G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/apr/2010 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu: spre o axă Moscova – Chişinău – Budapesta?

Axa Moscova-(Chişinău)-Budapesta?

Dan Dungaciu

 „…este foarte important să se realizeze o autonomie teritorială în ceea ce priveşte Transnistria” (Zsolt Nemeth, viitor ministru de Externe al Ungariei, martie 2009)

Evoluţiile regionale aduc pe scenă provocări la care nu există deocamdată răspunsuri limpezi. Răsăritul Europei nu va mai arăta la fel după resurgenţa recentă a Rusiei, tragedia poloneză de la Smolensk sau alegerile din Ungaria. Evoluţiile care ne aşteaptă pot fi surprinzătoare şi greu de gestionat. Două mize se ridică ameninţătoare la orizont: atitudinea diverselor state din regiune faţă de o Rusie din ce în ce mai activă, pe de-o parte, şi Citește în continuare
Reclame

17 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

20/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele regionale ale scutului american

Dilemele regionale ale scutului american

Dan Dungaciu

„…partenerii noştri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul că preşedintele american va oferi României posibilitatea de a amplasa elemente ale scutului antirachetă”.
(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentului şi securitate internaţională)

Devine astăzi limpede cât de iluzorie a fost tentativa regimului Voronin de a soluţiona bilateral chestiunea transnistreană şi cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialismul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Rusia percepea RM într-o perspectivă globală, adică un dosar printre multe altele care stăteau pe masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În realitate, fără puterea de negociere conferită de apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici măcar nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă indubitabil acest lucru.

În realitate, nu s-a schimbat nimic

Apariţia scutului nu este cauza nesoluţionării conflictului transnistrean, pentru că acesta a rămas îngheţat şi în perioada când România nu era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apariţia scutului nu face decât să releve faptul că Transnistria nu are nicio importanţă în sine, doar una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de întrebuinţare”, pentru că situaţia s-a complicat semnificativ. Un lucru sugerat deja după schimbarea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, declara că: „Nu vedem niciun fel de garanţii de securitate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze contingentul său de menţinere a păcii până la 2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 1992”. Moscova trimisese buzduganul…

Frontiere simbolice regionale

După schimbarea de regim de la Chişinău, relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” – formulă acceptată, tacit, de toate părţile. Pe 8 februarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vicepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful departamentului de externe transnistrean Vladimir Iastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „grupuri de experţi pentru consolidarea încrederii între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să participe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnistreană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima dată când autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasadorului american (la fel ca şi reţinerea grupului de tineri de la Dubăsari) trebuie înţeleasă în logica semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influenţă”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de forţă, prin care să se indice clar unde este graniţa dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona controlată de separatişti. Tiraspolul arată cine este stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forţă, care au ultima decizie în pofida unor declaraţii politice (ambasadorul american avea „invitaţie oficială”!). Iar instituţiile de forţă sunt, direct sau indirect, pe statele de plată ale Moscovei.

Şi cu UE, şi cu Moscova

În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu reprezentanţii UE, subiectul fiind posibilitatea includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor Râbniţa şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu interes propunerea: „În general, nu avem nimic împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire s-a convenit că în luna martie participanţii la euroregiunea „Nistru” vor face vizite de documentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După care Smirnov pleacă la Moscova… Acolo este numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene” – nimic nou, aici – şi are discuţii cu ministrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), legat de cadrul negocierilor în chestiunea transnistreană: negocieri bilaterale, principiul egalităţilor părţilor în conflict, importanţa menţinerii actualului format al trupelor de pacificare până la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul aspect este important, pentru că asta sugerează că Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul „principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni Primakov, care sugera că retragerea trupelor ruseşti se sincroniza cu eforturile pentru soluţionarea politică. De data asta, Moscova merge mai departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Apogeul vizitei de la Moscova este o conferinţă de presă susţinută la sediul agenţiei Interfax, unde Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recunoscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pentru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucrainenilor”… Ruşii au declinat, evident, oferta.

text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 19 februarie a.c.

