02/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (2/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

2/2

Sursa de nervozitate nu mai este, azi, preţul petrolului – ci industria atomică. E de notorietate faptul că Iranul s-a lansat, de ani de zile, într-un program nuclear – pe care el îl prezintă ca fiind unul civil şi inofensiv, iar câteva importante state occidentale (precum SUA sau Marea Britanie) îl descriu ca având un potenţial militar cert. În anul 2009 s-au descoperit probe solide că Teheranul construia o nouă (şi secretă) uzină nucleară în zona sa muntoasă. În paralel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), susţinută de SUA, Rusia şi Franţa, a propus Teheranului o variantă de compromis: Iranul îşi va putea construi reactoare civile, dar uraniul slab-îmbogăţit (la 3,5%) de care dispune Iranul să fie prelucrat în afara ţării (în Rusia sau Franţa, de exemplu) şi să fie adus acolo la nivelul mediu-îmbogăţit de 20% care l-ar face folositor într-o uzină energetică. După luni de discuţii sterile, nu s-a ajuns la un acord. Recent, în februarie a.c., Iranul a anunţat că a dat startul propriei sale încercări de a-şi îmbogăţi uraniul la 20%, într-o uzină nucleară din zona Natanz. În acest autentic război al nervilor, fiecare tabără are interpretarea ei: Iranul spune că acest nou prag de 20% are o motivaţie ce urmăreşte “dezvoltarea tehnologiei medicale”, iar Occidentul spune că un stoc serios de uraniu-20% va conduce Iranul mai repede către acel uraniu înalt-îmbogăţit la 90% care e necesar pentru construcţia unei bombe atomice[i].

Reacţia pe mai departe a Teheranului are consecinţe multiple. Pe de o parte, criza dintre Teheran şi lumea occidentală amână momentul (dorit de Occident) în care Iranul ar fi putut deveni un furnizor de gaze naturale pentru conducta Nabucco – care rămâne un proiect foarte bun pe hârtie, dar inoperant câtă vreme nu-şi găseşte parteneri solizi printre ţările cu bogate zăcăminte de gaz (altele decât Rusia). Apoi, Consiliul de Securitate al ONU poate înăspri, teoretic, sancţiunile – dar acestea pot juca pe termen scurt în favoarea preşedintelui Ahmadinejad, în măsura în care ar putea conduce la creşterea solidarităţii poporului cu regimul şi la fragilizarea opoziţiei interne. În al treilea rând, Iranul devine un reper în funcţie de care preşedintele american Obama este judecat, la el acasă, ca fiind puternic sau slab. Sarah Palin – deja celebra ex-guvernatoare republicană şi coechipieră a candidatului McCain la alegerile din 2008 – îl critică fără menajamente pe Obama şi spune că un singur lucru i-ar mai putea schimba imaginea de lider ezitant: anume, să declare război Iranului mai înainte ca acesta să înainteze pe calea înarmării nucleare. Ideea unei lovituri preemptive americane asupra Iranului are suporterii săi şi în Israel – unde neîncrederea în Obama este şi ea în creştere. Aşa cum cele mai lucide analize o arată[ii], un atac occidental/american asupra Iranului nu ar face deocamdată decât să crească popularitatea lui Ahmadinejad în lumea islamică şi să-i aducă aliaţi din rândul statelor arabe (care deocamdată îl privesc cu circumspecţie).

Aşadar, nimeni în acest moment (cu excepţia Gărzilor Revoluţiei – sistemul militar-religios ce conduce, de fapt, la Teheran) nu are de câştigat dacă Iranul devine un stat nuclear: nici SUA, nici Rusia, nici Turcia, nici restul ţărilor din zonă (mai ales Israelul). O bombă atomică made by Teheran va conduce, foarte posibil, la o cursă a înarmărilor la vecinii săi. Instabilitatea în Orientul Mijlociu va spori. Şi abia apoi, pe acest fond, ar putea creşte – iarăşi – şi preţul petrolului.

---

[i]  “Sanctions on Iran. And the price of nuclear power?”, în The Economist, nr. 9, 27 februarie a.c.

[ii] Fareea Zakaria, “Don’t scramble the jets”, în Newsweek, nr. 9, 1 martie a.c.

________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.