şi chiar Belarus dacă la Kiev va fi un preşedinte prorus sau unul prooccidental. În al doilea rând, viitorul preşedinte al Ucrainei şi programul său de perspectivă va influenţa şi desfăşurarea pe mai departe a Parteneriatul Estic al UE – proiectul lansat de Bruxelles în mai 2008, prin care unor state din aria ex-sovietică li se prefigura orizontul unei apropieri graduale de Uniunea Europeană. Iarăşi, este limpede că un preşedinte prorus în Ucraina nu va încuraja prea mult intrarea acestei arii în zona de influenţă a Europei unite (şi occidentale) – ci o va duce spre sfera de interes a Moscovei. În fine, un preşedinte prorus la Kiev va fi interpretat la Moscova ca o victorie a Rusiei împotriva Vestului generic – altfel spus, ca pe o “smulgere” a Ucrainei de sub influenţa occidentalo-americană (al cărei exponent, în viziunea Rusiei, a fost începând cu 2005 preşedintele Iuşcenko). Pe firul consecinţelor implicite sau explicite, o astfel de evoluţie va influenţa şi strategia de ansamblu a flancului estic al NATO.

 Iată aşadar cum, prin jocul conexiunilor, aceste alegeri din ianuarie viitor din Ucraina sunt foarte importante şi pentru noi – chiar dacă recent am avut propria noastră campanie de prezidenţiale. De urmărit pe mai departe. 


[1] “Gas issues in the political dispute in Ukraine”, în EastWeek Analytical Newsletter, nr. 38, 4 noiembrie 2009.

9 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

08/nov/2009 Ultima oră: o analiză „la rece” a situaţiei Republicii Moldova

UCRAINIZAREA REPUBLICII MOLDOVA AVANTAJEAZA  RUSIA

Vladimir Socor

(Jamestown Foundation & Europa Liberă), 6 noiembrie a.c.

(textul şi diacriticele sînt păstrate în forma în care ne-au parvenit de la dl Vl. Socor – EURAST).

 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la  gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.
Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc. 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.

Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc.

8 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

07/nov/2009 Invitaţie: azi, lansare de carte…

Sâmbătă, 7 noiembrie a.c., ora 16,30, la librăria Cărtureşti-Verona (subsol), în cadrul Festivalului Naţional de Teatru

lansare de carte

CU ION CARAMITRU DE LA HAMLET LA HAMLET ŞI MAI DEPARTE,

de Mircea Morariu

Editura Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”; Volum editat cu sprijinul AFCN şi UNITER

    Cel mai recent volum din Galeria Teatrului Românesc reuneşte între copertele lui o serie de şapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru şi criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut în perioada  26 ianuarie şi 1 februarie 2009. Refăcând traseul evoluţiei umane şi profesionale a unuia dintre cei mai mari artişti români, socotit a se număra printre cei mai pregnanţi interpreţi ai rolului Hamlet, cele şapte dialoguri îl reconfirmă pe William Shakespeare, care spunea că actorul e „cronica vie şi prescurtată a timpului său”. E vorba, de fapt, despre un schimb de opinii dintre doi oameni preocupaţi de teatru: unul, în calitate de personaj principal – actorul, celălalt – criticul, personaj secundar, care astfel recompun împreună o anume imagine asupra istoriei României postbelice, văzută prin prisma experienţelor personale.

Prezintă:  Mircea Morariu, Adrian Cioroianu, Florica Ichim; cu participarea lui Ion Caramitru 

7 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

07/nov/2009 Invitatul din weekend: Vl. Socor despre rolul Rusiei în politica R. Moldova

RUSSIA EMERGING AS A FACTOR IN MOLDOVA’S INTERNAL POLITICS

Vladimir Socor

(Jamestown Foundation)

From October 30 to November 1 the Moldovan parliamentary majority’s candidate for head of state, Western-oriented Marian Lupu, as well as the communist opposition leader, former head of state (2001-2009) Vladimir Voronin, undertook parallel visits to Moscow upon invitations there. Such a turn of events is unprecedented in Moldova since 1991 and would have been almost inconceivable even a few months ago. Russia is now bidding to become a power broker in Moldova’s internal politics.

Moldova’s state presidency remains technically vacant since April. The four-party Alliance for European Integration (AEI) managed to form a government in September, but its narrow edge in parliament–52 AEI versus 49 communist seats–is a recipe for continued polarization and confrontation. The AEI lacks the minimum necessary of 61 votes for electing the head of state in parliament. Certain AEI government leaders tacitly favor yet another parliamentary election for next year, expecting to win heavily and to remove the clean candidate, Lupu, from the presidential contest. Meanwhile, the communists are holding out for the hardest possible bargain with the AEI and are blocking the election of the head of state in parliament, threatening thereby to force new elections.