20 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

13/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre implicaţiile scutului antirachetă pentru politica României spre Est

România priveşte Estul de sub scut

Dan Dungaciu

„Imperialist american/ cădea-ţi-ar bomba în ocean” (Versuri din anii ’50)

Despre scuturi antirachetă a început să se vorbească după ce preşedinte al SUA devenise Ronald Reagan (1980-1988), autorul faimoasei expresii „Imperiul Răului”, cu referire la URSS, şi cel care obişnuia să spună că „socialismul ar funcţiona numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, şi în iad, unde există deja”. Tot el a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută sub numele de „războiul stelelor”. În spatele acestei iniţiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic…

„Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic”

Produsul naţional brut al economiei sovietice era de şase ori mai redus decât cel american, dar hybris-ul sovietic era să arate că URSS e tot pe locul întâi: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai înaltă decât statuia Libertăţii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douăzeci de centimetri mai mult decât omologul său american, Galaxy. Soluţia americanilor, inclusiv iniţiativa „războiului stelelor”, a fost să îi invite pe ruşi la o competiţie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administraţia americană a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum să facă faţă. URSS a intrat în colaps, iar americanii au câştigat detaşat Războiul Rece. Aceasta a fost una dintre funcţiile principale ale „războiului stelelor”.

Un proiect strategic pentru zece ani

Actualul scut american de apărare antirachetă nu are legătură directă cu anii ’80. Logica Războiului Rece a fost depăşită, astfel că decizia din 17 septembrie a preşedintelui Obama de înlocuire a vechiului proiect de scut localizat în Polonia şi Cehia are alte mize. Ideea de bază este o mai bună protecţie a forţelor americane şi aliate desfăşurate în Europa, dar şi a teritoriului SUA şi al partenerilor săi. În esenţă, e vorba despre un proiect desfăşurat pe patru etape. Etapa întâi (2011) presupune desfăşurarea de sisteme radar şi amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizează protecţia aliaţilor prin amplasarea în baze terestre a unei noi generaţii de interceptoare (SM-3) în Europa de Est. Faza a treia (2018) vizează extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre în nordul Europei. Ultima etapă (2020) urmăreşte asigurarea unei protecţii sporite a SUA împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale. România este vizată strict în etapa a doua, respectiv găzduirea de interceptori tereştri (rachete de interceptare) care vor deveni operaţionali în 2015. Invitaţia de participare a fost lansată de SUA la 5 februarie 2010 şi a fost aprobată de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect şi cu ocazia vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Bucureşti (22 octombrie 2009) sau alte întâlniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva României, acceptarea invitaţiei americane înseamnă, prioritar, creşterea nivelului de securizare prin participarea în acest proiect pe osatura căruia se vor construi şi scuturile NATO. Ideea că Bucureştiul devine ţintă prin asemenea gesturi, deci trebuia să refuze oferta lui Obama, este bizară: pe aceeaşi logică, România nu ar fi trebuit nici să intre în Alianţă, nici să găzduiască baze americane pe teritoriul său. Dar participarea la scut mai înseamnă şi asumarea unor obligaţii care revin României în calitate de membră a Alianţei şi de semnatară a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relaţii diplomatice cu America capătă acum semnificaţii speciale. (text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 12 februarie a.c.)

13 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 O carte despre tinereţe, revoluţie şi dragoste – la Chişinău

100 de zile, din Moldova la Bucuresti

Editura Tritonic lanseaza romanul 100 de zile, scris de Stela Popa, jurnalista in Republica Moldova. El va fi prezentat in premiera la Bucuresti, joi, 11 februarie, ora 18.00, la libraria Mihai Eminescu, Bulevardul Regina Elisabeta nr.16.

“100 de zile este atat o poveste de dragoste cat si un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii si infrangeri, cu bucurie si deznadejde, cu speranta, cu flori, cu sange”, arata comunicatul editurii. Romanul este axat pe traseul Corjova-Chisinau-Bucuresti, si e derulat prin intermediul personajului principal, Roberta.

Alaturi de autoare, invitati la eveniment vor fi:
Viorel Badea, senator pentru romanii din Europa si Asia;
Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, istoric;
Titus Corlatean, presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei;
Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, sociolog;
George Scarlat, jurnalist.

Sursa: http://renne.ro/cultura/100-de-zile-din-moldova-la-bucuresti/

10 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

31/ian/2010 Două analize asupra relaţiilor actuale dintre România şi Republica Moldova

Relatiile spinoase dintre Romania si Moldova, pansate cu 100 mil. euro

Doina Anghel

 Ziarul financiar, 28.01.2010

Prima vizita externa a celui de-al doilea mandat al lui Traian Basescu a inceput ieri in Republica Moldova, cel de 17-lea partener comercial al Romaniei. Relatiile comerciale dintre cele doua tari s-au injumatatit in 2009 ca urmare a crizei economice, totusi, Republica Moldova, cu cei peste 4,3 milioane de cetateni, poate reprezenta o buna piata de desfacere pentru investitorii romani, care au inca o prezenta modesta peste Prut. Ce a inflorit in ultimul an ca urmare a crizei economice este contrabanda cu tigari, in fiecare piata bucuresteana cartusele de tigari de contrabanda, mai ieftine decat cele din magazine, putand fi gasite la discretie. „Moldova este proiectul meu de suflet”, spunea seful statului in primul sau discurs pe teme de politica externa dupa preluarea celui de-al doilea mandat. Ieri a sosit la Chisinau cu 100 mil. euro nerambursabili, pentru proiecte de infrastructura si cu o echipa de ministri economici, iar prima veste a fost infiintarea unei agentii de cetatenii pentru romanii de peste granita. 

Presedintele Traian Basescu a fost intampinat ieri la Chisinau de cateva sute de persoane care au strigat „Unire”, cuvantul-cheie pentru relatiile dureroase dintre Romania si Republica Moldova in ultimii ani.

Pe romani si pe moldoveni nu-i desparte nici graiul, nici cultura, nici istoria. Mesajul transmis ieri pe doua voci, dar in aceeasi limba, de presedintele roman si de cel moldovean, Mihai Ghimpu (interimar), a sunat intr-o nota foarte indepartata de relatiile ostile din timpul presedintiei filorusului Vladimir Voronin, acum liderul Partidului Comunist, al carui final de mandat a fost marcat de o revolta violenta a tinerilor care au strigat de la Chisinau spre lume: vrem alt viitor! (text integral, format word doc. – Anghel – RMoldova 28 ian 10)

__________________________

Patriotismul steagurilor nefluturate

 Dan Dungaciu

 Timpul (Chişinău), 29 ian. 2010

„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” (Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)

Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău – toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.

Două tipuri de naţionalism

În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” – neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic. (text integral, format word doc. – Dungaciu – RMoldova 29 ian 10 ).

31 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie

Est sau Vest?

O problemă de priorităţi sau de direcţie?

Constantin Romulus Preda

Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.

desen din „Moscow Times”

În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre.  Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.

28 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză a lui Vladimir Socor privind locul Transnistriei în geopolitica R. Moldova

TRANSNISTRIA REMAINS THE ONLY REALLY “FROZEN” CONFLICT

by Vladimir Socor

The Jamestown Foudation, 25 ianuarie 2010

In 2008, Russia “unfroze” the conflicts in Abkhazia and South Ossetia through outright war and occupation of these Georgian territories. In the latter part of 2009, the United States and Russia each accelerated negotiations on the ArmeniaAzerbaijan conflict, with Washington and Moscow each pressing for some kind of quick results. Although the U.S. and Russian initiatives are inherently competitive, they both proceed from the same flawed point of departure, breaking the link between Armenian troop withdrawal from seven Azerbaijani districts and normalization of Turkey-Armenia relations. This approach can only keep the Karabakh conflict unresolved, although it creates the appearance of intensive negotiations toward settling it.

Meanwhile, the conflict between Russia and Moldova in Transnistria remains the only really “frozen” post-Soviet conflict. If anything, the negotiating deadlock has deepened recently, with Russia advancing stricter conditions and exploiting Moldova’s internal political vulnerabilities. Russian State Secretary and Deputy Minister of Foreign Affairs Grigory Karasin’s just-completed visit to Chisinau and Tiraspol illustrates this involution (Russian Ministry of Foreign Affairs website, Interfax, January 23). (text integral, format word doc. – Socor – Transnistria – 25 ian 10 )

26 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/ Mîine, alegeri prezidenţiale în Ucraina – analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(partea a II-a – pentru prima parte, aici)

Acum, starea deplorabilă a economiei locale (peste 14% scădere în PIB în anul 2009 – cea mai mare dintre toate statele ex-sovietice!)[1], inconsistenţa monedei locale (hrîvnia – cea mai mare scădere în raport cu dolarul dintre toate monedele lumii în anul încheiat în septembrie 2009!)[2], permanenta ameninţare rusă cu o sabie a lui Damocles a preţului la gaze (şi a dificultăţilor ucrainiene de a achita factura în lipsa unor împrumuturi & ajutoare externe), lipsa de popularitatea internă a unor proiecte (importante pentru Iuşcenko) precum aderarea la NATO, ca şi, mai nou, o serioasă epidemie de gripă (soldată cu multe victime, închiderea şcolilor etc.) au jucat clar în favoarea lui Ianukovici.

 (The Economist 14 ian 10)

La o scară mai mare, toate acestea joacă de fapt în favoarea Rusiei. Indiferent cine va cîştiga în Ucraina (dintre candidaţii cu şanse), analiza conduce spre concluzia că influenţa Rusiei în politica (internă şi externă) a acestei ţări va creşte. La începutul acestei luni, Iuşcenko a acuzat-o pe Timoşenko inclusiv de faptul că, în cazul unei victorii a acesteia, flota rusă va rămîne pe mai departe în Crimeea[3], cu mult dincolo de anul 2017 (cînd expiră înţelegerea pe această temă dintre Ucraina şi Rusia). Totuşi, există şi perspective diferite, care acreditează ideea că Rusia n-ar fi avantajată de viitoarea schimbare a preşedintelui ucrainian, din două motive[4]: i) Ucraina ca stat s-a schimbat substanţial de profund încît să nu se mai întoarcă la statutul de “vasal al Rusiei” şi ii) Ianukovici însuşi nu ar mai fi (sau, cel puţin, nu ar mai fi perceput drept) omul Moscovei, aşa cum se acredita – cu temeiuri – în 2004.

Totuşi, rămîne totodată de văzut în ce fel vor influenţa aceste alegeri situaţia din alte ţări ex-sovietice (precum Georgia sau imediat-apropiata R. Moldova), ca şi proiectul Parteneriatului Estic, propus de Uniunea Europeană anul trecut. Din perspectiva Moscovei, influenţa Bruxelles-ului în zonă (UE & NATO laolaltă) reprezintă o ameninţare directă la propria sa sferă de influenţă, arondată “vecinătăţii imediate” în care Rusia include toate aceste state provenind din fosta URSS.

Potrivit unor analişti (precum George Friedman, de la STRATFOR) miza reală a alegerilor din Ucraina nu este cine anume va cîştiga (pentru că, oricine ar fi, va duce o politică mult mai pro-rusă decît Iuşcenko), ci dacă Ucraina se va alipi în viitorul apropiat acelei uniuni vamale Rusia – Belarus – Kazahstan în care Moscova vede principala sa victorie politică a anului 2009 (pe drumul refacerii influenţei sale în “vecinătatea imediată”).

Aşadar: i) este de aşteptat ca alegerile să aibă deznodămîntul în turul II, în februarie; ii) V. Ianukovici are prima şansă de victorie; iii) şansa dnei Timoşenko depinde de capacitatea sa de adunare în turul II a voturilor tuturor celorlalţi candidaţi (Arseni Iaţeniuk, Serhi Tihîpko ş.cl.).


[1] Analiză Voice of America, 12 ianuarie 2010.

[2] BusinessWeek, 13 ianuarie 2010.

[3] Ştire RIA Novosti, 4 ianuarie 2010.

[4] Newsweek, 18 ianuarie 2010.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

Dan Dungaciu

 „De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

14/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona şi R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„O nouă ordine mondială… nu poate face abstracţie de o „Mare Europă” de la Atlantic la Vladivostok”
(Serghei Lavrov şi Franco Frattini)

Uniunea Europeană îşi modifică, treptat, profilul. Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeană îşi intensifică eforturile pentru ca textul să poată intra în vigoare la 1 decembrie. Documentul – care va afecta, fără îndoială, „politica externă” a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea răsăriteană – nu poate fi ignorat de Chişinău.

Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?

A rămas celebră dubitaţia formulată de americanul Henry Kissinger: „Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?”. Tratatul de la Lisabona este şi o tentativă de a da acest răspuns, prin crearea funcţiilor de Preşedinte al Consiliului European (neoficial, preşedinte al UE) şi de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe al UE). Cum vor funcţiona în realitate aceste instituţii, urmează să vedem. Şi, mai ales, cine le va conduce. Dintre cele două poziţii, ultima este, indiscutabil, cea mai importantă.

Viitorul „ministru de Externe” va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea la dispoziţie un masiv costisitor – Serviciul pentru acţiune externă, cu 3500 de diplomaţi! – cu care va gestiona politica externă a UE, în numele Consiliului European. Poziţia are un potenţial enorm, depinde cine şi cum o va folosi. Este însă evident că apare astfel o nouă structură birocratică, ce riscă să se autonomizeze faţă de Comisie. Nu puţine voci avertizeză că aceasta va permite Berlinului şi Parisului (flancaţi de parteneri din „vechea Europă”) să orienteze politica externă a UE pe o direcţie favorabilă lor. Iar Estul nu este o preocupare predilectă a celor două capitale, cu atât mai puţin o politică răsăriteană care, în numele „vecinătăţii europene”, să intre în divergenţă cu Moscova.

Se schimbă mecanismul de decizie

Tratatul de la Lisabona generează schimbări consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu majoritate calificată devine regula generală în Consiliu. De acum încolo, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei. Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%.

E adevărat, totuşi, că actuala procedură de vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizată până în 2014, după care va urma o perioadă de tranziţie până în 2017, interval în care statele membre vor mai putea cere formula de decizie unanimă. Dar un lucru este cert: în momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum R. Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Acomodarea internă

La „oboseala extinderii”, prezentă în acest moment la Bruxelles, se va adăuga, după adoptarea Tratatului, nevoia de reacomodare internă din UE. Asta înseamnă, pe de-o parte, acordul fin între interesele vechilor lideri ai UE – liderii guvernamentali şi Comisia Europeană – şi noile realităţi. Marile puteri europene, înainte de toate, vor trebui să-şi găsească noile „locaţii” în instituţiile noi apărute şi să aleagă liderii care să-i reprezinte şi care, probabil, vor trebui să fie suficient de slabi încât să îi poată accepta toţi… Este clar că procesele noi de luare a deciziilor vor trebui încercate şi testate, şi o bună parte din energia Uniunii se va descărca de acum încolo în aceste procese. Despre extindere se va vorbi puţin, chiar deloc (cu excepţia Islandei, care a anunţat că începe negocierile de aderare anul viitor şi, eventual, a Croaţiei).

„Noua Europă” şi Rusia

O Europă unită şi tot mai puternică politic, nu doar economic, este de multă vreme o dorinţă clar exprimată de state precum Rusia sau China. Motivul e evident: de acum încolo vor evolua pe scena globală trei actori coerenţi şi capabili, prin diverse combinaţii şi alianţe, să fie cu adevărat o provocare pentru cel care rămâne, deocamdată, singurul hegemon mondial – America. (text integral)

14 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

31/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre preşedinţia R. Moldova

Se acumulează tensiuni etnice în R. Moldova?

Dan Dungaciu

„Cine seamănă vânt, culege furtună” (proverb românesc)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

 „Minoritatea imperială” sau hărţile etnice subiective

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. (text integral)

31 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi în acest sfîrşit de săptămînă două analize dedicate i) climatului politic şi social din Republica Moldova, cu implicaţiile sale etnice (Dan Dungaciu) şi ii) vizitei ministrului de Externe britanic David Miliband în Rusia, în zilele următoare, ca semnal al unei foarte posibile „resetări” britano-ruse (Adrian Cioroianu).

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

Foreign Policy – România & EURAST Center mulţumesc tuturor participanţilor!

Revista Foreign Policy – România & EURAST Center au organizat miercuri 21 octombrie a.c., ora 17.00, o dezbatere la Facultatea de Istorie din Bucureşti (detalii). Sala mare a Bibliotecii a fost plină, discuţia – despre administraţia Obama, strategia NATO, scutul anti-rachetă, Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, România, R. Moldova, Marea Neagră etc. – a fost animată, vorbitorii şi-au etalat argumentele, dar fără a cădea de acord între ei asupra tuturor interpretărilor posibile propuse; ceea ce, dată fiind tema, nici nu-i de mirare. Mulţumiri tuturor participanţilor!

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

18/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre România şi R. Moldova

România, cea mai mare provocare pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..”
(Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990)

Frontiera euroatlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămână acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate” au fost un proiect generos şi substanţial, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămâne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămâne în continuare RM. Dar şi viceversa.

„Geografii simbolice” sau de unde a pornit totul

De unde trebuie să pornească integrarea europeană a RM? Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul” NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare în 1989. Asumarea unei „geografii simbolice” a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică” a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euroatlantic, sau invers.

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul „Europei Centrale” („A treia Europă”) a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică”, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ – „noi nu suntem balcanici” -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali. „Geografia simbolică” la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii ale noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „Poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938 şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”. Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou.

În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi.

Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”. Următoarele pe lista estică euroatlantică s-au considerat a fi Ucraina şi RM. „Geografia simbolică” a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Ucraina nu e Rusia – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, până la urmă? Nu ştim. Mai rămâne, deocamdată, doar RM.

Statutul geocultural al Basarabiei

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice” a acesteia, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vârsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor ’90, a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav – nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În pofida existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat, înainte de toate, prin limbă.

Moldova nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv apartenenţa la URSS. „Europenismul” tânărului stat are la bază, înainte de toate, această zestre identitară. Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin”. La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea ridicolă de „limbă de stat”.

Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede.

Şi tocmai această majoritate a fost pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care riscă să fie „slavizat” prin decizie politică.

Undeva prin decembrie…

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru RM, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. Miza principală a RM din această perspectivă devine România, aşa cum problema principală a României este RM. Entuziasmul de moment al unei relaţii bilaterale a fost temperate de evoluţiile de moment. Dar exagerările nu îşi au locul. România este astăzi într-o criză, dar situaţia ei poate fi caracterizată prin instabilitate politică într-un mediu stabil (contextul euroatlantic). Problema RM este mai gravă. Ea este stabilă într-un context instabil. Ceea ce este incomparabil mai periculos.

Şi nici stabilitatea RM nu e tocmai certă, fără un preşedinte ales şi cu o opoziţie de 48 de mandate. Dar acestea sunt detalii. Aşa cum integrarea europeană trebuie gândită într-un orizont de timp extrem de larg, aşa trebuie gândită şi relaţia dintre România şi RM. În ciuda derapajelor de moment, nici Bucureştiul, nici Chişinăul nu trebuie să uite că relaţia dintre două state rămâne prioritară şi strategică. Pentru ambele. Debutul ei format se poate consemna cu ocazia primei întâlniri oficiale dintre cei doi preşedinţi români. Undeva prin decembrie.

_________________

text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, 16 octombrie a.c.

 

18 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu