16/apr/2010 Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria

Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria

Ioana Elena Secu

– autoarea acestui text este studentă, anul II, la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti –

Note despre volumul „Memorii” – Mihail Gorbaciov, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994 (traducere de Radu Pontbriant; ediţie îngrijitǎ, note şi anexe de Petre Dan)

În 1993, anul în care a fost publicatǎ ediţia în limba francezǎ a acestei cǎrţi (“Avant-memoires”, Editions Odile Jacob), Federaţia Rusǎ se confrunta cu o crizǎ economicǎ gravǎ, în urma adoptǎrii “terapiei de şoc”, programul de reformǎ al preşedintelui Boris Elţîn (intrat în vigoare la 2 ianuarie 1992), precum şi cu lupta dintre executiv şi legislativ. La doi ani dupǎ disoluţia Uniunii Sovietice (decembrie 1991), ruşii aveau parte de o nouǎ „Revoluţie din Octombrie”, în urma cǎreia, cu preţul a peste o mie de morţi, Elţîn a reuşit sǎ-şi impunǎ proiectul de Constituţie, instituţia prezidenţialǎ cǎpǎtând astfel puteri sporite. 1993 a fost, totodatǎ, anul care a arǎtat lumii întregi cǎ „perestroika” nu era nici pe departe la final, nivelul de trai, atât al ruşilor, cât şi al tuturor fostilor cetǎţeni sovietici din Europa de Est şi Sud-Est, fiind din ce în ce mai scǎzut.  Astfel, la momentul publicǎrii, „Memoriile” Reformatorului nu au fost decât o confirmare a prelungirii unei profunde crize a Estului, fost sovietic. „Lumea în care trǎim continuǎ sǎ se schimbe rapid, uneori spre mai bine, dar uneori, din pǎcate, spre mai rǎu”, spunea Gorbaciov în deschiderea cǎrţii. (foto: RIA Novosti)

Astǎzi, „Memoriile” sale nu mai stârnesc controverse, nu surprind, nu nasc pasiuni ori entuziasme. În anul  1993 era oferit, prin ele, un model pentru liderii de la Kremlin. Discursul politic al celui care schimbase în profunzime lumea trebuia sǎ aducǎ în atenţia unei ţǎri in tranziţie, confuze, mǎcinate de grija supravieţuirii, necesitatea continuǎrii proceselor de reformǎ, interne şi externe. Dupǎ şaptesprezece ani de democratizare, în lumea în care „rapid” şi „profitabil” au preluat rolul mai vechiului „bine”, în lumea senzaţionalului  şi a imaginii provocatoare, documentele date publicitǎţii de Mihail Gorbaciov  nu mai „vând”.  Discursurile, uneori „romantice” , discuţiile neoficiale cu importanţi oameni politici ai vremii, articolele, cuvântǎrile ultimului preşedinte al Uniunii Sovietice nu se mai încadreazǎ în categoria lecturilor „de interes imediat” ale timpurilor noastre.  Pe parcursul celor 346 de pagini, cititorul nu se întâlneşte niciunde cu „eroul” acestui jurnal politic. Gorbaciov nu îşi pǎrǎseşte nicio clipǎ funcţia şi convingerile, în ciuda faptului cǎ în partea introductivǎ vorbeşte despre „evoluţia gândirii sale si a operei active”. În timp ce specialistul va cǎuta printre rânduri un detaliu semnificativ, cititorul neavizat va fi cucerit, într-o primǎ etapǎ de inspiratele titluri ale celor cinci pǎrţi componente ( Cuvânt Înainte- „Nu existǎ reformatori fericiţi”; Partea I- „Încercarea încrederii”; II- „Secretele Kremlinului”; III- „La carma ţǎrii”; IV- „Un om liber”), apoi, de atât de actualele probleme ale umanitǎţii evocate în discursurile, nu lipsite de sentimentalism, ale preşedintelui. Mulţumitǎ notelor si anexelor, strǎlucit realizate de Petre Dan, „Memoriile” devin accesibile, putând constitui, chiar, o introducere în istoria recentǎ.

Gorbaciov prezintǎ fapte, nu impresii, ideologie, nu sentiment. Nicǎieri nu regǎsim omul în întregul sǎu, ci doar omul de stat, excelentul diplomat, întruchipare a propriei dorinţe de schimbare, întrupând cele douǎ concepte fundamentale ale epocii, care au dus, atât la eliminarea antagonismului Est-Vest, cât şi la reformarea fostelor ţǎri sovietice, „perestroika” (restructurare) şi „glasnost” (transparenţǎ).

Colecţia de documente propusǎ de „omul deceniului”, aşa cum îl numea revista „Times”, în ianuarie 1990, ar putea constitui, totodatǎ, un manual „de bunǎ purtare” în relaţiile internaţionale. Temele abordate de Gorbaciov, atât în discuţiile cu importanţi oameni de stat (Francois Mitterand, Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al-II-lea, Helmut Kohl, George Bush), cât şi în discursurile sale ţinute cu diferite ocazii ( cuvântǎrile în faţa plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,  la primirea premiului Nobel pentru pace, în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite), se repetǎ ostentativ, demonstrând nu numai coerenţa planului sǎu, de remodelare a Uniunii Sovietice, ci şi o voinţǎ politicǎ aparte, cu greu întâlnitǎ astǎzi.  Spre sfârşitul anilor `80, „glasnost”-ul s-a întors împotriva sa, aducându-i o puternicǎ opoziţie în partid şi în rândul populaţiei ruse, ceea ce nu l-a determinat sǎ işi schimbe opţiunile. „Pacea nu înseamnǎ uniformitate, ea este unitate în diversitate, coabitare şi bunǎ înţelegere între ceea ce este diferit”, spunea Gorbaciov cu şase luni înainte de cǎderea „imperiului” sovietic. Apelul sǎu la o bunǎ înţelegere între popoare, prin denuclearizare, încheierea cursei înarmǎrilor, respectarea drepturilor omului, eliminarea „reprezentǎrii lumii supusǎ dihotomiei socialism- capitalism”, construirea unei Case Europene, l-au adus mai aproape de wilsonianismul american, decât de nevoile reale ale cetǎţenilor sovietici.

La 22 februarie 1946, George F. Kennan argumenta în „Telegrama cea lungǎ” cǎ „la baza opticii nevrotice a Kremlinului asupra politicii internaţionale se aflǎ sentimentul rus , tradiţional şi instinctiv, de insecuritate.”  În decembrie 1991, la sfârşitul mandatului sǎu, Mihail Sergheevici Gorbaciov a demonstrat cǎ „optica” aceluiaşi Kremlin, pusǎ, însǎ, în slujba unui om providenţial, poate duce la sfârşitul unui lung şi „costisitor” conflict internaţional, Rǎzboiul Rece. Gorbaciov le-a dat ruşilor libertatea de a fi europeni, provocând o revoluţie mondialǎ, aceea a speranţelor şi a mentalitǎţilor.           

În mai 1992, Gorbaciov a pus capǎt, la nivel ideologic, confruntǎrii sovieto/ruso-americane, la Fulton, în locul unde aceasta fusese începutǎ de Churchill: „Suntem interdependenţi. Alcǎtuim un tot.”

Publicitate