Lupu’s and Voronin’s Moscow visits were directly initiated by the Kremlin and proceeded separately from each other; at least there is no indication that they crossed paths there. While Voronin’s visit remains shrouded in obscurity for the moment, Russian authorities ensured low-key but respectful media treatment of Lupu’s visit; and Lupu himself gave an account of his Moscow talks for Moldovan media. Russian presidential administration head Sergei Naryshkin and the Duma’s international affairs committee chairman Konstantin Kosachev held meetings with Lupu. He is the first Moldovan AEI leader to have been invited by Russian officials to Moscow after Moldova’s elections. The public signals from these talks confirm almost explicitly that Russian authorities favor Lupu’s election as president. Kosachev expressed confidence in Lupu’s willingness to develop Moldova-Russia relations. Kosachev also proposed that an inter-party agreement be signed between United Russia and Lupu’s Moldovan Democratic Party before the end of this year –- a signal that Moscow has all but identified this group as a partner of choice in Moldova (Interfax, October 31, November 1; Kommersant, November 2).

According to Lupu’s account of his talks, Moscow is interested in stabilizing the situation in Moldova, with a view to building economic cooperation and political dialogue with the country. Lupu regards Moscow’s interest defined in that way as “correct, not as interference in Moldovan internal affairs.” He would “categorically oppose any pressure [and] would not want others to regard us as infantile.” Lupu is open to continuing his and the AEI’s dialogue with the Moldovan communists with a view to resolving the political crisis, electing him as head of state, and avoiding yet another parliamentary election. He observes that all of Moldova’s foreign partners, not only Russia, want a stable and predictable situation in the country (Moldpres, http://www.jurnal.md, November 2). Naryshkin received Voronin in the Kremlin for an all-but-secret visit. According to Kremlin sources, Voronin was told that his potential as a Moldovan political leader is nearly exhausted. In Naryshkin’s office, Voronin was offered “certain scenarios [skhemy] for further cooperation” (Kommersant, November 2). Apparently, Moscow is promising the communists a minor role in Moldova’s new political configuration, if the party goes along constructively with the change of power and does not scuttle the existing parliament.

Such is Moscow’s clear signal to the Moldovan communists. Within the Communist Party, a group has emerged in recent weeks favoring limited cooperation with the AEI. This group is prepared to settle for the role of a responsible opposition in the existing parliament. Led by the influential political operator Vladimir Turcan (who is not a party member technically) and estimated to include 15 parliamentary deputies, this group could provide more than the eight additional votes needed for electing in parliament the AEI candidate Lupu as head of state. Turcan has all along hinted, and is now claiming outright, to be acting in tune with Moscow’s wishes (www.jurnal.md, November 2). However, Voronin and his top adviser Mark Tkachuk (now a highly influential parliamentarian) prefer brinkmanship as tactics and indeed strategy, threatening new elections. While in power, Voronin and particularly Tkachuk often proved recalcitrant toward Moscow, which reciprocated by distrusting Voronin and detesting Tkachuk. Consistent in his attitude, Tkachuk all but rejects Moscow’s unilateral intervention in Moldova’s internal crisis: “We maintain a dialogue not only with Moscow but also with the diplomatic missions in Chisinau. We see no reasons to elect Lupu as president. New elections are the best option,” Tkachuk declared, after Moscow had urged Voronin to help elect Lupu as president and avoid new parliamentary elections (www.jurnal.md, November 3).

Moldovan Prime Minister Vlad Filat seems to go along reluctantly with this turn of events. Filat supports Lupu’s presidential candidacy officially, but half-heartedly. Filat objects to his potential rival Lupu’s Moscow visit: “I dislike this attempt to resolve the issue of [electing] the head of state in a place other than Chisinau” (www.jurnal.md, Moldova Suverana, November 3).

V.S., 4 noiembrie 2009

7 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | Un comentariu

06/nov/2009 Nu pierdeţi mîine…

Invitatul din week end, în această săptămînă, este analistul Vladimir Socor, cu un text despre rolul şi locul Rusiei în noile evoluţii politice din Republica Moldova – mîine, 7 noiembrie a.c., pe G E O P O L I T I K O N .

6 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

06/nov/2009 Astăzi, de la ora 15…

… prof. univ. Adrian Cioroianu va comenta pe postul B1 – emisiunea Evenimentele zilei – noua propunere a preşedintelui T. Băsescu privind postul de prim-ministru.

6 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | Lasă un comentariu

05/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev – tranziţia ca destin naţional

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(prima parte) 

Adrian CIOROIANU

  (Acest text va apărea luni, 9 noiembrie a.c., în numărul 13, nov. – dec. 2009, al revistei Foreign Policy – România)

Nimic mai simplu

Nimic nu pare mai simplu decât a vorbi despre tranziţia postcomunistă a Rusiei, aşa cum s-a consumat ea în ultimii 20 de ani. Pentru majoritatea ruşilor, aceasta a avut două episoade: deceniul Elţîn şi deceniul Putin. Un prim episod (1991-1999) plin de promisiuni, suferinţe şi cedări: de la crizele monetare din 1993 şi 1998 (care au sărăcit pensionarii cu depuneri în bănci dar au creat prima generaţie a oligarhilor) la paşii înapoi în faţa extinderii NATO (1997) sau la războaiele triste din Cecenia. Şi un al doilea episod (2000 – prezent), unul al ridicării din genunchi, al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul politic suprem!), al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (două “războaie ale gazului” cu Ucraina – 2006 şi 2009 – şi un război adevărat cu Georgia, în 2008). Pe 10 septembrie a.c., într-un articol-program publicat sub titlul mobilizator “Înainte, Rusia”, ca şi o săptămână mai târziu, într-o întâlnire cu participanţii la ce-a de-a şasea ediţie a Clubul Internaţional Valdai, preşedintele Medvedev a operat aceeaşi delimitare: anii ’90 au fost cei ai unei “ţări paralizate”, pe când acest deceniu este al restabilirii ordinei şi revenirii în forţă (la ce anume? – iată o temă de discuţie).

 Şi nimic mai complicat

Şi totuşi, nimic nu este mai dificil decât a vorbi despre tranziţia rusească. Pentru că pare o poveste fără capăt. În ultimele trei secole, o Rusie mereu în schimbare (dar cu aceleaşi ambiţii imperiale) a cunoscut două principale tranziţii modernizatoare: cea a lui Petru cel Mare, vreme de patru decenii, la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII; şi cea denumită generic URSS, timp de opt decenii ale secolului trecut. Fiecare în felul său s-a dorit o modernizare şi o trecere spre un ţel superior: Petru I-ul a visat un imperiu naţional şi a reuşit în bună parte; Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev au urmărit un imperiu universal şi, în anumite momente, au părut foarte aproape de reuşită. Şi, cu toate acestea, după fiecare din aceste episoade istoria (şi tranziţia) a luat-o de la capăt, aproape de la zero.

Să fie sistemul Putin-Medvedev expresia celei de-a treia tranziţii ruseşti? Cel puţin aceasta e intenţia. Chiar dacă establishment-ul actual al Rusiei doreşte să se poziţioneze în extrema opusă anilor ’90, orice observator imparţial observă că decada Putin prezintă suficiente elemente de continuitate cu precedenta decadă Elţîn. Printre acestea:

i) încercarea comună (şi logică, oarecum) de a face din Rusia moştenitoarea a tot ce fusese viabil şi notabil în fosta URSS;

ii) doctrina militară a Rusiei (conturată de Elţîn, în 1993 şi preluată de Putin) conform căreia armata rusă este responsabilă şi de protecţia celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în spaţiul ex-sovietic;

iii) conceptul “vecinătăţii apropiate” Rusiei, alcătuit din republicile ex-sovietice – un spaţiu în care Rusia îşi reclamă pe mai departe interese privilegiate;

iv) geografia perenă a “conflictelor îngheţate” (Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), prin care Rusia  a reuşit, de la începutul anilor ’90 şi până azi, să dezbine şi să controleze;

v) folosirea gazului natural ca instrument geopolitic (prin care sunt “reglate” relaţiile cu Ucraina, cu statele Asiei Centrale, cu Uniunea Europeană sau cu Turcia);

vi) tot pe plan extern, ameliorarea relaţiilor cu China – începută de Elţîn şi continuată fără rezerve de Putin;

vii) pe plan intern, ca şi în anii ’90, cei doi piloni ai puterii rămân partidul prezidenţial şi Duma controlată de acesta (şi, implicit, de preşedinte) etc.

Aşadar, indiferent de faptul că sistemul Putin-Medvedev vrea să se prezinte ca fiind expresia unei rupturi totale cu deceniul tranziţiei eşuate a lui Elţîn, cordonul ombilical dintre cele două episoade ale tranziţiei – Elţîn şi Putin – rămâne evident. (va urma)

5 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

(acest text are un update în 13 noiembrie a.c.)

Ştiri de ultimă oră spun că este foarte posibil ca preşedintele Barack Obama să nu poată vizita Europa în cursul săptămînii viitoare: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte ocupată a preşedintelui SUA.

Fără îndoială că argumentul este credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor „rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţător în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară!

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. – cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică.

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai „mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe state (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 state, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt gîndite şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea de acum.

ii) Multe dintre ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Praga, Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte „sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că nu toate audienţele i se par egale în importanţă.

iii) Şi totuşi, el nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008!  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau dacă ar trebui să o facă vreodată.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului berlinez. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy declara „Ich bin ein Berliner”; două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov „Mr. president, tear down this wall!”. În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi greşeala vizavi de polonezi) sau dacă este vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei „ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele & actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie.

4 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , | Un comentariu

04/nov/2009 EURAST recomandă: M. Gorbaciov despre căderea Zidului berlinez

Now Clear Away the Rubble of the Wall

MIKHAIL GORBACHEV

(text publicat de ultimul lider sovietic în ediţia din 3 noiembrie a.c. a cotidianului The New York TimesEURAST)
 
 
The year 1989 was a turning point for Europe and for the world, a time when history went into high gear. This acceleration was symbolized by the fall of the Berlin Wall and the velvet revolutions in Central and Eastern Europe. Totalitarian and authoritarian regimes were exiting the stage of history.

Those events, and their peaceful unfolding, were made possible by changes that began in the Soviet Union in the mid-1980s. We initiated them because they were overdue. We were responding to the demands of the people, who resented living without freedom, isolated from the rest of the world.

In just a few years — a very short time in history’s span — the main pillars of the totalitarian system in the Soviet Union were dismantled and the ground was readied for a democratic transition and economic reforms. Having done that in our own country, we could not deny the same to our neighbors.

We did not force changes upon them. From the outset of perestroika, I told the leaders of the Warsaw Pact countries that the Soviet Union was embarking upon major reforms but that they had to decide what they would do. You are responsible to your people, I said; we will not interfere.

In effect it was a repudiation of the so-called Brezhnev Doctrine, based on the concept of “limited sovereignty.” Initially, my words were met with skepticism, seen as yet another purely formal statement by a new general secretary of the Communist Party. But we never wavered, and that is why the developments in Europe in 1989-1990 were peaceful, without bloodshed.

The biggest challenge was the unification of Germany. As late as the summer of 1989, during my visit to West Germany, journalists asked me and Chancellor Helmut Kohl whether we had discussed the possibility of German unification. I replied that we had inherited that problem from history and that it would be addressed as history evolved. “When?” journalists asked. The chancellor and I both pointed to the 21st century.

Some might say we were poor prophets. Fair enough: German unification occurred much earlier — by the will of the German people, not because Gorbachev or Kohl wanted it. (text integral)

4 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 Vladimir Socor despre contractul de armanent dintre Franţa şi Rusia

Allons Enfants de la Russie in the Black Sea ?
FRANCE READY TO SELL OFFENSIVE HELICOPTER-CARRYING SHIPS TO RUSSIA

Vladimir Socor

 

(Recomandăm acest text scris de Vl. Socor – pentru Jamestown Foundation – despre un recent contract între Franţa şi Rusia şi posibilele sale consecinţe în aria Mării Negre – Adrian Cioroianu)

The French government and, apparently, the Élysée Palace are moving fast to sell at least one Mistral-class helicopter carrier to Russsia–along with a license to build several such ships–possibly for deployment in the Black Sea. Such a sale would endow Russia with a modern naval and amphibious warfare capability that Russia currently lacks. The Mistral is by definition a power-projection capability and it can be deployed for intimidating effect on Russia’s maritime neighbors.
Less than two months ago the Russian Navy’s Commander-in-Chief, Admiral Vladimir Vysotskiy, had announced Moscow’s intention to buy a Mistral-class helicopter carrier from France and the license to build several ships of this class in Russia. He also hinted at possible Russian deployment of this capability to meet contingencies in the Black Sea: “In the conflict in August last year [against Georgia], a ship like that would have allowed [Russia’s] Black Sea Fleet to accomplish its mission in 40 minutes, not 26 hours which is how long it took us [to land the troops ashore]” (Interfax, September 11, 15).
The Mistral is a state-of-the-art class in the French naval inventory, with only two vessels of this type on active duty thus far and a third under construction. It carries 16 attack and landing helicopters (while allowing the operation of up to 30 on both decks), 900 troops, four conventional landing craft (also allowing the operation of two hovercraft), and 40 Leclerc tanks, or alternatively 13 tanks and 40 other vehicles (http://www.netmarine.net/bat/tcd/mistral/histoire01.htm). These are the figures for short-term operations, which are mainly relevant to Russia for possible actions in theaters nearby.
According to West European observers (Financial Times, October 13), Russian deployment of a helicopter-carrying ship in the Black Sea would not necessarily violate the 1936 Montreux Convention. While that convention bans aircraft carriers from passing through Turkey’s Dardanelles and Bosporus Straits, Russia could argue that a helicopter carrier does not qualify as an aircraft carrier. The interpretation might then depend on Turkey, Russia’s latest “strategic partner” in the Black Sea.
With Russia’s other strategic partner, France, negotiations are proceeding apace over the technical and financial terms of the Mistral sale. As currently envisaged, the first ship and, possibly, a second one would be built in France, to be sold without sophisticated electronics. Two or three additional ships would then be built jointly, under French license in Russia. The French decision is expected to be finalized during the first half of November.
Selling the Mistral without sophisticated electronics would not reassure Russia’s maritime neighbors. Russia would even in that case acquire a potentially threatening capability for power projection vis-à-vis most of its European maritime neighbors. The Russian military intends to put Russian Ka-27 and Ka-29 helicopters on the Mistral, if the sale goes ahead (Interfax, October 23; RIA Novosti, October 31).
French Prime Minister Francois Fillon has declared in a speech at the École Militaire that partnership with Russia “can take several forms in the defense sphere, from military cooperation to close industrial partnership,” alluding to the Mistral deal (Agence France Presse, October 9). Last year at the NATO summit in Bucharest, Fillon had voiced concerns that membership action plans for Georgia and Ukraine would upset the “balance of power” to the detriment of Russia. Whether delivery of the Mistral would upset the balance of power to the detriment of France’s NATO allies and partners in the Black Sea or other theaters, however, does not seem to be very important to official Paris.
The French Foreign Minister Bernard Kouchner and Defense Minister Hervé Morin, discussed the Mistral sale during their latest visit to Moscow, where Russian President Dmitry Medvedev received them. Kouchner and Morin joined their Russian counterparts, Sergei Lavrov and Anatoly Serdyukov, in the regular Franco-Russian 2+2 ministerial consultations on foreign and defense policies. At the joint news conference, Morin welcomed Russia’s intention to purchase the Mistral; while Kouchner voiced hope that Russia would soon acquire this “great,” “wonderful” class of ships, once the technical and political procedures are completed (Interfax, Ekho Moskvy, October 1).
From the official French standpoint, the Mistral sale to Russia would both express the “strategic partnership” and provide an economic stimulus for the crisis-hit STX France shipyard. The latter would team up with the French DCNS naval shipyard to build the Mistral for Russia. The STX, traditionally known as Chantiers de l’Atlantique, currently two-thirds South Korean-owned and one-third French state owned, badly needs shipbuilding orders to save the threatened French jobs. President Nicolas Sarkozy promised this when visiting the shipyard almost one year ago. Apparently, he wants the government to secure the Mistral contract for Russia (Les Echos, October 7).
Meanwhile, Moscow is alluding to possible deals with the Netherlands or with Spain for helicopter carriers made in those countries. Such hints serve to goad Paris into rushing the sale of the Mistral.
Russia’s naval command is now equivocating about the number, possible missions, and basing for the Mistral in Russia. According to Vice-Admiral Oleg Burtsev, First Deputy Chief of the Russian Navy’s Main Staff, Russia may acquire, and build under French license, up to five ships of this class for possible deployment anywhere, from the Northern or Pacific Fleets to Somalia. The Russian shipyards in Severodvinsk or in St. Petersburg could build these ships, he told Russian media (RIA Novosti, Ekho Moskvy, Zvezda TV, October 31).
French authorities ignore warnings such as that of Sorbonne professor Francoise Thom: “Is it wise to arm a country that has just dismembered a neighboring state, Georgia, and no longer conceals its intentions to restore, by force if necessary, its hegemony in the ex-Soviet space? Is France, in the name of its ‘strategic partnership’ with Russia, closing its eyes to Russian preparations for future wars of aggression, which will become possible once Russia’s military reform, launched in September 2008, will have borne fruit? We must not be deluded into selling offensive armaments to Russia” (Le Monde, October 7).
In Brussels, however, an unidentified “senior figure at NATO Headquarters” sees no problem there: “This is a legal and bilateral issue between France and Russia and there has been no discussion about it at NATO” (Financial Times, October 13). If this is indeed an official position, it would only reflect the deterioration in the quality of consultation processes there since August. Candid discussion of this issue among NATO Allies could be one way toward restoring that quality.

4 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | 3 comentarii

03/nov/2009 Băsescu, Geoană, Antonescu – unde-i diferenţa?

Campania prezidenţială, cum a început

 

Adrian CIOROIANU

 

(În ultimele două zile am avut ocazia să comentez, la B1TV – ieri – şi Realitatea TV – azi – începutul campaniei prezidenţiale şi ultimele sondaje. Redau aici cîteva dintre ideile pe care le-am avansat, sub forma unui text pe care l-am scris pentru numărul din această săptămînă al revistei Opinia studenţească din Iaşi – A.C.)

 

Nu-i o victorie a libertăţii faptul că apucăturile rele devin contagioase. Luaţi, de exemplu, televiziunile: fiecare dintre ele (sau, în orice caz, trei-patru simultan) declară cotidian că au deţinut vârful de audienţă cu o seară înainte. Institutele de sondare a opiniei publice lucrează după acelaşi tipar: în funcţie de comanditar, până acum am aflat că toţi principalii candidaţi vor câştiga alegerile prezidenţiale (eventual toţi odată!). La ultimele două runde de alegeri (parlamentare şi europene) două partide au reclamat victoria: unii spunând că au cele mai multe voturi, ceilalţi că au cele mai multe mandate. Nici acum nu s-a clarificat ce şi cum.

Evident, nici una dintre aceste strategii nu creşte încrederea publicului în presă sau în oamenii politici. Fenomenul cel mai ameninţător cu care România se poate confrunta în următorul deceniu nu e absenteismul electoral – ci un absenteism social global, manifestat printr-o neîncredere crescândă în toate instituţiile statului (şcoală, poliţie, administraţie, parlament etc.).

Prezenta campanie electorală a debutat cu trei elemente definitorii: i) dl Sorin Oprescu (despre care altfel s-ar fi vorbit mai mult) a fost principala victimă a conflictului de orgolii din jurul prim-ministrului; până la alegeri nu va fi nici dl Croitoru, nu va fi nici dl Johannis, dar e clar că nici dl Oprescu nu va fi în turul II; ii) deşi apar ca solidari în faţa actualului preşedinte, dnii Geoană şi Antonescu ştiu foarte bine că prima luptă o vor avea ei între ei: numai unul va intra în turul II; iii) în fine, dl Băsescu şi-a concentrat eforturile pe o miză extremă: eu sau Parlamentul. Când spune “parlament”, şeful de stat îi include acolo pe toţi, la grămadă: Geoană, Antonescu, Hrebengiuc, Vanghelie şi toţi amicii săi. Strategia e facilă, dar la cât de popular e parlamentul în România, dl Băsescu ceva avantaj tot o să aibă.

Aşadar, 2009 mi se pare a fi într-adevăr primul an prezidenţial în care confuzia de fond e agravată de constatarea de formă că amalgamul e total, iar dihotomia nu mai e posibilă. În rundele Iliescu vs. Constantinescu, Iliescu vs. Vadim sau Băsescu vs. Năstase, diferenţele păreau serioase. Nu cred că mai e cazul acum: în spatele celor trei candidaţi, partidele lor vor apela la aceleaşi tactici pentru a-şi împinge omul în turul II. Iar competiţia, câtă va fi, se va sintetiza acolo, printr-un – tradiţional deja la noi! – vot negativ.

3 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , | 4 comentarii

03/nov/2009 N. Ceauşescu, agent de publicitate

Imaginea lui Nicolae Ceauşescu în România postcomunistă:

o marcă ce (se) vinde

(prima parte)

 

Simona Deleanu

(Prezentăm în cele ce urmează un studiu al drei Simona Deleanu despre abundenţa de reprezentări publicitare în care a fost sau este folosită imaginea şi/sau legenda lui Nicoale Ceauşescu. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de licenţă susţinută în vara anului 2009; autoarea este acum studentă la Master la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Adrian Cioroianu) 

Publicitatea este o componentă, este drept, extrem de importantă, a unui ansamblu mult mai cuprinzător, prezent în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, reprezentat de societatea de consum. Dacă pornim televizorul sau schimbăm canalele radio, dacă intrăm în magazin sau dacă ne plimbăm pe stradă, dacă navigăm pe Internet sau citim un ziar, reclama este omniprezentă, într-o formă sau alta. Aceasta, prin dubla funcţie pe care o are, generează mesaje (informaţionale) în favoarea unui produs sau serviciu, influenţând preferinţele consumatorilor prin manipularea atitutidinilor şi valorilor socio-culturale ale acestora.

 Menirea publicităţii este aceea de a vinde cât mai bine produsul promovat de sponsorul de publicitate. Pentru îndeplinirea acestui scop, specialiştii în domeniu folosesc varii domenii şi subiecte de interes, menite să atragă şi să reţină atenţia publicului consumator. Astfel se explică de ce istoria, chiar dacă nu ajunge să concureze prin pondere cu teme precum sexul sau umorul, este şi ea prezentă în discursul publicitar[1]. Dincolo de istoria oficială şi de discursul instituţionalizat al acesteia, există amintirile oamenilor şi ale comunităţilor, în cadrul cărora permanenta confruntare între memorie şi uitare determină o altfel de istorie care vine să suplinească imposibilitatea de evocare totală a istoriei oficiale.

Fiecare societate îşi (re)construieşte şi (re)memorează istoria proprie pe baza unei bătălii simbolice între cavalerii memoriei şi partizanii uitării. Această formulă, una dintre multele posibile, nu poartă în sine, cu necesitate, şi conotaţii valorizatoare: altfel spus, „nu este obligatoriu ca rememorarea să fie de preferat, în orice condiţii, uitării”[2]. Această dispută simbolică a generat două tipuri în materie de memorie: pe de o parte, o memorie completată de o reflecţie critică, de cealaltă parte, o memorie cosmetizată cu grade diferite de nostalgie mai mult sau mai puţin incurabilă. La nivelul fiecărui individ în parte, pe anumite paliere de raportare şi problematizare, între cele două tipuri există însă anumite interdependenţe.

 Istoria comunismului a fost folosită, în ultimii zece ani, în destul de multe campanii publicitare. Nicolae Ceauşescu are, însă, un grup de spoturi şi de campanii publicitare rezervat.Acest demers îşi propune să analizeze felul în care, prin intermediul spoturilor, este desenată sau redesenată, conştient sau nu, raportarea la comunism şi, mai precis, la personajul Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu, ciocolata Rom şi telefoanele mobile

 Pentru o mai bună înţelegere voi face diferenţa între spoturile publicitare – sub forma unor materiale video (care pot sau nu să fie însoţite de afişe publicitare) şi campaniile care se desfăşoară doar prin materiale ilustrative.  

Este vorba mai exact de trei clipuri (video) publicitare: i) Zapp „Talk Free”; ii) Rom „1 mai”; iii) Rom „Vizita de lucru”.  

Şi de campaniile: i) Connex; ii) a unei agenţii imobiliare din Arad. 

Totodată, pentru a vedea ascensiunea ca imagine publicitară a fostului dictator, voi încerca exemplificarea celor mai importante campanii publicitare care îl au în centru pe fostul conducător, în ordine cronologică. Primul video publicitar în care apare Nicolae Ceauşescu este conceput pentru difuzare exclusiv în afara ţării noastre. Mai exact, în 1998, apare un spot publicitar de promovare a unei mărci de prezervative, în care sunt prezenţi părinţii unora dintre dictatorii secolului al XX-lea: Ceauşescu, Hitler, Stalin. Mesajul este: „Dacă ar fi folosit un prezervativ…”[3].  Acesta avea să fie doar începutul.

Aşa cum intuia Alina Gavrilă, director la agenţia de publicitate „Gavrilă şi asociaţii”, în articolul menţionat, Ceauşescu poate fi asociat cu mărci inventate în acea perioadă. Ceea ce avea să se întâmple.  În 2005 şi 2006 compania Cadbury România lansa pe piaţă o campanie publicitară menită să relanseze ciocolata Rom. Evident, toate spoturile video erau cu şi despre comunism. Două, însă, îl aveau în centru pe Nicolae Ceauşescu. Ele fac parte, mai curând, dintr-o categorie care conţine o reflecţie critică asupra trecutului.

Primul video intitulat 1 mai are următoarea desfăşurare: într-un cadru de televizor, asemenea unui screen-saver, apare chipul lui Nicolae Ceauşescu pe un fond roşu cu galben, cu secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri şi data de 1 Mai. Toate simbolurile se învârt, într-un amestec energic de culoare, pe un fundal muzical antrenant, în jurul imaginii fostului conducător. Cele 15 secunde se încheie cu sloganul întregii campanii publicitare: Rom tricolor, senzaţii tari din 1964. Această energie emanată de muzică şi de mişcarea şi culoarea de pe ecran ar putea semăna cu desfăşurarea similară din punct de vedere cromatic, al energiei, dar şi din punct de vedere muzical, de 1 mai, sărbătorită ca ziua muncii, dar şi ca o zi în onoarea celor doi conducători. Pe de altă parte, asocierea imaginii lui Ceauşescu cu secera şi ciocanul şi, concomitent, cu steaua roşie cu cinci colţuri creează un amestec, mai curând aproape de haos decât de o asociere corectă, între simbolurile comuniste. Din nefericire, finalul determină o confuzie şi mai puternic spectatorului puţin familirizat cu istoria comunistă, dar consumator de publicitare, deoarece în 1964, când apare pe piaţă ciocolata împreună cu senzaţiile tari, Nicolae Ceauşescu nu putea fi considerat o imagine-simbol a comunismului românesc. Deşi avea o funcţie importantă în echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, el ajunge secretarul general al partidului în 1965, urmând ca, în câţiva ani să se identifice cu acesta şi cu comunismul. În concluzie, legătura dintre anul 1964 şi Ceauşescu ca simbol e mai dficil de făcut. Ideea care transpare e aceea unei continuităţi peste timp şi, de ce nu, a unei legături în comunism. 

Al doilea clip publicitar, Rom – Vizita de lucru pune împreună câteva mărci ale comunismului: o tânără non-conformistă, după ce-şi desface un baton de ciocolată Rom, din care apucă să muşte, face brusc un salt în timp, iar în faţa sa apare Nicolae Ceauşescu însoţit de câtiva tovarăşi şi de doi pionieri. Conducătorul se opreşte în faţa tinerei şi îi spune: Tovarăşă, nu tolerăm această ţinută de minijup pentru tineretul comunist. E-o provocare! şi ordonă celor doi presupuşi securişti să fie reţinută. Tânăra este dusă într-o cameră, unde îi sunt oferite haine conforme cu ţinuta vestimentară comunistă şi este aruncată în coridorul şcolii. Pe de-o parte, spotul e format dintr-o imagine inspirată din vizitele de lucru ale fostului conducător, discursul său fiind unul tipic, atât în ceea ce priveşte intonaţia, cât şi ponunţia.. Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui moment este din lumea capitalistă, deci contrastele sunt uşor de observat.

Ce-al de-al treilea spot în care fostul conducător are rolul principal este cel care promovează campania Talk Free a firmei Zapp. La cel de-al XII-lea Congres al PCR, discursul lui Ceauşescu este întrerupt de soneria unui telefon mobil. Deţinătorul aparatului se ridică de pe scaun şi sub privirile mirate ale celor din jur, iese din sală. Cadrul se mută deasupra unui hol unde sunt filmaţi delegaţii care îi urmează exemplul, iar în fundal se aude celebrul Alo, tovarăşi! înregistrat din balconul Comitetului Central în decembrie 1989. Mesajului spotului: „În trecut ţi-ai câştigat dreptul să vorbeşti liber! Acum vrei să vorbeşti gratis! A început o nouă era cu Zapp Talk Free!”

La o primă privire, acest video este compus din două imagini caracteristice comunismului: pe de-o parte, Ceauşescu vorbind în faţa delegaţilor la Congresul al XII-lea, pe de altă parte, finalul este reprezentat de încercarea lui Ceauşescu de a atrage atenţia ascultătorilor, prin Alo, tovarăşi. Acestea au intercalate imagini moderne. Spotul în sine reprezintă un amalgam de simboluri, de la o imagine oficială (cum e discursul de la un Congres, indiferent care este acesta), la încercarea disperată de a se face ascultat. Pentru cei care îşi amintesc acel moment din 21 decembrie, Ceauşescu încerca să acopere huiduielile mulţumii. Imaginea conducătorului disperat că pierde controlul celor strânşi în piaţă este una penibilă. În acelaşi fel ea este folosită şi în acest spot. Delegaţii de la Congres, într-un spirit de frondă, părăsesc sala şi îl tratează fără deferenţa cuvenită. (va urma)

 


[1] Mulţumesc pentru ideile sugerate de Marius Draşovean şi pentru  excelenta as analiză a tuturor spoturilor ce (se) folosesc de istoria comunismului şi de Nicolae Ceauşescu.

[2] Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 63.

[3] http://www.iqads.ro/revistapresei_1078/ceausescu_lucreaza_pentru_capitalisti.html, accesat la data de 05.05.2009.

 

3 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii

02/nov/2009 Nu pierdeţi mîine…

… marţi, 3 noiembrie a.c., prima parte a unui studiu al Simonei Deleanu despre folosirea imaginii & legendei lui Nicolae Ceauşescu în industria de publicitate!

2 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

02/nov/2009 Nepotul lui Stalin dă în judecată ziarul Annei Politkovskaia

Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal

Adrian Cioroianu

Recent, Evgheni Djugaşvilli – nepotul lui Iosif V. Stalina dat în judecată ziarul „Novaia Gazeta” reclamînd că un articol publicat aici ar afecta bunul renume al unchiului său. Concret, E. Djugaşvilli contestă faptul că I. V. Stalin ar fi semnat unele decizii de condamnare la moarte date în numele Politburo-ului sovietic – aşa cum se susţine în articol. Pentru această calomnie adusă fostului liderr sovietic, nepotul său cere o despăgubire de 300 000 de dolari de la ziarul „Novaia Gazeta”.

De menţionat că acest ziar este cel în care publica Anna Politkovskaia, jurnalistă ucisă în urmă cu trei ani şi a cărei moarte nu a fost elucidată (iar comanditarii crimei sînt în libertate). De fapt, în ultimii 8 ani, patru jurnalişti care lucrau pentru acest ziar şi-au găsit moartea, în condiţii rămase obscure.

Acţiunea din justiţie a lui E. Djugaşvilli e cu atît mai interesantă cu cît vineri, 30 octombrie a.c., într-un mesaj postat pe blogul său, preşedintele rus Dimitri Medvedev tocmai deplîngea faptul că foarte mulţi ruşi sînt tentaţi să treacă cu vederea crimele stalinismului. Într-o intervenţie meritorie, Medvedev a contrazis teza – intens vehiculată în ultimii ani în unele medii ruseşti – că aceste crime ar fi fost într-un fel justificate printr-un ţel naţional suprem care trebuia atins indiferent de sacrificii: „nimic nu poate valora mai mult decît viaţa umană şi nu există scuze pentru represiune” – a spus Medvedev vineri, spre surprinderea (plăcută) a multor comentatori din Rusia şi din Occident.

Aceste precizări ale liderului sînt cu atît mai binevenite cu cît campania de reabilitare a lui Stalin, subtil începută la nivel oficial în timpul primului mandat prezidenţial al lui Vladimir Putin, a condus pînă la o serie de acte paradoxale: nu despre procesul intentat de Djugaşvilli e vorba aici, ci despre tonul imprimat manualelor de istorie din Rusia sau despre recenta (din august a.c.) renovare a staţiei de metrou Kurskaia, din centrul Moscovei, pe ale cărei ziduri se pot citi acum versuri din fostul imn de stat al URSS din vremea lui Stalin, în care se spune că „Stalin ne-a învăţat să fim loiali patriei noastre, inspirîndu-ne în muncă şi în fapte”. Aceste versuri apăreau în decorul iniţial al acestei staţii de metrou (inaugurate la începutul anilor 50), ulterior au fost acoperite, odată cu denunţarea crimelor staliniste de către Nikita Hruşciov. Renovarea staţiei din ultimii ani a scos iarăşi la iveală acest text, spre stupoarea unor ruşi dar, se pare, şi spre satisfacţia altora.

Pe fondul acestei (oficial încurajate) reabilitări a lui Stalin din ultimul deceniu, mesajul lui Medvedev este cu atît mai nimerit cu cît – aşa cum spunea preşedintele actual vinerea trecută – „90 la sută dintre tineri şi copii (din Rusia, n.A.C.) nu pot să dea numele unei victime a epurărilor staliniste”.

Rămîne de văzut în ce măsură acest avertisment al lui Medvedev va prinde într-o societate a cărei cultură politică are un pilon esenţial în liderul autoritar, de mînă forte, cu atît mai mult cu cît la anul, în 2010 nostalgicii lui I.V. Stalin vor avea alibiul de a sărbători 130 de ani de la naşterea dictatorului (deşi, în general, 1878 este acceptat ca fiind anul de naştere al acestuia).

 

2 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii