G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

– scrisoare deschisă către un camarad de idei –

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 
8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

10 Iulie 2011 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | 5 comentarii

30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – (2/5)  – 3/5

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva  URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.

China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”23. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”24 –  sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale25. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane26.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”27

Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie28,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.

Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.

Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)

23   Henry Kissinger, op. cit., p. 632

24   Ibidem.

25   Huang Hua, op.cit., p.222

26   Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

27   Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.

28   România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

30 Mai 2011 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate 🙂 ! 

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

29 Mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

29/mai/2011 Dacă-i duminică, e comics: un desenator pe nume Bok (!) îl ironizează pe Barack Obama

Preşedintele Barack Obama a avut câteva discursuri importante în ultimul timp…

by Bok, 2011

… şi, în paralel, pe fond de uragane, dezbaterea privind încălzirea globală continuă în SUA…

by Cardow, 2011

… şi doar Gaddafi este gata să meargă până la capăt(ul alor săi).

 by Bertrams, 2011

(selecţia imaginilor: Dana Botofei & Adrian Cioroianu, mai 2011)

29 Mai 2011 Posted by | arta, caricaturi / comics | , , , , , , | Lasă un comentariu

28/mai/2011 EURAST şi Editura Meteor Press vă invită la lansarea unei noi traduceri din Anna Politkovskaia

sâmbătă, 28 mai a.c., ora 17.oo, la pavilionul Editurii Meteor Press din Târgul de Carte Bookfest, lansarea volumului

Doar adevărul

de Anna Politkovskaia

Participă:

dl. Bedros Horasangian, scriitor; dl. Profesor Liviu Antonesei; dl. Petre Mihai Băcanu, jurnalist, dl. Profesor Adrian Cioroianu, istoric.

detalii: lansare Doar_adevarul – mai 2011

28 Mai 2011 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

28 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 Mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6

Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)

NOTE

1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

2 Ibidem, p.5.

3 Ibidem, p.21.

4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

4 Aprilie 2011 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , , | 3 comentarii

17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.


[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

17 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

16 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 2 comentarii

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

16 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

31/mai/2010 Mai este doar o zi: de mâine, RAHAN în limba română (iarăşi)

… o veste bună pentru toţi bedefilii din România! Şi una care este cu totul compatibilă cu sitlogul nostru: dat fiind că RAHAN, în aventurile sale, a colindat mai toată lumea – din jungla amazoniană şi până la Polul Nord (ale vremii lui!). În felul lui, RAHAN a făcut geopolitică fără s-o ştie! Citește în continuare

31 Mai 2010 Posted by | caricaturi / comics | , , , | Lasă un comentariu

02/mai/2010 Invitatul de weekend: Dan Dungaciu despre vizita la Bucureşti a preşedintelui R. Moldova

Mihai Ghimpu la Bucureşti – declinul sau apogeul AIE?

Dan Dungaciu

„Un judecător al Comisiei de la Veneţia m-a întrebat de ce optez pentru modificarea denumirii limbii în noua Constituţie…” (Mihai Ghimpu)

Cine dă drumul unui bulgăre de zăpadă din vârful unui munte se poate aştepta ca acesta să devină avalanşă şi să distrugă tot ce îi stă în cale. Cam aşa arată astăzi bulgărele declaraţiilor unor membri ai Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). Şi la fel cum bulgărele de zăpadă nu mai poate fi oprit de la un punct încolo, nici declaraţiile cu pricina nu vor mai putea fi Citește în continuare

2 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/apr/2010 Scandalul din Parlamentul Ucrainei – şi consecinţele pentru România, R. Moldova, Marea Neagră

Scandal în Parlamentul Ucrainei –

şi consecinţele pentru România, R. Moldova şi Marea Neagră

EURAST Center – Adrian Cioroianu

Incidentele recente din plenul legislativului de la Kiev au făcut deliciul televiziunilor: în momentul în care se vota recentul acord ruso-ucrainian privind prelungirea contractului pentru staţionarea bazei navale ruseşti din Sevastopol-Crimeea (la Marea Neagră), preşedintele Radei Supreme, Volodimir Litvin, a fost atacat cu ouă – şi apărat cu umbrelele! Ulterior au fost aruncate în incintă şi mai multe fumigene, ceea ce a condus la un haos generalizat. (foto: Reuters)

Dincolo de exotismul incidentului, contextul este foarte serios. Este puţin probabil ca asemenea forme de protest să anuleze noua (re)aliniere a Ucrainei la comandamentele geostrategice ale Rusiei.

Contractul pentru baza de la Sevastopol a fost semnat între Rusia şi Ucraina încă din epoca Elţîn şi expira, teoretic, în anul 2017. În ultimii ani, ex-preşedintele ucrainian Iuşcenko a dat multiple semnale că un eventual leadership portocaliu la Kiev ar fi preferat ca acest contract să nu mai fie prelungit. Dar victoria recentă a lui Viktor Ianukovici a schimbat datele problemei. Contractul a fost prelungit cu alţi 25 de ani – până în 2042.

România este direct interesată de acest acord din cel puţin trei motive: Citește în continuare

28 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

15/apr/2010 Cronica de artă: despre artistul Samy Briss

Samy Briss: omul cu inima în palmă

 Radu Comşa

“La intrebarea ce mi ce pune de nenumărate ori – de unde îmi vine inspiraţia? – , nu am decât acest simplu răspuns : de la cele sase ore zilnice (şi dumineca) petrecute in atelierul meu. Nu am intilnit nici odată în activitatea mea o muză…. dacă ea  există, cu siguranţă că va apărea numai celui ce lucrează nici odată celui ce o aşteaptă….” – Samy Briss

August 2009, Paris. O dimineaţă caldă cu un cer foarte albastru, mai rar cerul să fie de culoarea Mediteranei la Paris.  Avenue Foch, ora zece fix.

“Bună ziua, domnule Briss!”

Pe Samy Briss îl întâlnisem indirect, în căutările mele despre Marcel  Iancu şi Jean David, apoi prin prietenul nostru comun, Sergiu Singer, care mă recomandase Citește în continuare

15 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

12/apr/2010 Nu rataţi! GEOPOLITIKON propune un serial incitant despre ultima carte a lui Adrian Marino

… începând de mâine, 13 aprilie a.c., G E O P O L I T I K O N  va publica în serial un incitant text al lui Mircea Morariu despre ultima carte a lui Adrian Marino.

…despre acelaşi volum, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat un text al lui Liviu Antonesei.

12 Aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/apr/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (6/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

6/6

Actul Final era alcătuit din patru domenii sau arii tematice: chestiunile legate de securitatea în Europa[1], cooperarea în materie de economie, ştiinţă, tehnologie şi mediu înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar si nu în ultimul rând continuitatea Conferinţei.

Principiile care guvernează relaţiile între state au fost formulate sub numele de „Decalogul de la Helsinki”: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între Citește în continuare

12 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Spre ce vor merge tinerii Republicii Moldova: spre naţionalism, spre liberalism sau spre „comsomolism”?

Comsomolistul naţionalist

Dan Dungaciu

„Aduceţi tinerii la noi, ca să nu devină cumva liberali sau naţionalişti. Să vină aici ca să-i salvam!” (Vladimir Voronin)

Cine a urmărit lucrările Congresului al V-lea al „comsomoliştilor moldoveni”, asociaţi în Uniunea Tineretului Leninist, respectiv aripa tânără a PCRM – întâlnire desfăşurată sub înaltul patronaj al lui Vladimir Voronin -, a trăit impresia unor scene suprarealiste. În ritmurile celebrei Internaţionale Comuniste, interpretată pătimaş în limba rusă de către participanţi, tineretul comsomolisto-voroninist a ascultat cuvintele înălţătoare ale liderilor PCRM. Tot în „limba de stat” a Federaţiei Ruse, tinerilor cu tricouri roşii li s-a prezentat un veritabil proiect prin care „tânăra gardă” să se „salveze” şi împlinească cu adevărat, dar nu în interiorul unui proiect comunist internaţionalist – aşa cum i s-ar fi cerut cu vreo 90 de ani în urmă -, ci în unul local şi bine precizat: „proiectul moldovenesc”.

De la „Concepţie…” la „Proiectul moldovenesc”

Paradoxul este numai aparent. În realitate, PCRM nu mai este de ceva vreme purtătorul idealurilor comuniste şi internaţionaliste de odinioară, ci vehiculul unui discurs vechi, turnat însă după 1991 în cadre noi. Iar ideea axială a proiectului poartă un singur nume: „naţionalism moldovenesc” (de extracţie sovietică). Acesta este tabloul real al dezbaterii politico-identitare la care asistăm în stânga Prutului. În realitate, întregul proiect moldovenist inventat în 1924 (după cum demonstrează şi recenta lucrare a lui Gheorghe Cojocaru, „Cominternul şi originile moldovenismului”) funcţionează astăzi pe scenariul unui proiect naţionalist derulat şi urmat cu perseverenţă. Citit atent, acesta a fost elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor strânşi în jurul lui V. Voronin. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Cine îşi mai aminteşte de proiectul legii numit „Concepţia politicii naţionale de stat a RM”, publicat pe 25 iulie 2003, în oficiosul guvernamental „Moldova Suverană”? Era un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin, care avea o evidentă legătură cu „Dicţionarul moldovenesc-românesc” al lui V. Stati, lansat la Chişinău, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, „Comunistul”. Ideea de bază a textului, după care respectiva „Concepţie” lupta împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – era un veritabil sofism şi ea a fost denunţată ca atare: căci „Concepţia” lui Voronin de ieri – precum şi „Proiectul moldovenesc” de azi – îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie etc. reprezentând, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se baza. Pentru autorii „Concepţiei” de ieri şi a „proiectului moldovenesc” de azi, a fi „naţionalist moldovean” nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent! Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici. Această confuzie gravă persistă încă nu doar în societate, dar şi la nivelul percepţiilor politicienilor şi experţilor – inclusiv cei occidentali – faţă de evoluţiile din RM.

Naţionalismul bun şi naţionalismul rău

În realitate, disputele identitare la care asistăm în stânga Prutului sunt, aşa cum sugeram, continuarea unei confruntări mai vechi, deocamdată neostoite. Cum şi când se va epuiza această confruntare, vom vedea. Dar dificultăţile unui „proiect moldovenesc” de genul celui propus în laboratoarele PCRM-ului rămân greu de surmontat, în ciuda aparatului propagandistic pus în mişcare. Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători occidentali ai zonei care nu pot fi în niciun caz acuzaţi de „naţionalism românesc” şi al căror avertisment nu poate fi ignorat. „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană” (Wim van Meurs). Iar Charles King pune punctul pe „i”: „Ideea că moldovenii sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în Constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state „româneşti” în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice – unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci”.

În ciuda acestor dificultăţi, „proiectul moldovenesc” insistă să îşi aroge, fie şi tacit, discursul moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, ridicol, istoria întregii Moldove medievale. Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) şi istoric (capitala, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu – Moldova medievală – constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari.

Bătălia identitară şi alegerile anticipate

Astăzi, eventualele alegeri anticipate vor readuce pe scenă (şi) această confruntare, cu atât mai mult cu cât Bucureştiul devine acum o miză publică eliberată şi tot mai importantă. Confruntarea dintre cele două proiecte identitare este reală şi concretă, mai ales în ochii celor care vor să le privească maniheist şi exclusivist. Sub simbolistica generală a plasării geopolitice între Est şi Vest, se ascunde, de cele mai multe ori, raportarea la proiectul identitar românesc, chiar dacă nu toţi actorii politici sunt dispuşi să recunoască asta. Este o dimensiune esenţială în perceperea corectă a realităţilor din stânga Prutului şi care desluşeşte multe evoluţii aparent obscure de pe scena politică de la Chişinău.

– publicat în Timpul, Chişinău, pe 2 aprilie a.c.

9 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David

            Jean David – un centenar uitat

Radu Comşa 

Jean David este o enigmă a picturii româneşti. Un singur tablou al său este expus în selecţia permanentă a MNAR, un portret de femeie. Şi acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat  plastic între războaie constituie nirvana creaţiei autohtone. Un al doilea, ”Portretul actriţei Leny Caller” din colecţia Saşa Pană, publicat în volumul dedicat expoziţiei “Bucureşti 1920-1940 între modernism şi avangardă”  nu a facut decât să încheie referinţele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colecţionarilor de modernism plus avangardă. Paralelele “à la Modigliani” făcute specificului lui Jean David în tinereţea sa românească nu reuşesc să disturbe ardenţa viscerală, dovadă a faptului că paralelele pot fi infinite şi “à la” nu e decât un franţuzism de preţiozitate critică.

Dar cine a fost Jean David? Născut la 16 decembrie 1908 în Bucureşti,  el urmează cariera clasică a unui tânăr pictor din Regat care promite, adică studii în Franţa întâi la Ecole de Beaux-Arts şi Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris între 1927 şi 1933, unde este coleg, între alţii, cu Marcel Dyf. Pe lângă academiile (academismele) unui oraş care fierbe de noutăţi,  Jean David expune simultan şi la Bucureşti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenţă în 1929 la Salonul de desen si gravură. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant oarecum ca o premoniţie interbelică  a unei “supermarket lady”, într-un Bucureşti neatent la conjunctură şi consumerist până la capăt. Exact acel Bucureşti idolatrizat azi drept “interbelic”.

 În anii ’30 urmează portretele, dintre care cele două menţionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reuşit să găsesc o referinţă vizuală diferită de cele două recognoscibile figuri, şi anume tot un portret pictat şi el în 1934 şi intitulat “Femeie cu cozi împletite” de fapt o reinterpretare a arhetipului ţigăncii. Aici se vede clar diferenţa dintre David şi pictura clasică de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferenţei dintre sincronii picturii europene şi maniera gen “Ţesătoarele Gorjului” patronată oficial de politica, centrală şi locală, a anilor ’30. Ţiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Mănciulescu, devine o expresie liberă, vizual egal asimetrică şi emoţional egală celebrei actriţe Leny Caller.

Este perioada colaborării cu revista “Unu”, David devenind unul din exponenţii modernismului capitalei. În 1932 ilustrează volumul lui Saşa Pană “Viaţa romanţată a lui Dumnezeu” şi în 1937 execută, împreună cu Stefan Constantinescu, o frescă pentru pavilionul României la Expoziţia de la Paris.

Continuând biografia, Jean David emigrează în 1942 în Israel, printr-un episod tipic pentru  atmosfera mişcătoare a mijlocului de secol XX, adică printr-o evadare pe mare având Constanţa drept port de plecare, capturat de britanici, internat în lagăr în Cipru şi ajuns în statul Israel la momentul nasterii acestuia  după un stagiu petrecut în armata britanică.

Ajuns într-un mediu artistic fără penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclastă a unui Bucureşti osciland brownian între chivuţe şi pictopoezii), Jean David trăieste embrionarul nou-naţionalului Eretz Israel.  În acest sens guaşa dedicată Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridică fumescent lăsand locul unui constructivism nu neapărat privit prin retrovizor, mai degrabă entuziast şi pragmatic.

La sosirea în Israel, după expoziţia “New Horizons” doar două erau curentele artistice de afiliat obligatoriu în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosferă lirică relativ istoricistă, identificabilă prin fragmente de atmosferă locală, şi cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, era cel al unui abstractionism stilizat, a cărui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliază fără rezerve celui de-al doilea curent, alături de Marcel Iancu, prieten de la Bucureşti, cu care fondează în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.

Situl artistic Ein-Hod, merită el însuşi un volum întreg, după cum şi epopeea palestinienilor retraşi cu  300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoaşterea ca localitate şi în 2005 alimentarea cu energie electrică, ar merita o poveste scrisă..

Deşi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a rămas în mod esenţial pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nici după, nu a detaliat zidurile Oraşului cu atâta inimă şi prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel şi cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenţă de tinereţe.

Dar Jean David, în noua sa viaţă, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creează machete de timbre, decoraţiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM şi, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge până la decoraţiuni pe suport de “formica”, materialul minune al anilor ’60. 

Noul include şi experimente fără comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expoziţia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astăzi. În anii ’80 Jean David continuă să picteze refaţetând figurile, regii sau  Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.

Jean David moare în 1993. Nu mă pot abţine să nu fac două comparaţii.

Prima este cu Marcel Iancu, contemporan şi coleg, artist a carui poală e pupată azi de cele mai multe ori fără reculul obiectivităţii. Centenarul său, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersată zilnic. Dar dualitatea unei creaţii de exceptie – în plastică si arhitectură – de dinainte de emigrare, a fost urmată în Israel de o şefie de scoala, întreprinzătoare şi extrem de prolifică, pe un singur palier. Cu o operă difuzată profitabil în mii de exemplare, cu certificări şi ştampile, anexe obligatorii ale notorietăţii.

Cea de-a doua este legată de Benjamin Fondane, a cărui aniversare relativă – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstrează altceva decât că Fondane e viu în 2008, la Paris şi la  Bucureşti.

Prin comparaţie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totală uitare. Dacă memoria scurtă a oraşului de tinereţe este scuzabilă prin ecartul de timp şi prin raritatea referinţelor, absenţa lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de artă, a desenat timbre, a decorat vapoare şi avioane, şi unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, dacă nu inexplicabilă, cel puţin tristă.

(2008)

28 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

26/mart/2010 Avanpremieră – mâine, ediţie specială GEOPOLITIKON: acordul SUA – Rusia privind limitarea arsenalului nuclear

… plus o ilustrare (!) aparte a felului în care Grecia va ieşi din criză!

26 Martie 2010 Posted by | avanpremieră | , , , | Lasă un comentariu

26/mart/2010 China – „terţul inclus/exclus” între SUA şi UE. Principiul lupaşcian al „terţului inclus” şi „noua logică” a Istoriei

… În cursul acestei săptămâni, la UNESCO – Paris, a avut loc un colocviu franco-român dedicat filosofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco (1900 – 1988). Lucrările prezentate vor fi tipărite într-un volum ce va apărea în a doua jumătate a anului la o editură pariziană. Simultan, varianta română a volumului va apărea la Curtea Veche Publishing din Bucureşti.  În avanpremieră, câteva fragmente din intervenţia prof. univ. Adrian Cioroianu (varianta română) – EURAST.

Stéphane Lupasco, temps & contradiction: vers une nouvelle logique de l’histoire? /

 Ştefan Lupaşcu, timp & contradicţie: spre o nouă logică a istoriei?

Adrian Cioroianu

Ceea ce mi se pare fascinant în moştenirea intelectuală a filozofului Stéphane Lupasco este o triadă de detalii care-i marchează posteritatea: i) primul dintre ele priveşte amploarea reflecţiei lupasciene. Cert este că vorbim despre un om care “n’a pas fait «vœu de pauvreté» en matière de connaissance” – cum spune Mireille Chabal, care continua: “Son appétit de boyard moldave est sans limites. De la microphysique, il passe à la biologie, puis à la neurobiologie, puis aux sciences humaines. De nombreux textes sont dédiés à l’art, à la peinture abstraite. Et presque tous ses livres sont hantés par le problème de l’affectivité, seule donnée «ontologique» pense-t-il”([1]).

ii) În al doilea rînd, este greu de spus dacă secolul al XX-lea cunoaşte, printre filosofi şi savanţi, astfel de cazuri în care o operă să pună atîtea probleme de receptare, tocmai pentru că mediile academice au fost surprinse de originalitatea unei interpretări care mergea pe contra-curent. Lucrările acestui “presocratic fără voie”, cum îl numea Constantin Noica([2]), poartă în ele însele o dilemă care nu s-a rezolvat niciodată. Basarab Nicolescu, unul dintre cei mai fideli analişti ai operei lupasciene, reda astfel această dilemă: chiar dacă teoriile “lui Lupasco se adresau în primul rînd lumii ştiinţifice”, “[d]ezamăgirea lui (…) a fost însă mare: deoarece edificiul ştiinţei este fondat pe principiul non-contradicţiei, oamenii de ştiinţă au oroare faţă de termenul «contradicţie»”([3]) şi, drept urmare, Stéphane Lupasco este astăzi relativ puţin cunoscut – în Franţa, şi chiar mai puţin în România –, iar impactul reflecţiei sale este pe departe de a se fi consumat.

În fine, iii) al treilea lucru fascinant pentru mine din filozofia lui Lupasco este acest principiu atît de jucăuş şi de neconvenţional denumit “logica terţului inclus”. La Lupasco, această dinamică a contradictoriului (inerentă oricărei manifestări a materiei şi a umanului) îşi găseşte expresia cea mai potrivită în ceea ce el numeşte terţul inclus. Visul gînditorilor greci – de îmbinare pînă la contopire între filozofie şi ştiinţele materiei – ajunge ceva mai aproape de îndeplinire atunci cînd Lupasco vorbeşte despre ordinea evenimentelor în lumea suprareală sau subreală a oamenilor. În lume – crede Lupasco –, tocmai pentru că ea, lumea, are o natură logică, totul este prin definiţie legat şi, în concluzie, fiecare două evenimente (sau fapte) pe care le înregistrăm nu există separat, ci doar unul în raport cu celălalt, “dominîndu-se alternativ, în continuă devenire”([4]). În opinia mea, Lupasco ar fi fost în mod natural interesat de evoluţia de perspectivă a lumii contemporane.

Acest principiu – al aparentei “logici” a Istoriei – mi se pare că are o interesantă verificare în acest început de secol. În cele ce urmează, încerc să aplic această logică lupasciană – a terţului inclus – la una dintre cele mai spectaculoase evoluţii ale contemporaneităţii: tranziţia prezumată a statutului de superputere de la SUA la China. Din acest punct de vedere, eu regret că Stéphane Lupasco a murit în anul 1988, fără a vedea finalul imperiului sovietic, a cărui “extase et agonie” a marcat deplin ultima jumătate a secolului XX. Cu atît mai mult, Lupasco – şi aţîţia alţii – nu puteau bănui, în anii ’80, avîntul extraordinar al economiei unor state precum India sau Brazilia, care avea să se profileze în următoarele două decenii. (…)


([1]) Mireille Chabal, “Stéphane Lupasco ou la puissance de la pensée”, texte paru en 2006 en annexe aux Actes du Colloque qui s’est tenu à Dijon du 27 au 29 oct. 2004, Francophonie roumaine et intégration européenne, sous la direction de Ramona Bordei-Boca, Université de Bourgogne, Centre de Recherches Interactions Culturelles Européennes, Centre Gaston Bachelard de recherches sur l’Imaginaire et la Rationalité (http://transdeveloppement.blog.lemonde.fr/lupasco/).

([2]) Elena Bondor, “Lupasco şi logica terţului inclus”, în revista Constrast nr. 3 / 2001 (http://contrast.20m.com/lupasco.htm).

([3]) Basarab Nicolescu, În oglinda destinului. Eseuri autobiografice, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2009, p. 51.

([4]) Bondor, art. cit.

26 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

26/mart/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre actualitatea din Republica Moldova

Cutia Pandorei a anticipatelor

Dan Dungaciu

publicat in Timpul – Chişinău, 26 Martie a.c.

 După ce unii lideri ai AIE au revenit asupra deciziei de modificare a Constituţiei prin referendum, iniţial asumată plenar, spectrul alegerilor anticipate devine tot mai vizibil. Ce va fi, nu putem decât bănui. Dar, precum în povestea celebrei Pandora, atunci când deschizi cutia pe care nu trebuia să o deschizi, din ea iese totul, nu doar ceea ce ai fi vrut tu la un moment dat.

Referendum şi alegeri
Faţă de referendumul constituţional, alegerile sunt o schimbare evidentă de registru. Iar deosebirea care ne interesează aici este următoarea: în cazul celui dintâi, liderii civici şi politici ar avea posibilitatea unei intervenţii directe asupra opiniei publice, prin dezbateri, discursuri etc. şi care să permită educarea şi clarificarea opţiunilor cetăţenilor RM – şi asta ar fi funcţia principală a referendumului! Propunerile de modificare ale Constituţiei sunt numeroase, dar cele problematice şi care necesită dezbatere şi lămurire publică sunt câteva. Chiar dacă în final referendumul este tot o consultare populară, deci trebuie ajustat în consecinţă, politicianul şi liderul de opinie au indiscutabil o autonomie mai mare faţă de public. Ceea ce nu există însă în cazul alegerilor anticipate, unde liderii politici sunt, practic, prizonierii electoratului. Adică nu vorbesc ca să educe şi să clarifice, ci ca să obţină voturi. Deosebirea este decisivă!

Dincolo însă de aceste diferenţe strategice, alegerile anticipate ridică o serie de întrebări de fond, legate de modul concret de participare al alianţei în alegeri. Dacă presupunem că PCRM ar mai avea astăzi circa 30% în opţiunea de vot, rezultă că circa 70% din felia „puterii” este disponibilă AIE. Dar care AIE?

„Nu putem reuşi decât împreună”
În cazul anticipatelor, prima opţiune a coaliţiei care vine în minte ar fi, desigur, cea a participării unitare, ca bloc politic, în urma modificărilor aduse legii electorale. În esenţă, unificarea partidelor anticomuniste este un slogan care are nu doar rezonanţă în electoratul din stânga Prutului, dar constituie şi certificatul de naştere al AIE. Tehnic vorbind însă, apare o problemă: cum se vor repartiza locurile? Pentru că negocierile vor fi dure în ceea ce priveşte distribuţia de putere în interiorul Alianţei şi nu e clar cum se va face asta. Răspunsul clasic este: prin sondaje de opinie publică. Deşi uzitată, formula nu este fără cusur. În primul rând, pentru că percepţia publică de la un moment dat nu măsoară neapărat forţa electorală a unui partid; campania electorală modifică şi comportamentul respectivului partid şi atitudinea electoratului. În al doilea rând, sondajele vor măsura astăzi mai degrabă vizibilitatea publică a unuia sau altuia dintre lideri, vizibilitate direct proporţională cu accesul la resurse al funcţiei deţinute în prezent. În al treilea rând, într-o coaliţie, mesajul transmis public este numitorul comun al mesajelor tuturor membrilor. În mod fatal, mesajul unei coaliţii avantajează partidul din „centrul” coaliţiei, pentru că, realmente, îi perpetuează mesajul (partidele dintr-o coaliţie percepute la extremele ei sunt cele obligate să îşi ajusteze discursul iniţial pentru a putea fi agreat de toţi colegii). Aşa s-a petrecut şi se petrece şi cu AIE, al cărei mesaj a favorizat, neintenţionat, partidul aflat în centrul politic al acesteia, conferindu-i un avantaj de etapă din moment ce mesajele Alianţei cădeau perfect pe un anumit tronson de electorat, neglijând altele.

Scapă cine poate
Varianta participării individuale la alegeri a membrilor AIE a fost deja sugerată la Chişinău. Este invocat aici un calcul strategic care ar indica faptul că suma voturilor membrilor AIE este mai mare decât suma voturilor obţine ca bloc electoral compact. Aserţiunea este, sociologic vorbind, discutabilă. În primul rând, că nimeni nu poate demonstra asta cu precizie, iar experienţele electorale din alte state, inclusiv din RM, au indicat că cea mai bună strategie de a aduce la vot electoratul indecis rămâne blocul electoral. Dincolo de asta, participarea individuală este riscantă pentru viitorul postelectoral al AIE. Până în prezent, o serie de tensiuni interne au fost puse între paranteze în numele menţinerii coaliţiei, dar această presiune dispare în acest caz. Fiecare actor politic va fi obligat să îşi aleagă precis felia de electorat căreia i se adresează şi să transmită mesaje în consecinţă. Unele dintre ele vor intra fatal în coliziune cu cele ale foştilor colegi de coaliţie. Riscul unei spirale a violenţei declaraţiilor este major, în ciuda unui eventual „gentlemen agreement” iniţial. Toată lumea ştie că, în final, vor conta procentele pe care le obţine în alegeri, nu comportamentul din timpul campaniei. Va mai fi posibilă o alianţă după anticipate, în condiţiile în care nici măcar astăzi tensiunile interne nu sunt ostoite?

Evadarea din pluton
O variantă intermediară, convenabilă teoretic membrilor AIE care stau mai bine în sondaje în acest moment ar fi „evadarea din pluton”, respectiv, părăsirea solitară a unui eventual bloc electoral. Varianta unui PLDM solitar care lasă în urmă o alianţă PL-PD-AMN este puţin probabilă – dincolo de riscurile de imagine pentru PLDM – cel puţin pentru motivul că o asemenea alianţă în trei nu pare verosimilă. În cazul însă în care evadatul este PD – sugestiile pentru o asemenea mutare ar putea fi declaraţia la adresa românismului a lui Marian Lupu şi cea despre reorientarea spre Rusia a lui Valeriu Lazăr – lucrurile devin verosimile. Provocările majore sunt trei. În primul rând, probleme interne ale PD, acesta nefiind în realitate un partid, ci un proiect politic care stă sub egida fostului spicher comunist al parlamentului. Nu există unanimităţi acolo, mai ales legate de direcţia geostrategică a RM. O mutare solitară spre Est ar genera, dacă nu ruperea partidului, cel puţin plecări spectaculoase. În al doilea rând, o asemenea opţiune a lui Marian Lupu ar genera o bătălie dură în campanie între PCRM şi PD, pentru că, practic, s-ar confrunta pentru acelaşi electorat, dar şi o resuscitare „europeană” a moldovenismului de extracţie sovietică. Duritatea bătăliei între foştii tovarăşi de arme va fi însă invers proporţională cu şansele unei coaliţii post-electorale. Care, însă, nu se (mai) exclude. Şi asta este a treia provocare!

Scenariul negru e roşu
Oricât de neplauzibilă pare în acest moment, ieşirea din pluton a PD-ului face probabilă o coaliţie postelectorală cu PCRM – dorită şi încurajată la Moscova. Dar asta cu trei condiţii. Prima, ca cele două formaţiuni să cumuleze un scor care să le permită accesul la pârghiile puterii. A doua, ca scorurile PD şi PCRM să fie relativ apropiate. Marian Lupu nu îşi poate permite o nouă umilinţă a lui Voronin, astfel că o eventuală colaborare dintre cele două partide trebuie făcută de pe poziţii relativ egale. A treia, spaţiul euroatlantic ar trebui să agreeze, fie şi tacit, revenirea comuniştilor la guvernare şi un Lupu transformat în Ianukovici. Dar asta presupune un risc enorm, pentru că o asemenea variantă ar fi opusul oricărei stabilităţi pe care Bruxellesul o doreşte la frontierele sale. O eventuală guvernare PD-PCRM va redeschide intempestiv toate dosarele de criză din stânga Prutului, de la dosarul identitar la confruntarea între generaţii. Iar RM va cădea inevitabil de pe hartă.

26 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

20/mart/2010 EURAST recomandă: Vladimir Socor despre „revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia „South Stream” – Nabucco – Nord Stream

South Stream: a Casualty of Moscow’s Excess Pipeline Capacity Building

Vladimir Socor (The Jamestown Foundation)

Like all parties involved with South Stream, ENI must rely on the new Ukrainian President Viktor Yanukovych agreeing to share control of Ukraine’s gas transit system with Moscow. In that case, Gazprom would no longer need South Stream as a Ukraine-bypass option, which Moscow had brandished all along to pressure Kyiv into ceding control of the transit system. Moreover, Gazprom would have to commit to full use of the Ukrainian system as part of the bargain with Kyiv, instead of shifting volumes from the Ukrainian system into South Stream, as the scenario had envisaged. (foto: RIA Novosti)

Furthermore, an investment decision in Russia’s supergiant Shtokman gas field has recently been “postponed” (or possibly abandoned), further constricting Russian gas export potential in the years ahead. This also affects South Stream directly, placing it in competition with Nord Stream and other Russian pipeline projects, all now reliant on Siberian gas in limited availability. Shtokman’s postponement has left Nord Stream –the Baltic seabed pipeline to Germany– without any source of gas for the project’s second stage. While Nord Stream One has Siberian gas earmarked for it, putatively at 27.5 billion cubic meters (bcm) per year, Nord Stream Two was planned to be fed to the same annual capacity from Shtokman in the Barents Sea. Instead, Nord Stream Two, as well as South Stream ,would have to draw on Siberian gas, where the shortfall looms.

Thus, apart from the undeclared rivalry with Nabucco, the South Stream project has entered an undeclared competition with Nord Stream Two, the Ukrainian transit system, and even the Blue Stream pipeline (which ENI built for Gazprom earlier on the seabed of the Black Sea to Turkey, and is only being used at one half of its 16 bcm annual capacity). All of these projects, existing or virtual, must vie for access to gas supplies from western Siberia, even as those fields move past their peak, while Russian domestic demand recovers.

It would be logical to anticipate that the Italians would lobby in Moscow for South Stream and against Nord Stream Two. It also seems logical that Moscow might prioritize its German, French, and Dutch customers in Nord Stream, ahead of the South Stream project. South Stream cannot count on the strong political lobbying at state levels that helps drive Nord Stream forward.

South Stream seems to have resulted in a no-win situation at this point. Ultimately, these insoluble dilemmas stem from the Kremlin’s pre-crisis policy to build export pipeline capacities in vast surplus, compared with Russia’s own export potential. South Stream and other projects are the fruits of that policy. It was wrongly premised on continuing Russian monopolization of Central Asian gas; European consent to high-priced, take-or-pay long-term commitments to Russian-delivered gas; predatory acquisitions of infrastructure assets in consumer countries; and, as an intent, a Russian-led cartel of gas exporters to Europe. Both Dmitry Medvedev (Gazprom chairman, then head of state) and Vladimir Putin (head of state, then prime minister) are closely associated with that policy.

Failure to invest in Russian field development (apart from Siberia’s east and far east) and loss of Gazprom’s dominance in Turkmenistan have left South Stream without dedicated resources. Market-transforming processes in Europe, through the surge of LNG and spot markets, have left South Stream behind both in a non-competitive position and as an unappealing investment prospect. Like Nord Stream in some ways, the South Stream project is rooted in the invalidated assumptions of past years.

ENI’s proposal to unify South Stream with Nabucco could provide a lifeline for the South Stream project, serving ENI’s corporate interest as well as Russia’s strategic advantage in Europe. Meanwhile, however, Moscow affects a lack of interest in such unification. Following Paolo Scaroni’s proposal, Russian Foreign Minister, Sergei Lavrov, and Energy Minister, Sergei Shmatko, have reasserted Moscow’s full confidence in South Stream and its resolve to press ahead with it. These responses did not even allude to ENI as such. As Russian officialdom has done all along, Lavrov and Shmatko each made self-contradictory arguments: that South Stream and Nabucco are not in competition against each other, but that South Stream is in a far stronger position to succeed, compared with Nabucco. For its part, Gazprom acknowledged –but downplayed– ENI’s proposal. Gazprom spokesman, Sergei Kupryanov, parried that Scaroni was merely trying to demonstrate that South Stream and Nabucco are not rivals (Interfax, March 14, 15, 16).

In a far more nuanced position, Russian Gas Society President Valery Yazev (who also lobbies for Gazprom as a senior Duma deputy), has suggested that the proposed South Stream-Nabucco unification “is worth considering” and “could make sense” from Moscow’s standpoint. In that event, Yazev said, Turkmen gas would be supplied through the planned Caspian Littoral pipeline and existing pipelines to Russia’s Black Sea coast and then pumped into South Stream on the seabed of the Black Sea. Thus, South Stream-Nabucco unification would “add a branch [Nabucco] to our South Stream” in Europe and “solve the problem of filling the pipeline with Russian and Turkmen gas,” Yazev pointed out. His statement entreated West European companies in the Nabucco project to cooperate in unifying it with South Stream (ITAR-TASS, March 14).

While Moscow’s political officials affect lack of interest for reasons of prestige (as some Western policymakers assume) or play hard to get (as seems more likely), Yazev has spelled out Russian interest in a possible unification of the two projects, depending on terms to be negotiated. Unification could perhaps rescue some downscaled version of South Stream, but only at the expense of the Nabucco project and of European energy security. Considering its recent and continuing advances, Nabucco does not need South Stream in order to succeed.

20 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

14/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (4/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

4/5 

Romanele lui Marin Preda, Monica Lovinescu le preţuia, atunci, ca neevazive, încadrabile fără rezervă în categoria, mult mai dragă recenzentei de la Europa liberă, a „literaturii de reacţie şi conştiinţă” (v. şi cronicile la romanele lui Preda din anii şaizeci[1]). Dar distincţia dintre estetism (sau evazionism, cum îi zicea, totuşi, omul stânga Marin Preda) şi literatura angajată rămânea una clasificatoare, nu exclusivistă, cum avea să devină în anii următori, când va supralicita valoarea, de partea militantismului politic, şi o va nega cu totul de partea autonomiei estetice.

Termenul de „originalitate” nu era, înainte de 1971, folosit ca eufemism în cronicile literare de Monica Lovinescu, ci ca predicat estetic dintre cele mai onorante. Chiar şi „încifrarea” i se părea motivată, nu numai estetic, ci şi etic, ca punere în operă a unor semnificaţii adoctrinale precum scepticismul, rezistenţa la mirajele ideologice, „sabotarea istoriei”. În Epilogul deschis din 1972 Monica Lovinescu reia aceleaşi consideraţii despre valoarea în sine a literaturii române în contextul trezirii conştiinţelor în blocul comunist, pe un ton însă antifrastic, cu înţelesul invers că talentul scriitorilor români postbelici, deşi autentic, e mai degrabă de regretat decât de admirat. Mutaţia de criteriu deja se produsese şi interesul monografic comutase de pe opera lui Preda pe opţiunea biografică a lui Paul Goma, de inspiraţie Soljeniţîn (exil, ipostaze mărturisitoare întru zguduirea conştiinţelor intoxicate de marxism şi în est, dar şi în vest, proteste în presa occidentală), mai puţin însă convingătoare în termeni de „operă”, oricâte investiţii exegetice a încercat Monica Lovinescu şi în Epilogul deschis din 1972, şi în grupajul elogiator pe care i l-a dedicat în volumul 2.

Reprobarea opţiunii pentru operă şi rezistenţă culturală a scriitorilor rămaşi în ţară poate să îmbrace, desigur, şi catifeluri dintre cele mai fine şi elegante, ca în cazul recenzării la Europa liberă a celor Trei poeme filosofice pentru S. de Constantin Noica, publicate postum în 1988 în „Viaţa românească”. Să precizez mai întâi că „poemele” în cauză rămân cea mai directă şi mai peremptorie justificare a lipsei de reacţie la totalitarism, fiind redactate de un filosof, chiar dacă în versuri (în comparaţie cu ele, orice evazionism al literaturii apare ca mustind, indecidabil, de autocontradicţii). Continuând o mai veche dispută privată de strategii culturale cu Noica, reluată la fiecare excursie la Paris a filosofului (dispută pe care o va rezuma, de altfel, tot cu admirabilă reverenţă, în La apa Vavilonului 2), Monica Lovinescu îi răspunde în sfârşit şi public, demontându-i fiecare argument tip „întru”, recunoscându-i, în contrapondere, talentul… literar, dar confundând, până la inversarea de criterii, genurile şi planurile de discurs.

 Nu ştiu când anume va fi apărut această confuzie şi, probabil şi din cauza selecţiei cronicilor pentru publicarea în volume, nu-i pot distinge nici etape intermediare de pierdere a criteriilor specifice. Rezultatul final este însă următorul: talentul literar este repudiat în literatură (care, prin definiţie, este autotelică) şi devine scuză pentru expresia directă a dezimplicării în filosofie, gen, totuşi, tranzitiv al conştiinţei civile. Nu aceleaşi rafinamente de sociabilitate inspiră evocările postume ale lui Marin Preda. Provocat de vărsarea unei picături de vin la comemorare, portretul pe care i-l face autorului Celui mai iubit dintre pământeni, ia, de la primele rânduri, turnură de pamflet, ajungând, în perfect stil La Bruyère, la diagnostic etic pentru simptom oftalmologic (Preda, ştim măcar din fotografii, purta ochelari; deci nu privea direct lumea în faţă). Nu insinuez nimic la adresa editorului, comentând în această inversare de criteriu; pur şi simplu accentuez diferenţele – ilogice – de tratament critic pentru două categorii de intelectuali: scriitorul, în general, şi filosoful, tot în general.

Preda va fi avut, se pare, la un moment dat, intenţia – aflăm, fără datare şi cam prea în treacăt, din Pe apa Vavilonului 2 – de a-şi juca destinul auctorial pe acelaşi gest disperat al autoexpatrierii (mult mai dramatică pentru un scriitor, pentru că implică renunţarea la resursele conotative ale limbii materne şi plonjarea în intraductibil). E plauzibil să-i fi întrebat pe soţii Lovinescu şi Ierunca, într-o discuţie exploratorie, despre şansele de a se face auzit în occident ca autor de operă, şi nu ca simplu protestatar. A fost deconsiliat şi a renunţat, reuşind doar să întărâte împotriva nu numai a lui, ci şi a tipului psihologic pe care l-a reprezentat în literatura română postbelică, judecata criticii de revizuiri morale: „Cred – şi am mai scris-o – că Marin Preda a constituit pentru scriitorul român adevăratul model la îndemâna gustului său, opunându-se cu intermitenţe şi niciodată până la capăt, «rezistând prin cultură» (sintagmă şi autolaudă înfloritoare în comunism), cu un respect ţărănesc pentru Carte şi un cult pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor, spălându-l de toate păcatele. Ale sale erau minime şi de altfel nu i le reproşa nimeni. Finalmente, Marin Preda era omul indicat la locul indicat, situat însă cu silnicie într-un timp dezmoştenit din care nu-şi putea face o re-creaţie. Felul în care şi-a sfârşit viaţa a pecetluit cu amărăciune o existenţă nu tocmai biruitoare (La apa Vavilonului, 2, p. 58-59)”.

Ce mutaţii interioare trebuie să fi suferit criticul literar Monica Lovinescu încât să-şi întâmpine cu măturoiul inclusiv generalitatea propriei amintiri despre „respectul (ţărănesc) pentru Carte şi cultul pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor”. Poate să sune a predică moralizatoare obiecţia mea, dar acest respect şi acest cult sunt chiar premisele axiologice ale meseriei de critic literar (aşa cum respectul pentru dorinţa bolnavului de însănătoşire şi cultul pentru viaţă sunt premisele axiologice ale meseriei de medic)[2].

Etica este pluralistă şi, pe cât posibil, dialogică. Întotdeauna se va găsi un alt criteriu, din altă perspectivă, cu altă motivaţie intrinsecă, în măsură să releve ca inacceptabile intoleranţele unei judecăţi morale unilaterale. Eu am invocat, riscând să-mi plictisesc cititorii, deontologia profesiei de critică care nu îngăduie spulberarea principiului operei. Dar mai sunt şi alte criterii, la fel de importante – din unghiuri de lectură diferite de ale mele. De pilda, din perspectiva gândirii politice liberale (care, în critica totalitarismului comunist, tinde să dezvolte şi o problematică etică), protestul din exil nu e chiar genul cel mai relevant al opoziţiei la comunism. E doar genul instantaneu (de altfel, cultivat mai ales de intelectualii de stânga[3]), nu şi genul reconstrucţiei de durată.


[1]Moromete începe să vorbească. În dodii şi altfel. Foarte clar. Adevărata sa statură începe să se deseneze odată cu această statură a cuvântului. Mereu interogativ. Parcă şi înjurăturile – acest mod imperativ de comunicare – par să se sfârşească mereu printr-un semn de întrebare. N-are sens să facem aici o teorie a supremaţiei modului interogrativ asupra oricărui altul. Dar trebuie să insistăm asupra acestui fapt: pe măsură ce acţiunea îi este interzisă, pe măsură ce nu se mai poate insera concret în acţiune, Moromete se refugiază în gândire” (Unde scurte, p. 262). Tot aşa se poate cita, din cronica dedicată romanului Intrusul, secvenţele referitoare la rolul de dezambiguizare referenţială jucat de avertismentele Soranei (personajul retras din acţiune, cu funcţie nu epică, ci oraculară, deopotrivă pentru ficţiune şi pentru societate, atragând atenţia că o lume nouă nu se poate construi pe ură).

[2] Sigur că, din tonalitatea frazării de colportaj monden, cuvintele „carte” şi „operă” pot să sune oricum vrem noi, de la ridicol la sublim, mai spectaculos, poate, cu efecte stilistice mai de neuitat, dacă le reducem la derizoriu. Dar rostul criticii literare (inclusiv al judecăţilor critice negative) este tocmai de a restaura încrederea în sensul lor ideal: judecăm imperfecţiunile contingente pentru a releva valorile paradigmatice care ni se pare că au fost ratate. Aşa şi face, de altfel, cronicarul Monica Lovinescu în întâmpinările romanelor din anii şaptezeci ale lui Marin Preda, publicate în volumul 2 al Undelor scurte, unde formulează obiecţii întemeiate: finalul dezamăgitor al Marelui singuratic şi infiltraţiile ideologice corupătoare de detalii, precum portretul junelui activist dintr-o ediţie a Delirului, portret bănuit a fi o încercare a autorului de a-l flata pe Ceauşescu. Asemenea judecăţi bineînţeles că se susţin metacritic. A destitui, însă, ca irelevant pentru destinul generic al scriitorimii, chiar principiul de idealitate al operei înseamnă însă fie antifondaţionism postmodernist dus, de dragul consecvenţei raţionamentului, până la anomie, ori disperată autodesfiinţare a proiectului de operă critică.

[3] Chiar termenul de intelectual este produs al militantismului de stânga, cum bine observase şi Monica Lovinescu într-o recenzie din 1963 de etimologie şi etiologie a modelor occidentale de angajament: „Intelectualii au inventat «angajamentul», ce frumoasă metaforă! Te angajezi, adică pierzi pentru totdeauna nobleţea propriilor tale scopuri, adică te decretezi singur avangarda spiritului naţional, purtătorul de drapel al conştiinţei drept care pui să fâlfâie pe drapelul tău propriul eu, răsfrânt în vânt”. Comentariul aparţine altcuiva, dar e asumat, pe bună dreptate, şi de recenzentă în Unde scurte, vol. 1, p 85.

14 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

13/mart/2010 A apărut nr. 2/februarie a.c. al revistei „Scrisul românesc” – text integral, plus un poem de Anna Ahmatova

… a apărut nr. 2 (78) / februarie a.c. al revistei „Scrisul românesc” (text integral în format pdf.).

Din sumar: Florea Firan – In memoriam Marin Mincu ¤ Gabriel Coşoveanu – Despre romanul „Vizuina” de Norman Manea ¤ Monica Spiridon – Solomon Marcus la 85 de ani ¤ Adrian Cioroianu – Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului ¤ Ion Buzera – O istorie postcălinesciană a literaturii române ¤ Marian Victor Buciu – Despre Marin Mincu ¤ Scrisori inedite Marin Sorescu ¤ Ioan Lascu – Austerul Cioran ¤ Mihai Ene – Romantism şi decadentism ¤ Dumitru Radu Popa – E-mail-ul, la timpul trecut? ¤ Carmen Firan – Pierderea iluziilor ş.a.

Natan Altman – Portretul Annei Ahmatova (1914)

Anna Ahmatova – „Chiar lângă mare” (fragment)

Soarele zăcea în fântână,
Scorpionii se-ncălzeau pe stâncă,
ciulinii alergau peste câmp
Cu strâmbături de bufon cocoşat,
Iar cerul înălţat sus de tot
Era albastru ca straiul Fecioarei –
n-a mai fost astfel niciodată.
Iahturi uşoare fugeau peste valuri –
Altele, albe, se leneveau
La bateriile lui Constantin,
Unde vântul va fi fost mai prielnic.
Mergeam încet lângă golf, către cap,
Spre stânci ascuţite, negre şi frânte,
Înspumate la ora de flux,
şi-mi îngânam cântecul nou,
Ştiam – orişicine ar fi lângă el –
Ţareviciul mă aude şi-şi pierde
firea – şi fiece vorbă-mi fu dragă
ca un dar de la Cel-de-Sus.
Iahtul dintâi nu plutea – zbura,
A doilea venea să-l ajungă din urmă,
celelalte abia se zăreau.
M-am culcat lângă apă – nu mai ştiu când,
am aţipit – nu-mi amintesc cum,
dar m-am trezit şi văd – o pânză
clătită de valuri, şi-n faţa mea
un bătrân uriaş, pân-la brâu în apa
străvezie, scormoneşte-n adânc,
în fisurile stâncilor lângă ţărm,
strigând răguşit după ajutor.
Am pornit rugăciunea cu voce tare,
Cum am fost învăţată de mică,
Ca să nu visez urât la noapte,
Nenorocul să nu se abată în casă.
Abia am rostit „mântuieşte, Isuse“ −
Şi văd – ceva alb la bătrân în braţe,
ceva… şi-a îngheţat inima-n mine.
A scos la mal marinarul bătrân
Pe cârmaciul iahtului cel mai sprinţar,
Iahtului înaripat şi vesel –
Şi l-a culcat peste pietre negre.
N-am cutezat să cred ce vedeam,
Îmi muşcam degetele, să mă trezesc:
Prinţul meu, bronzat şi duios
zăcea liniştit cu privirea-n cer.
Ochii aceia, mai verzi ca marea,
Mai adânci ca desişul de chiparoşi –
I-am văzut cum îşi pierd încet lumina…
Mai bine era să mă fi născut oarba.
A gemut şi-a strigat nedesluşit:
„Oh, rândunico, mă doare, mă doare!“
Pesemne o pasăre i-am părut.
In amurg m-am întors acasă,
Tăcuta era odaia şi sumbră,
deasupra candelei plutea luminiţa
înaltă, îngustă şi zmeurie.
„Ţareviciul n-a venit după tine
Lena a spus, auzindu-mi paşii,
Pân-la vecernie l-am aşteptat,
am trimis copii în port să-l aducă“
„Nu va mai veni să mă ia,
Nu va veni niciodată, Lena,
Astăzi s-a stins ţareviciul meu“
Sora-mea mult şi des s-a crucit
Şi s-a întors la zid tăcută,
Am înţeles că Lena plânge.
Am auzit când i se cânta
lui ţarevici prohodul – „Cristos a înviat“…
şi strălucea de-o lumină vrăjită
Rotunda biserică.

1914; traducere de Nadia BRUNSTEIN

13 Martie 2010 Posted by | arta, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 4 comentarii

07/mart/2010 Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil

… analiza revistei Newsweek:

Rebirth of a Nation

 Something that looks an awful lot like democracy is beginning to take hold in Iraq. It may not be ‘mission accomplished’—but it’s a start.

By Babak Dehghanpisheh, John Barry and Christopher Dickey

NEWSWEEK  Published Feb 26, 2010 From the magazine issue dated Mar 8, 2010

„Iraqi democracy will succeed,” President George W. Bush declared in November 2003, „and that success will send forth the news from Damascus to Tehran that freedom can be the future of every nation.” The audience at the National Endowment for Democracy in Washington answered with hearty applause. Bush went on: „The establishment of a free Iraq at the heart of the Middle East will be a watershed event in the global democratic revolution.” (…)

The elections to be held in Iraq on March 7 feature 6,100 parliamentary candidates from all of the country’s major sects and many different parties. They have wildly conflicting interests and ambitions. Yet in the past couple of years, these politicians have come to see themselves as part of the same club, where hardball political debate has supplanted civil war and legislation is hammered out, however slowly and painfully, through compromises—not dictatorial decrees or, for that matter, the executive fiats of U.S. occupiers. Although protected, encouraged, and sometimes tutored by Washington, Iraq’s political class is now shaping its own system—what Gen. David Petraeus calls „Iraqracy.” With luck, the politics will bolster the institutions through which true democracy thrives.

– text integral format word doc. – alegeri Irak – newsweek – mart 10

7 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

06/mart/2010 EURAST recomandă: „The Economist” despre cursa energetică dintre South Stream, Nord Stream şi Nabucco în Europa Centrală

Energy security in Europe. Central questions

United in the cause of undermining Russian pipeline monopolies
Mar 4th 2010 | BUDAPEST AND WARSAW | From The Economist print edition

DOES “Central Europe” exist? It depends on the political climate. Amid worries that France and Germany are stitching up the European Union’s decision-making, the Czech Republic, Hungary, Poland and Slovakia are reviving their ties and pushing shared ideas on energy security and relations with the east.

The alliance began in Visegrad, a Hungarian town, in 1991, when even the EU’s waiting-room seemed distant. Once dreams of joining Western clubs became reality, co-operation all but dissolved. New members shunned anything that made them seem different from the rest. Squabbles, most recently over the treatment of ethnic Hungarians in Slovakia, dominated Visegrad meetings. Some even suggested winding the club up.

Not any more. At a summit in Budapest on February 24th Visegrad showed signs of renewed life. The big shift is in Poland, where go-it-alone policies have given way to enthusiasm for working with the neighbours. Under the voting rules of the Nice treaty, in force until 2014, Visegrad countries have as many votes in the EU as France and Germany combined. (harta: The Economist, 04 martie a.c.)

Next year Hungary and Poland will each have six months in the EU’s rotating presidency. Eurocrats in Brussels like to portray the rotating presidency as largely redundant now there is a permanent European Council president. The Poles and Hungarians are working closely together to disprove this. Hungary wants a “Danube strategy” to divert EU money and attention to the river basin. Poland supports this, in return for Hungarian backing for more EU aid to countries such as Georgia, Moldova and Belarus.

The group is gaining allies. “Visegrad-Plus” adds some neighbours, largely from the former Austro-Hungarian empire. Most of these (especially the core four) depend heavily on Russian gas and oil. These are typically costly and come from clapped-out fields along ageing pipelines through unreliable transit countries, with unwelcome political conditions attached.

One way to change this would be to turn the east-west gas pipelines into a grid, with interconnectors running north to south. New Hungarian pipelines to Romania and Croatia will be finished this year. A Czech-Polish connector will open in the summer of 2011. An EU-financed Bosnian-Serbian link will be announced on March 5th. A second idea is coastal terminals in Poland and Croatia to import liquefied natural gas by tanker from countries such as Qatar. The third plan is Nabucco, an ambitious pipeline to connect Caspian and Iraqi gasfields to Europe via Turkey.

Visegrad is also pushing for EU rules on mutual help in energy crises. These could offer the region greater security. But big obstacles remain. One is Russia, which is intensifying its co-operation with friendly energy companies in France, Germany and Italy. On a trip to France, Russia’s president, Dmitry Medvedev, started formal talks on the sale of up to four Mistral-class warships, while France’s GDF Suez gained a 9% stake in the Nord Stream pipeline.

Russia also continues to push South Stream, a Russian-backed Black Sea pipeline. But it now has less backing than Nabucco. The new Croatian prime minister, Jadranka Kosor, visited Moscow this week and signed up to receive gas from South Stream. But Hungary and other countries have stiffened Croatian resistance to other Russian plans, such as the attempt to gain control of an oil pipeline from the Croatian coast to Hungary. That is a lifeline for Hungary’s energy company, MOL, which otherwise depends solely on oil from the east and is fighting attempts by a Russian company, Surgutneftegaz, to gain control.

The biggest problem is that energy security costs money. Gas interconnectors, for example, sound fine. But the extra competition they bring hits market share for companies used to cosy national monopolies. The Visegrad governments may gripe about west Europeans. But they have plenty to do on the home front.

6 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (2/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 2/2

 : Aşadar, marxismul se înscrie într-o anumită tradiţie a gîndirii europene. Cum explicaţi că el a fost aplicat cu asiduitate în ţări cum ar fi China şi Cambodgia? Ce resort a funcţionat acolo?

LB: Acesta a fost pînă la urmă marele eşec al lui Marx, fiindcă, după el, comunismul, fiind etapa superioară a umanităţii, ar fi trebuit să se instituie în ţările cele mai avansate, mai curînd în Anglia decît în Rusia. Comunismul este expresia revoltei faţă de o stare socială considerată nedreaptă şi chiar cumplită. Or, lucrurile acestea au fost depăşite în Occident încă de pe la 1900, e clar că acolo nu mai putea avea loc o revoluţie comunistă. Una dintre faimoasele legi ale istoriei formulate de Marx era pauperizarea absolută a proletariatului. Nu numai că proletariatul este foarte sărac, dar avea să devină din ce în ce mai sărac, mai asuprit. Cum bine se ştie, în Occident s-au întîmplat exact invers, revoluţia industrială şi liberalismul cam cinic din prima perioadă a capitalismului au dus la îmbogăţirea unor societăţi care treptat au putut să ofere cîte ceva, apoi din ce în ce mai mult, şi clasei muncitoare. Problema sărăciei a continuat însă să existe, chiar în forme mai acute, în alte ţări ale lumii. Ideologia comunistă a prins acolo unde se manifesta starea precară a unei importante părţi din populaţie. În România, e adevărat, comunismul a fost impus din afară, însă a găsit pînă la urmă un teren favorabil în această fractură socială. El  s-a putut instala şi pe baza unui sentiment de revanşă pe care l-a dat celor aflaţi jos. Este distincţia pe care a făcut-o Tocqueville între cele două axe ale democraţiei – libertate şi egalitate – oamenii vor şi libertatea, şi egalitatea, dar dacă ar fi obligaţi să aleagă, cei mai mulţi ar alege egalitatea. Era mai valabil pentru pentru epoca lui, cînd mulţi trăiau în sărăcie şi preferau egalitatea unei libertăţi cu care n-ar fi avut mare lucru de făcut. Bănuiesc că acum lumea occidentală ar ţine mai mult la libertate, odată ce, totuşi, cea mai mare parte a societăţii aparţine clasei de mijloc, cea care menţine sistemul.

: Cît de relevant vi se pare marxismul astăzi? În timpul crizei economice unii au amintit din nou de marxism sau cel puţin de o implicare mai accentuată a statului în diferite probleme sociale şi economice.

LB: Implicarea statului nu are nici o legătură cu marxismul, e doar o încercare de a tempera un capitalism, mai ales cel financiar, care îşi pierduse orice măsură, averi imense făcute prin speculaţii financiare. Capitalismul tradiţional producea ceva, pe cînd oamenii ăştia s-au îmbogăţit jucîndu-se cu banii şi trebuia să li se pună o frînă, dar nu mai mult decît atît. Eu am aici o idee pe care poporul a exprimat-o foarte bine – mortul de la groapă nu se mai întoarce. Comunismul s-a dovedit o utopie, o cale greşită, deşi şi-a avut argumentele lui, la un moment dat. Eşecul comunismului a fost în primul rînd un mare, total, fără apel eşec economic.  Dacă mecanismul economic nu merge, nici nu mai are rost să discutăm despre alte mizerii ale comunismului. De la bun început oamenii trebuie să ştie asta – comunismul înseamnă să-ţi pierzi libertatea – fiindcă o societate care se vrea egalitară nu se poate menţine decît prin forţă – fără să capeţi prosperitate. Şi atunci dacă îţi place să trăieşti şi fără libertate, şi fără prosperitate, alegi comunismul, dar de ce îl alegi, ca să ai ce?

: Corectitudinea politică de astăzi are rădăcini marxiste?

LB: A existat o corectitudine politică în societăţile comuniste, în sensul că nu puteai să vorbeşti decît în anumiţi termeni şi într-un anumit fel, însă corectitudinea politică caracteristică societăţilor evoluate, occidentale are, cred eu, alte surse. Este rezultatul unei puternici fragmentări sociale şi a valorilor, o situaţie în care se consideră că nu mai este corect şi prudent sau poate deveni chiar periculos pentru coeziunea socială să pui unele valori deasupra altora. Trăim într-o lume unde avem de-a face cu un mozaic de valori şi se caută ca ele să fie aşezate pe acelaşi plan pentru a nu jigni pe nimeni, a nu exclude pe nimeni. Şi asta te duce la corectitudinea politică, care îşi are şi partea ei de adevăr, dar şi de limbă de lemn şi de blocare a unor judecăţi libere şi critice. Ajunge, dusă departe, să fie dăunătoare pentru spiritul critic şi libertatea intelectuală.

: Cum se explică influenţa marxismului în atîtea domenii, de la antropologie la estetică?

LB: Să ne înţelegem, Marx a fost o persoană foarte inteligentă, şi a adus totuşi – nu se poate nega – o privire nouă în domeniul ştiinţelor sociale, o abordare mai puţin evenimenţială, de tip structuralist. Există o notă de modernitate la Marx. Din păcate, această obsesie că toate trebuie să ducă spre comunism reprezintă greşeala lui fundamentală, nici nu mai trebuie să argumentăm. Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată. Dă sentimentul stăpînirii depline a tuturor faptelor, a tuturor evoluţiilor istorice. Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică, cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr. Încercările diverşilor autori, diverselor filozofii de a-l contracara pe Marx nu prea au dat rezultate. Depăşirea marxismului nu trece printr-o altă filozofie a istoriei, ci prin depăşirea conceptului însuşi de filozofie a istoriei. Marx a dat o filozofie a istorie aproape perfectă, însă în mare măsură fictivă tocmai fiindcă este o filozofie a istoriei.

_______________________

– interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

5 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

04/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 1/2

: De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

LB: Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special  în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

: Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

LB: Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul este o componentă – chiar dacă la un moment dat biserica l-a dat la o parte – esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

: Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

LB: Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este în fond o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta – liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului… Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă. (va urma)

__________________________

interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 4 martie a.c.

 

4 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

04/mart/2010 O analiză a „moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre „Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

Autoarea acestei foarte interesante analize a „moştenirii” Monicăi Lovinescu este lector dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. Cea mai recentă carte publicată: Metacritice. Critica de tranziţie, Ed. Aius, Craiova, 2008. 

1/5 

Vine o vreme când proiecţiile anticipative ale criticii de direcţie se văd nevoite să-şi redreseze vectorul, contrazise fiind de cursul epic – imprevizibil – al istoriei (literare şi nu numai). Nu înseamnă această dezminţire neapărat eşec, dacă criticul îşi va fi lăsat loc şi pentru construcţia de criterii şi pe raţionalizarea judecăţilor, dublându-şi exigenţelele critice cu autoexigenţe încă şi mai severe de critică a criticii şi admiţând că desfăşurările evenimenţiale rămân, ele, în afara controlului logicii. Istoria literaturii îşi decupează episoadele mai degrabă din ipoteze criteriologice decât din factologie, recuperând constructele anterioare pentru productivitatea lor de chei de lectură, şi nu după randamentul practic dovedit în modelarea viitorului. 

În acest sens a devenit critica de direcţie (ca gen critic) inactuală, începând deja cu prima generaţie postmaioresciană. De la E. Lovinescu încoace, directoratul de conştiinţe literare n-a mai putut fi asumat, în mod credibil, decât în măsura în care s-a repliat, la limita solipsismului, asupra condiţiilor de validare ale propriului proiect auctorial. Dacă un critic se simte chemat să fie „şef” peste conştiinţa unui autor, atunci acel autor nu poate fi altul decât criticul însuşi. Din astfel de intuiţii, în fond, morale sau de morală a profesiei, încercând să limiteze dirijismul, uneori excesiv, al criticilor, iar nu să le întărească dictatura asupra literaturii, s-a născut critica de gradul doi. Dar, în căutare de criteriu metacritic, să nu încep, la rândul meu, să spun altă poveste decât cea pe care am promis-o în titlu. 

Monica Lovinescu, în ceea ce o priveşte, s-a instalat, la începutul anilor şaizeci ai secolului trecut, cu un admirabil simţ al gratuităţii în materie de autoritate prospectivă, în punctul de origine al unei critici extrateritoriale (extrateritorială la propriu, reprezentând opinia emigranţilor din blocul comunist stabiliţi în capitalele intelectuale şi artistice ale occidentului), care, după toate calculele de previzibilitate pe care le-ar fi putut face cineva atunci, s-ar fi zis că nu are nicio şansă de a se impune ca direcţie pentru literatura română de dincoace de cortina de fier. 

Şi ne e foarte la îndemână să ne imaginăm o istorie literară postbelică aservită fără împotrivire intereselor demagogice ale partidului unic, în care cronicile săptămânale de la Europa liberă să nu-şi fi impus criteriul antipropagandistic şi care, astăzi, să nu mai conteze decât ca penibil depozit documentar al conformismului breslei scriitoriceşti. În determinismele cauzale, e mult mai plauzibilă, de altfel, versiunea „cum ar fi dacă n-ar fi fost” o direcţie subversivă activă, dacă n-ar fi devenit reperul de morală a scrisului pentru literatura din ţară, dacă nu ar fi fost modelat axiologic aşteptările literare ale publicului. Ca dovadă, judecăţile criticii de după revoluţia din 1989 se aplică mai mult sumbrei conjecturi de nonsubversiune decât istoriei literaturii de opere

Din fericire, critica literară din diaspora a ştiut să se facă ascultată, în ţară, şi de scriitorii neobedienţi politicii oficiale, şi de cititorii cumsecade. În ambele sensuri ale cuvântului, ascultată. Trebuie să fi fost o aventură plină de suspans trimiterea clandestină în străinătate de cărţi, reviste şi veşti pentru recenzarea la zi. Înapoi însă, foiletonul ajungea fără să mai întârzie prin vămi, creând, şi în privinţa permeabilizării graniţelor, senzaţia de normalitate (sau de normalizare), mult peste cât şi-ar fi dorit puterea comunistă. Cronica radiofonică, necenzurabilă în eter (cum ar fi fost importul de tipărituri), s-a dovedit astfel cea mai eficace modalitate tehnică de transmitere a ofertei de criteriu, reuşind, în doar câţiva ani, să imprime o nuanţă etică tendinţelor de autonomizare a esteticului apărute în literatură pe fondul dez-stalinizării politice a regimului de la Bucureşti. 

Sigur că, de unde nu ar fi fost să fie, critica de direcţie nu ar fi putut inventa, singură, o literatură[1]. Dar i-a asistat, pe cât de atent şi de inspirat cu putinţă, constituirea din ce începuse deja să dea semne că ar putea să devină, recunoscând şi încurajând virtualităţile creatoare, punându-le în relief, ca program etic, motivaţiile intrinseci de autonomizare faţă de ideologia totalitar comunistă şi realizând racordul – întotdeauna dificil – dintre aşteptările pentru valoarea în sine a operei şi aşteptările contextuale pentru spirit independent, curaj, simţ al adevărului şi dreptăţii. De asemenea, lucru foarte important, cronicile radiofonice de la Europa liberă au iniţiat, la scara marelui public, o educaţie a lecturii subversive. Cititul printre rânduri, fenomen de proporţii şi relevanţă sociologice înainte de revoluţia din 1989, din modelul interpretativ al cronicii Monicăi Lovinescu a pornit, şi nu din cel al cronicilor care se scriau în ţară. 

Primul volum Unde scurte din seria de cinci publicată între 1990 şi 1995 la Humanitas restituie, în sensul pe care l-am schiţat mai sus, etapa augurală a criticii de direcţie a Monicăi Lovinescu: 1962 – 1971. Din păcate, următoarele patru, antologând cronicile de după 1971 şi până la revoluţie, vădesc, parcă prea dinadins, radicalizarea criteriului critic până la ininteligibil. După Tezele de la Mangalia ale lui Ceauşescu, Monica Lovinescu va fi avut sentimentul inutilităţii operei şi, din disperare, în loc de critică de direcţie literară a început să practice un fel de militantism de direcţie… biografică, cu imperativul reprofilării scriitorimii române în protestatari anticomunişti de serviciu în presa occidentală (oricum, marxizantă, şi cea din urmă, din simplă modă intelectuală). Această schimbare de normă şi de obiect al criticii nimbează cu măreţie tragică personajul Monica Lovinescu, dar inhibă până la autoanulare excelentul critic literar care fusese până atunci. 

Judecăm omul, nu cartea pare să fie deviza criticelor Monicăi Lovinescu de după 1971 (inversă faţă de tot ce înseamnă legitimitate profesională a dreptului criticului literar de a da verdicte). E foarte posibil să fie doar un efect de lectură postdecembristă, indus de selecţia, nepermis de zgârcită, pentru tipărire a cronicilor propriu-zise şi publicarea, aproape simultană, a gazetăriei de „tabără” de după revoluţie (bătălia, mai mult de retorică resentimentară decât de idei, cu literaţii „apolitici”[2]), a memoriilor şi jurnalului. S-a produs astfel o suprapunere de etape şi de genuri politice şi autobiografice, în care criteriile directoratului de conştiinţe se tot schimbă, încercând să ţină pasul cu cotiturile neanticipate ale istoriei, şi din care, până la apariţia unei ediţii ştiinţifice, nu se mai poate distinge litera clară şi întreagă a operei de critic literar a Monicăi Lovinescu (de unde, şi bârfele – nedrepte, cred eu, sau motivate doar ca reacţie psihologică la nedreptăţile ei – dinspre partea celor care s-au găsit ponegriţi în diaristice, cum că Monica Lovinescu n-ar prea avea operă…). (va urma)  


[1] Tot aşa cum nu putea inventa, din nimic, o literatură nici liberalizarea de la sfârşitul domniei lui Gheorghiu Dej şi începutul celei a lui Ceauşescu, pe care majoritatea istoricilor literari postdecembrişti o consideră singura cauză (şi singura justificare) a canonului literar şaizecist, când, de fapt, e doar una dintre condiţiile extraliterare, cea mai slabă în ordine explicativă: relaxarea unei condiţii defavorizante înseamnă mult mai puţin, pentru determinarea unui efect, decât apariţia unei condiţii favorizante. E ca şi cum (ca să folosesc metafora uzuală a dezgheţului ideologic) ar fi suficientă desprimăvărarea ca să avem producţie agricolă. Ei bine, nu e deloc suficientă: câmpul mai trebuie şi desţelenit, dezburuienat, irigat, semănat cu soi bun, iar irigat, iar plivit etc. etc.

[2] Unul dintre momentele cele mai jalnice ale tranziţiei postcomuniste în instituţiile şi criteriile literaturii, începutul anilor nouăzeci, ani mai degrabă de tzunami psihologic decât de dezbatere lucidă, pentru ambele tabere, amândouă de personaje pozitive – Monica Lovinescu, Manolescu, Dinescu, Liiceanu, de o parte, de cealaltă, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu –, învrăjbite nici ele nu ştiau de ce (şi cu atât mai puţin nu vor înţelege istoricii literari din viitor). Discreditarea valorilor de rezistenţă a autonomiei estetice a început prin acest conflict, ca rupere în rivalităţi feroce a unei vechi solidarităţi şi, deci, ca autodiscreditare…

4 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/mart/2010 Cronica de artă: Radu Comşa depre arhitectul Sergiu Singer

Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut

Radu Comşa

Când treci pe Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, la un moment apare un front de clădiri cinzeciste. Două din ele flanchează Intrarea Finlanda. Cea din dreapta transpiră cuminte un realism socialism pur et dur înnegrit de benzina cu plumb. Cea din stânga, parcă un pic mai proaspată la culori, are ceva. E altfel.

Întotdeauna m-am întrebat ce e cu blocul de pe colţ cu Finlanda. Amprenta anilor ’50 era destul de clară, dar decorul faţadei avea o oarecare exagerare placută ochiului care o deosebea de academismul unui G.M. Cantacuzino desenând Baroc Revival. La o privire mai atentă, noi amănunte sar în ochi şi fac ca cele două clădiri să semene precum nuca peretelui. De exemplu, jardinerele celei din stânga. Accesorii detaşabile cu decupaje impecabile. Detaşabile, ele sunt mai degrabă potrivite unui decor perisabil decât perenităţii unei lucrări de arhitectură.

Cine naiba îşi permitea sa facă decoruri de teatru pe faţada unui bloc în anii şantierelor utemiste?
Imobilul de pe colţ cu Finlanda a fost arhivat la categoria nelămuriri. La ceva timp dupa ce l-am cunoscut pe Sergiu Singer, şi dupa un “aha, deci tu esti ăla” mi-am dat seama de un fapt absolut rarisim. Bucureştiul avusese parte de o premoniţie postmodernistă. Cu 30 de ani înaintea lumii. Mai cunosc un singur caz, al lui Piero Fornasetti într-o Italie post-Mussolini. Dar Fornasetti desenase locuri de loisir –  cazinoul din San Remo şi fastuoasa corabie Andrea Doria – avându-l alături pe Gio Ponti cu a sa Editoriale Domus cu tot. Sergiu Singer şi-a exprimat viziunea postmodernistă în anii de după Tătuca. Proaspat absolvent repartizat la atelierul lui Giurgea şi suportând sarcasmele maestrului, considerat fiind de acesta drept “baiatul care face butaforie”. După atâtea lamentări despre nesincronizarea regăţenilor, după cultul icoanelor sincrone modernismului interbelic, blocul ce anticipează cu decenii un curent atât de mult discutat şi discutabil ar merita o mai “atentă atenţie”, chiar dacă se numeşte “Iancu de Hunedoara nr.18”.

După experimentul descris, Sergiu Singer face scenografie, în România şi în Germania. Apoi, întoarcerea sa la arhitectură coincide cu explozia postmodernismului pretutindeni. Postmodernismul este azi discutat şi discutabil. Cuvantul sună atât de bine, încât umbrela sa larg generoasă a adunat poate pe prea multi. Graniţa între postmodernism şi kitsch a devenit poros-permeabilă, până şi seaca Wikipedie le cam confundă.

Multi arhitecţi de azi, într-o oarece complezenţă, suflă şi-n iaurt de teama clasificării în curentul coloanelor resuscitate. Dar ce poate defini un postmodernist născut şi nu făcut? În primul rând, atenţia acordată celor de dinainte de Duchamp. Un laviu în amănunţită fidelitate făcut unei vile palladiene sau admiraţia faţă de o asemenea vilă desenată de altul. Cum spune Singer, tot respectul fată de cei care “au labă”. Pe hârtie şi nu pe tastatură. În al doilea rand, scenografia mânuită cu grija pentru privitor. La recenta Bienală de arhitectură, post-minimalismul era penalizat de o cacofonie de poze mici, dovadă că un pic de postmodernism nu strică nimanui, chiar dupa declarat-dorita moarte a sa. Apoi curajul. De exemplu curajul de a iubi marmura, într-un moment când multi se feresc de ea ca dracu’ de tămâie. Din motive de prudenţă în faţa criticii, azi se preferă savante mixturi sintetice generatoare de gaze puturoase în aer. La urmă, un postmodernist adevărat tremură de enervare în contact cu frigiditatea minimalistă. De fapt, el nu suporta frigiditatea în general…

Dacă România îşi va inventaria vreodată patrimoniul postmodern, Sergiu Singer ar figura pe copertă. Mai ales ca nu suferă de boala lui Caragiale, care îi autoexilează pe unii în Germania sau pe aiurea. Dimpotrivă, el traieşte cu aceeasi placere atât la Bremen cât şi la Bucureşti, de unde şi-a reamintit sa înjure neaoş termoficarea.

2 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

25 Februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

24/febr/2010 Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?

Iată o analiză interesantă a similitudinilor existente (sau nu) între preşedintele de azi al Rusiei, Dimitri Medvedev, şi fostul lider al URSS de la sfârşitul anilor 80, Mihail Gorbaciov. Declaraţiile de reformă, relaţiile cu aparatul, conştientizarea problemelor reale ale statului – toate acestea sunt luate în calcul. – EURAST

Can Medvedev emulate Gorbachev?

The odds don’t look good. The Russian president has repudiated key tenets of Putinism, but Putin is ignoring him.

By Leon Aron


 Los Angeles Times, February 10, 2010

The security of the United States continues to be tied to decisions in Moscow, as evidenced by President Obama’s touting of the pending strategic arms-control agreement with Russia in his State of the Union address. And those decisions, in turn, will hinge on Russian domestic politics. The central question is whether President Dmitry Medvedev’s increasingly radical rhetoric will begin to translate into policies that would spell a decisive break with those of his predecessor and current prime minister, Vladimir Putin.

Could 2010 become Medvedev’s equivalent of Mikhail Gorbachev’s 1987 – the year when, also after only two years in the Kremlin and against very strong opposition by hard-liners, Gorbachev began lifting totalitarian controls over politics by declaring glasnost and democratization?

Like Gorbachev in 1987, Medvedev faces tough odds. His speeches are still contaminated by the bluster and outright propaganda lies of Putinism. Moreover, unlike Gorbachev – who had the awesome power of the office of the Communist Party’s general secretary – Medvedev’s authority still appears to be on loan from Putin. It’s as if Gorbachev had ruled with Leonid Brezhnev watching over him.And yet, just as unmistakably, in the last few months, Russia’s president has not only dissociated himself from key tenets of Putinism but challenged and repudiated them, in effect chipping away at the legitimacy of the political and economic order he inherited. Medvedev’s critique was especially pointed and concentrated in his September article, „Rossiya, vperyod!” („Russia, forward!”), posted on the opposition Web daily Gazeta.ru – and more or less reprised, alongside propaganda cliches, in a November address to the Russian parliament. (desen: Moscow Times)

Medvedev described the Russian economy as „chronically backward,” „primitive” and dependent on raw-materials exports. The system „largely ignores” the needs of people, while businesses are averse to inventing or manufacturing things and, instead, trade in commodities and imported goods. The competitiveness of Russian-made goods in world markets is „shamefully” low. Labor productivity is meager as well, as is the quality of „half-Soviet” social services.Corruption is ubiquitous, Medvedev goes on to say, and people are all but defenseless against „arbitrariness, non-freedom and the disdain”for the law and the courts that corruption breeds. The wide-spread „paternalistic sentiments” result in a lack of initiative and a dearth of new ideas in an „archaic society” where the „bigwigs” think and decide for everyone.

Medvedev also has called for an end of the era of „petulance, haughtiness, the inferiority complex, mistrust and hostility” in relations with leading democracies, and advocates reversing Russia’s confrontation and self-isolation.

Yet the Russian president’s most portentous, if little noticed, rhetorical break with Putinism goes to the issue of modernization. His statements amount to a rejection of Putin’s choices. First, he wrote that oil and gas, in effect, cannot be the cornerstones and engines of lasting prosperity and progress. A truly great modern state cannot be built on petrodollars. Instead, Medvedev reiterated in the November speech, Russia must develop an „intelligent,” knowledge-based economy. He also rejected the „classic” model of Russian economic modernization in which – from Peter the Great to Stalin (with Putin as their proud heir) – industrial breakthroughs have been accompanied by an ever greater expansion of state control over society.In perhaps his most impassioned posting – an Oct. 30 video titled „The memory of national tragedies is as sacred as the memory of triumphs” on Medvedev’s personal blog – he castigated the creeping whitewash of Stalin and Stalinism under Putin by declaring that no „state interests” could justify the „destruction of their own people” and „millions of ruined lives.”Instead, the modernization Medvedev envisions would be founded on humanistic values, on freedom, personal responsibility and individual success, according to the post. Russia must prove to itself and the world, he declared in the November speech, that the country can succeed in a different mode of modernization: not by coercion but persuasion, not by repression but by the flowering of each person’s creativity, not by fear but by self-interest. Perhaps the most frequent words in his recent speeches and blog postings are svoboda and svobodnyi – „freedom” and „free.”

In the meantime, Putin’s reaction (and the entire „setup” between the two) remains the $1-million question. Is it a „good-cop/bad-cop” routine to assuage the people until Putin regains the presidency in 2012? Is it indicative of the elite understanding that the „power-vertical model” – that is, the Kremlin’s domination of the country’s politics and, increasingly, the economy – has run its course and very gradual liberalization is needed to reignite private initiative as the engine of economic growth?

No one but Putin knows the answer.

Thus far, Putin – who continues to be far more popular with the people than Medvedev – has chosen the political textbook strategy of ignoring his junior partner’s critiques. He never takes on his protege directly, publicly upholding the facade of unanimity. Yet Putin’s de-facto refutations, in deed or word, come fast.Thus, when Medvedev and his top advisors in June intimated Russia’s imminent entrance into the World Trade Organization, Putin announced within days that Russia would not join except as a member of the Russia-Belarus-Kazakhstan „Customs Union” – that is, not in a foreseeable future. And on the same day that Medvedev posted the „Russia, forward!” article, Putin described Russian politics and the economy to a group of journalists and experts as „fully in line with international standards.”

Such rhetorical shadowboxing cannot continue indefinitely. Like Gorbachev, Medvedev will soon discover that no progress – economic, political, social – is possible without restoring a modicum of trust between the state and society, the power and the people.

This will not be an easy task. The most damaging legacy of Putinism has been the pervasive cynicism born of daily powerlessness amid lies, corruption and cruelty. The reaction of the Russian independent media (confined largely to the Internet) to Medvedev’s rhetorical offensive epitomizes this attitude: Cautiously hopeful comments have been more than counterbalanced by skepticism or even outright dismissal and derision because of the glaring mismatch between words and deeds.What might some Medvedev deeds include? Gorbachev began by releasing Andrei Sakharov from exile in Gorky in December 1986. Medvedev’s equivalents might include an unconditional pardon for the former leading Russian entrepreneur Mikhail Khodorkovsky, who is facing a kangaroo court’s sentence of up to 22 years in jail. The murderers of the opposition journalist Anna Politkovskaya in 2006 need to be brought to justice, and the masterminds (not just those who carried out the order) tried in open courts.

There should be an investigation of the shamelessly fraudulent local „elections” in October; a follow-up on the promise made in the state-of-Russia speech to audit (and eventually privatize) state corporations – created by Putin with Gazprom and Rosneft as his models, and widely believed to be hubs of corruption and mismanagement. Medvedev should, at long last, conduct a credible and full investigation into the 1999 apartment bombings that critics allege were engineered by the secret services to justify the invasion of Chechnya and boost Putin’s popularity.And perhaps most important, he should relax and eventually abolish the Kremlin censorship of television, enabling Russians to learn the truth about the real state of affairs.

If Medvedev is indeed determined to follow in Gorbachev’s footsteps, his rhetoric must be a prologue to actions. In 2010, his glasnost must be followed by perestroika policies – or he will fade into irrelevance.

Leon Aron, resident scholar and director of Russian studies at the American Enterprise Institute, is the author, most recently, of „Russia’s Revolution: Essays 1989-2006.”

24 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit „Izvestia”

RUSSIE: A quoi ressemblera l’année 2010 ?

Dégel des relations russo-ukrainienne, union douanière avec la Biélorussie et le Kazakhstan, nouveau Traité russo-américain sur les armements stratégiques, changement des fuseaux horaires. Les douze prochains mois seront chargés pour les Russes.

05.01.2010 | Izvestia, (preluat în versiunea franceză, după săptămânalul parizian Courrier international)

A quoi s’attendre en 2010 en Russie, en dehors du fait que ce sera „l’année du Tigre”, „l’Année de l’enseignement” et „celle du 65ème anniversaire de la Victoire sur le nazisme” ? Le quotidien Izvestia se veut rassurant et annonce la couleur (des bonnes nouvelles) :

• Revalorisation des pensions de retraite.
Entrée en vigueur d’un nouveau système prenant en compte la durée du temps travaillé, notamment durant la période soviétique. Pour chaque année de travail effectuée avant 1991, c’est 1 % d’augmentation. Ainsi toute personne ayant travaillé 15 ans avant 1991, verra sa pension revalorisée de 15 %. 502 milliards de roubles ont été affectés à cette réforme. L’objectif étant de ramener à zéro le nombre de retraités dont les ressources sont inférieures au seuil de pauvreté.
 
• Nouveau recencement de la population
Une photographie „qui permettra de mesurer l’impact de la crise sur la vie du pays”. Les questions porteront sur l’âge, la citoyenneté (pour les étrangers ou les ex-soviétiques), le niveau d’instruction, la nationalité (la Russie est une fédération plurinationale), le type de logement, des sources de revenu (mais pas le montant), l’activité, le nombre d’enfants, „le nombre de mariages”. En revanche aucune question ne sera posée sur les convictions religieuses, „domaine strictement privé”.

• Changement des fuseaux horaires
Le président Medvedev a annoncé qu’il était urgent de réduire le nombre de fuseaux horaires (actuellement au nombre de onze sur le territoire de la Russie). Les „experts”, après une discussion qui devrait être „âpre”, et peut-être un referendum sur la question, se prononceront cette année.

• Renouvellement des élites régionales
Trente gouverneurs (un tiers des dirigeants régionaux) vont devoir quitter leurs fonctions. Le président Medvedev a affirmé qu’il ne „tolérerait pas que la même personne reste à la direction d’une région plus de trois mandats successifs” (les gouverneurs ne sont plus élus mais désignés par le président). Des „poids-lourds” comme Mintimer Chaïmiev, Alexandre Philipenko et Kirsan Illioumjinov (respectivement à la tête du Tatarstan, du district autonome de Khanty-mansisk, et de Kalmoukie) vont ainsi libérer la scène politique russe.

• Des logements pour tous les militaires
Le ministère de la Défense s’est engagé à en finir cette année avec la pénurie de logements pour les officiers. Sur les 45 000 logements qui devaient être attribués en 2009, seuls 28 000 l’ont été.

• Signature d’un nouveau Traité de réduction des armées stratégiques
Start-1 est arrivé à échéance le 5 décembre 2009. Les experts estiment que la signature définitive du nouveau Traité  avec les Américains devrait avoir lieu dès janvier 2010. Les paramètres clé du document – le niveau plancher du nombre de têtes nucléaires et de leurs lanceurs – ont été établis. Mais il y a encore beaucoup de „détails” à discuter, comme la réglementation des inspections mutuelles. Quoiqu’il en soit, la deadline ne peut être fixée après mai 2010, date de la Conférence internationale sur la non-prolifération nnucélaire, voulue par Barack Obama.

• Nomination d’un „Monsieur Caucase du nord”
On ne sait pas encore de qui il s’agira, ni même qu’elles seront exactement ses prérogatives, son statut et son titre. Mais, „un tel individu, doit absolument être désigné en 2010”. Chargé de „coordonner la situation” de l’ensemble du Caucase russe, où l’arriération socio-économique, et les séquelles de la guerre de Tchétchénie font toujours  le lit du terrorisme, cette personne, qui ne sera pas originaire du Caucase elle-même, sera directement responsible devant le président  Medvedev.

• L’Ukraine choisira un successeur à Viktor Iouchtchenko
Premier tour le 17 janvier, second tour le 7 février. Avec 3 à 5 % d’intentions de vote, le leader de la Révolution orange et „allié stratégique” du président géorgien Saakachvili, sera détrôné, se réjouit le quotidien Izvestia. Par Ioulia Timochenko, l’actuelle Première ministre, „qui ne manifeste pas de rejet viscérale de la Russie”, ou par Viktor Ianoukovitch le candidat pro-russe, accusé d’avoir usurpé la victoire à la présientielle de 2004 ? „Que ce soit l’un ou l’autre, le dégel des relations entre l’Ukraine et la Russie est certain”.

• Entrée en vigueur de l’Union dounnière entre la Russie, la Biélorussie et le Kazakhstan
Dès le 1er janvier 2010, s’appliquera un tarif douanier unique, et à dater du 1er juin, la formation du territoire douannier unifié sera terminé. Il s’agira, en attendant la création d’un Espace économique commun entre les trois pays, prévue pour 2012, „d’un des rares exemples de réel processus d’intégration de l’espace post-soviétique”. 

19 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 O carte despre tinereţe, revoluţie şi dragoste – la Chişinău

100 de zile, din Moldova la Bucuresti

Editura Tritonic lanseaza romanul 100 de zile, scris de Stela Popa, jurnalista in Republica Moldova. El va fi prezentat in premiera la Bucuresti, joi, 11 februarie, ora 18.00, la libraria Mihai Eminescu, Bulevardul Regina Elisabeta nr.16.

“100 de zile este atat o poveste de dragoste cat si un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii si infrangeri, cu bucurie si deznadejde, cu speranta, cu flori, cu sange”, arata comunicatul editurii. Romanul este axat pe traseul Corjova-Chisinau-Bucuresti, si e derulat prin intermediul personajului principal, Roberta.

Alaturi de autoare, invitati la eveniment vor fi:
Viorel Badea, senator pentru romanii din Europa si Asia;
Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, istoric;
Titus Corlatean, presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei;
Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, sociolog;
George Scarlat, jurnalist.

Sursa: http://renne.ro/cultura/100-de-zile-din-moldova-la-bucuresti/

10 Februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (4/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

Certains pays paieront pour faire venir des immigrés

De formidables avancées techniques résulteront de cette guerre, et l’une d’elles sera particulièrement cruciale. Pour des raisons évidentes, toutes les forces en présence seront à la recherche de nouvelles sources d’énergie pour remplacer les hydrocarbures. L’énergie solaire est théoriquement la source d’énergie la plus efficace sur Terre, mais elle exige de vastes batteries de capteurs. Ces capteurs prennent une place considérable et leurs effets négatifs sur l’environnement sont nombreux – sans parler du fait qu’ils ne fonctionnent pas la nuit. Au cours de la prochaine guerre mondiale, toutefois, des concepts développés avant le conflit dans le domaine de la production d’électricité dans l’espace – son acheminement sur Terre sous forme de micro-ondes passera rapidement du stade de prototype à la réalité. Développée à moindre coût grâce aux capacités de lancement d’engins militaires dans l’espace, cette nouvelle source d’énergie sera financée, à l’instar des chemins de fer ou d’Internet, par les pouvoirs publics. Et cela donnera le coup d’envoi d’un grand boom économique. La cause profonde de tout cela sera la fin de l’explosion démographique, l’événement le plus important du XXIe siècle. A l’horizon 2050, les principaux pays industrialisés se dépeupleront à un rythme spectaculaire et, en 2100, même les pays les plus sous-développés auront des taux de natalité tels que leurs populations ne s’accroîtront plus. L’ensemble du système mondial est bâti depuis 1750 sur la perspective de populations en constant accroissement. Plus d’ouvriers, plus de consommateurs, plus de soldats – c’est sur cela qu’on a toujours tablé. Mais, au XXIe siècle, cela cessera d’être vrai. Tout le système de production changera. Ce changement induira une dépendance accrue à l’égard de la technologie – et notamment des robots, qui se substitueront peu à peu à la main-d’œuvre humaine, et d’une recherche génétique poussée (moins dans le but de prolonger la vie que de rendre les gens productifs plus longtemps).

Quel sera l’effet le plus immédiat d’une baisse de la démographie mondiale ? Très simplement, au cours de la première moitié du siècle, la crise démographique se traduira par une grande pénurie de main-d’œuvre dans les pays industriels avancés. Aujourd’hui, pour les pays développés, le problème est de dissuader l’immigration. Dans les prochaines décennies, le problème sera de l’attirer. Certains pays iront même jusqu’à payer les gens pour les faire venir. Cela concernera même les Etats-Unis, qui se disputeront avec d’autres des migrants toujours moins nombreux, et faisant tout leur possible pour convaincre des Mexicains de venir s’établir aux Etats-Unis – un changement qui, même s’il prête à sourire aujourd’hui, sera inévitable.

Ces changements conduiront à la crise ultime du XXIe siècle. Le Mexique est aujourd’hui la quinzième économie mondiale. Tandis que les économies européennes déclineront peu à peu, le Mexique, tout comme la Turquie, progressera dans le classement jusqu’à devenir l’une des premières puissances économiques du monde dans les dernières années du siècle. Au cours de la grande migration vers le nord encouragée par les Etats-Unis, l’équilibre démographique dans l’ancienne Cession mexicaine [les territoires que le Mexique a cédés aux Etats-Unis en 1848, après sa défaite dans la guerre américano-mexicaine, parmi lesquels la Californie, l’Utah, le Nevada et la majorité de l’Arizona] se modifiera de manière spectaculaire – au point qu’une grande partie de cette région sera majoritairement peuplée de Mexicains.

Le gouvernement mexicain considérera cette nouvelle réalité comme la rectification de défaites historiques. Je m’attends à un grave affrontement entre les Etats-Unis et un Mexique de plus en plus puissant et sûr de lui aux alentours de 2080. Cet affrontement pourrait avoir des conséquences inattendues pour les Etats-Unis, et se poursuivra vraisemblablement au-delà de 2100.

Une bonne partie de ce que j’expose ici peut sembler difficile à concevoir. En 2009, on a du mal à imaginer que le XXIe siècle puisse s’achever sur un affrontement entre les Etats-Unis et le Mexique et du mal à voir la montée en puissance de la Turquie ou de la Pologne. Bien entendu, plus la description est détaillée, moins fiable elle devient. Il est impossible de prévoir dans le détail ce qui arrivera d’ici la fin de ce siècle – en dehors du fait que je serai mort depuis longtemps et que je ne saurai pas quelles erreurs de pronostic j’ai commises.

© 2009 George Friedman. Traduction publiée avec l’aimable autorisation de Doubleday, une marque d’édition du groupe Knopf Doubleday, division du groupe Random House.

10 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Politica Rusiei în Caucazul de Nord (2/2)

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

Gabriela Ioniţă

(2/2; prima parte a apărut ieri, 08/febr/2010)

S-a zvonit că iniţial postul de curator al Caucazului de Nord ar fi fost oferit prim-viceprim-ministrului pentru Jocurile Olimpice, Dmitri Kozak, dar acesta după cum era de aşteptat, a refuzat. Potrivit şefului Administraţiei prezidenţiale  de la Kremlin, Serghei Naryshkin, în fişa postului lui Alexandr Hloponin figurează „nu numai lupta cu militanţii islamişti, dar în primul rând lupta cu starea de înapoiere economică a regiunii, şomajul în masă, criminalitatea economică şi corupţia”, remarcând că alegerea a luat în considerare faptul că  Hloponin dispune de o vastă experienţă în afaceri şi în serviciul public. Kremlinul aşteaptă de la împuternicitul său rezultate privind îmbunătăţirea situaţiei economice, dar în calitate de trimis oficial Hloponin va trebui să demonstreze competenţe asociate cu personalul de lucru, de cooperare cu organele de drept, aşa cum reiese din declaraţia lui Naryshkin.

Deşi reputaţia de manager eficace a lui Hloponin e un atu necontestat, analiştii s-au arătat destul de sceptici privind şansele sale de a avea rezultate notabile. Majoritatea au admis însă că rezultatele misiunii sale depind foarte mult de măsura în care trimisul preşedintelui Medvedev va şti să se impună în faţa liderilor locali. În principal în faţa lui Ramzan Kadyrov. Pentru că, după cum bine se ştie, liderul cecen se vrea la rândul său un lider regional şi are propriile sale contacte la Kremlin sau în Duma de Stat. Mai mult, acesta şi-a arătat în mai multe rânduri disponibilitatea de a face ordine în regiune. Desigur, cu nerostita dar implicita condiţie ca Rusia să asigure o finanţare, din ce în ce mai costisitoare a acestui tip de strategie.O altă opinie exprimată în rândul analiştilor politici susţine că numirea lui Hloponin seamănă mai degrabă cu trimiterea în zonă a unui pompier de serviciu, fostul guvernator al Krasnoyarsk-ului trebuind să încerce o mediere pe fondul unor reforme economice şi să aibă grijă ca focarul din zonă să nu capete dimensiuni apocaliptice. Pe de altă parte se consideră că Kremlinul urmăreşte să combată spiritul de clan în Caucazul de Nord, drept pentru care încearcă să numească în poziţiile de decizie din zonă oameni necontroversaţi şi neasociaţi cu republicile caucaziene.

Numai că percepţia este că aceste numiri seamănă mai degrabă a exil şi a soluţie de compromis. Iar doritorii nu au făcut coadă de aşteptare la uşile Kremlinului. Potrivit analistului politic Evgheni Minchenko, dacă situaţia din zonă nu va cunoaşte îmbunătăţiri, puterile depline acordate lui Hloponin fac din acesta un ţap ispăşitorşi exonerează autorităţile de la Moscova de responsabilităţi. Cât de viabile pot fi reformele economice într-o zonă în care banii şi armele sunt la putere ? Sau mai exact cu ce costuri o astfel de strategie ar avea şanse ? Dacă ar exista o singură cauză a violenţei în această zonă, poate că o cale spre normalitate ar fi mai uşor de găsit. Dar, la ameninţările gherilei islamiste şi crimelor forţelor de ordine comise în numele luptei antiteroriste, se adaugă reglările de conturi mafiote şi tradiţia caucaziană de „răzbunare a sângelui“. „Banditismul” în acest context nu reprezintă în ochii populaţiei o crimă, ci mai degrabă o chestiune de tradiţie şi obligaţie socială pentru bărbaţii tineri, precum şi o formă de rezistenţă socială şi naţională. La aceasta mai trebui adăugat faptul că membri ai reţelelor teroriste internaţionale inspectează în mod regulat grupările insurgente din aceste republici şi le furnizează arme şi explozibil. În Caucazul agrar, lipsit de industrie şi dependent de sprijinul Moscovei, apartenenţa la gherilă a devenit o perspectivă de viitor pentru mulţi tineri. Sau un mijloc de a scăpa de hărţuiala poliţiei, care îi ridică şi uneori îi omoară pe cei bănuiţi de simpatii islamiste, chiar dacă nu există dovezi ale săvârşirii unei infracţiuni. Când vorbim de Rusia, chiar la nivel general, corupţia din poliţie şi proasta administrare au făcut din organele de ordine un „bau-bau” monstruos în ochii populaţiei. Nu e greu de înţeles în acest caz cum sunt percepute organele de ordine într-o zonă turbulentă precum Caucazul de Nord. Timur Akiev, analist al ONG-ului Memorial din Nazran, susţine că Rusia ar fi greşit când a lăsat forţele de ordine să pună capăt mişcării separatiste cecene, fapt ce a făcut din ideologia islamistă cel mai puternic element de coagulare socială, exportat cu succes şi în republicile vecine.

Între timp, ideea de independenţă a micilor republici caucaziene nordice s-a transformat într-un proiect islamist al unui mare emirat. Anticipând că, dacă situaţia continuă în trendul actual, Rusia s-ar putea trezi fără Caucazul de Nord, Kremlinul a decis să schimbe modul de abordare. La o analiză a situaţiei actuale, Cecenia, Inguşetia şi Daghestan nu pot fi separate, indiferent din ce unghi sau domeniu privim. O viziune şi o politică unică de gestionare a situaţiei e benefică şi chiar mai uşor de implementat. Aplicată greşit însă va fi un catalizator important al tendinţelor separatiste. Deocamdată însă e prematur de concluzionat.

_________________________

text publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

9 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

8 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.


[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

7 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

06/febr/2010 „The New York Times”: Scandal cu spioni şi expulzări între Ucraina şi Rusia

Ukraine and Russia Trade Spying Charges

By CLIFFORD J. LEVY
The New York Times, February 3, 2010

KIEV, Ukraine — Ukraine has detained a Russian intelligence officer and expelled four others, breaking up what it said Tuesday (Febr. 2) was a spy ring that intended to steal military and state secrets. The announcement came less than a week before a presidential runoff election in Ukraine and might stir new tensions between Ukraine and Russia, which have had a contentious relationship in recent years.

At a news conference on Tuesday, Valentyn Nalyvaichenko, the Ukrainian intelligence chief, said the Russians were detained on Jan. 27 “trying to illegally obtain Ukrainian secrets through blackmail and threats.” “They were caught red-handed,” Mr. Nalyvaichenko said, according to Ukrainian news agencies.

The Ukrainian president, Viktor A. Yushchenko, has repeatedly quarreled with the Kremlin. He lost his bid for another term in an election last month. The two candidates vying in the presidential runoff on Sunday — Prime Minister Yulia V. Tymoshenko and the opposition leader, Viktor F. Yanukovich — have promised to improve relations with Moscow.

Espionage cases are often handled without publicity through diplomatic channels, so the Ukrainian disclosure of this one suggested that Mr. Yushchenko’s government wanted to focus attention on Russian activities on Ukrainian soil. The Ukrainian announcement brought an unusual public rebuke from the Russian intelligence agency, the F.S.B., which expressed surprise that its Ukrainian counterpart, the S.B.U., had not sought to resolve the case “through cooperation between special services,” Russian news agencies reported.

The F.S.B. rarely discusses spying matters openly, but it said in a statement that it had acted to defend itself because of spying by Ukraine. The Russian agency said that in October, it arrested a Ukrainian intelligence agent at a Russian military site in a separatist region of Moldova, another former Soviet republic. He was carrying a digital camera and scans of documents marked “top secret.”

The man then apparently agreed to work as a double agent and help the Russians learn about Ukrainian spying against Russia, Russian officials said. He was scheduled to meet the Russian agents in the Odessa region of Ukraine to hand over information when they were arrested, the officials said.

6 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Invitatul din weekend: Vl. Socor din nou despre „dosarul Mistral” – contractul de armament dintre Rusia şi Franţa (2/2)

PARIS S’EXCUSE: FRENCH OFFICIALS TRY RATIONALIZING NAVAL REARMAMENT OF RUSSIA (Part II)

Vladimir Socor, The Jamestown Foundation

(pentru prima parte, aici)

While French officials improvise ad-hoc excuses, the French ambassador to the United States has exceptionally attempted a more comprehensive defense of the proposed Mistral deal with Russia. Responding to a letter of inquiry from six U.S. Senators, Ambassador Pierre Vimont made the following points in his letter: 

a) “We have been keen to consult our partners, notably Georgia, before any move. b) „We have to engage Russia constructively, so as to anchor it into a mutually beneficial partnership with Europe and NATO.” c) „France has used this [warship class] in particular for humanitarian missions, due to its transport and medical capabilities.” d) The advanced communications equipment will not be exported to Russia; e) The proposed deal with Russia „would not represent a credible threat to the North Atlantic alliance.”

Contrary to Vimont’s first point, however, Georgia has objected loud and clear to the Mistral sale, through Foreign Minister Grigol Vashadze in Paris last November, and President Mikheil Saakashvili most recently in the French press (Le Monde, January 15). Meanswhile, Paris is attempting to put a multilateral NATO and EU cover on a strictly bilateral Franco-Russian affair. It even implies that Russia might perhaps after all use this class of warship just for philanthropic purposes. Vimont avoids the basic issue, which is about equipping the Russian navy with these powerful platforms for offensive operations; he only addresses a possible aggravating circumstance–the handover of advanced electronics. And his final point digresses from the issue at hand, which is not global, but theater-specific in the Baltic and or the Black Sea.

Following that exchange of letters (December 18 and 21, with copies to US Secretary of State Hillary Clinton in both cases), French embassy spokesmen have reprised those same points for Washington media in recent weeks. While France considers equipping Russia with four or five Mistral-class ships, Russia insists on basing its Black Sea Fleet on Ukrainian territory indefinitely and has recently practiced offensive operations with its Baltic Fleet, as part of the Zapad 2009 combined-arms exercises.

Asked recently about where Moscow might deploy Mistral-class ships, Foreign Minister Sergei Lavrov replied cryptically that Russia is riparian to five seas (Le Monde, January 26). This number matches the maximum proposed number of ships under discussion. Lavrov follows Prime Minister Vladimir Putin’s line that Russia would use such ships “wherever they would be needed.” This seems to imply that Moscow would not accept restrictions on deployment, if the sale goes ahead.

A Mistral-class ship carries 16 attack and landing helicopters (while allowing the operation of up to 30 on both decks), 900 troops, four conventional landing craft (also allowing the operation of two hovercraft), and 40 Leclerc tanks, or alternatively 13 tanks and 40 other vehicles (http://www.netmarine.net/bat/tcd/mistral/histoire01.htm). These are the figures for short-term operations, which are primarily relevant to Russia for possible actions in theaters nearby.

NATO seems politically reluctant to face the implications of the proposed sale for the Alliance itself. Some member countries are reluctant to take up the issue with Paris, while some others (including apparently the Alliance’s leadership) seem unilaterally to shoulder the onus of „resetting” relations with Russia. However, serious examination of the proposed Mistral sale in NATO need not be construed as jeopardizing NATO-Russia relations. The more relevant issue is that of integrity of NATO’s internal consultation processes and procedures.

Moscow would like–and NATO seems about to tolerate–an entirely new dispensation, whereby one or more allied countries would sell armaments to Russia in bilateral deals, uncoordinated with NATO and without objections from the Alliance as such. Ideally, from Russia’s standpoint, European countries would ultimately even compete with each other on arms offers to Russia. Trying to induce such competition even now, Moscow continually hints at buying Dutch or Spanish warships, if France does not come to terms with Russia on the Mistral. Should this sale go ahead, other West European countries might well use it as a “precedent” for selling their own military production to Russia, with a similar disregard for the security of Russia’s neighbors. Moscow has already expressed its interest in purchasing the “soldier of the future” integrated kit “Felin” from France’s Sagem company (Izvestiya, January 12).

Some safeguards may be invoked outside NATO. These include the European Union’s Code of Conduct on Arms Sales, as well as the Wassenaar Arrangement on Export Controls for Conventional Arms and Dual-Use Goods and Technologies. However, these instruments are not legally binding; and relegating the issue to these arrangements would signify an abdication of NATO responsibility, further eroding confidence in the Alliance.

The Mistral affair should bring the wider issue of arms sales to Russia onto NATO’s agenda. The new NATO Strategic Concept, currently being drafted, provides a compelling opportunity to deal with this issue before it spins out of NATO’s ability to control (see EDM, September 18, November 2, December 2, 2009; January 7, 2010).

6 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

5 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/febr/2010 Predicţii geopolitice pentru următorii 100 de ani – George Friedman

… în curând, GEOPOLITIKON va publica un rezumat al cărţii de analiză geopolitică a lui George Friedman (fondatorul STRATFOR) referitoare la posibilele evoluţii pentru următorii 100 de ani. Aşadar, despre Rusia, Turcia, Polonia, lumea occidentală şi lumea musulmană în secolul XXI, în interpretarea unuia dintre cei mai buni analişti geopolitici ai momentului – EURAST.

2 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

31/ian/2010 Două analize asupra relaţiilor actuale dintre România şi Republica Moldova

Relatiile spinoase dintre Romania si Moldova, pansate cu 100 mil. euro

Doina Anghel

 Ziarul financiar, 28.01.2010

Prima vizita externa a celui de-al doilea mandat al lui Traian Basescu a inceput ieri in Republica Moldova, cel de 17-lea partener comercial al Romaniei. Relatiile comerciale dintre cele doua tari s-au injumatatit in 2009 ca urmare a crizei economice, totusi, Republica Moldova, cu cei peste 4,3 milioane de cetateni, poate reprezenta o buna piata de desfacere pentru investitorii romani, care au inca o prezenta modesta peste Prut. Ce a inflorit in ultimul an ca urmare a crizei economice este contrabanda cu tigari, in fiecare piata bucuresteana cartusele de tigari de contrabanda, mai ieftine decat cele din magazine, putand fi gasite la discretie. „Moldova este proiectul meu de suflet”, spunea seful statului in primul sau discurs pe teme de politica externa dupa preluarea celui de-al doilea mandat. Ieri a sosit la Chisinau cu 100 mil. euro nerambursabili, pentru proiecte de infrastructura si cu o echipa de ministri economici, iar prima veste a fost infiintarea unei agentii de cetatenii pentru romanii de peste granita. 

Presedintele Traian Basescu a fost intampinat ieri la Chisinau de cateva sute de persoane care au strigat „Unire”, cuvantul-cheie pentru relatiile dureroase dintre Romania si Republica Moldova in ultimii ani.

Pe romani si pe moldoveni nu-i desparte nici graiul, nici cultura, nici istoria. Mesajul transmis ieri pe doua voci, dar in aceeasi limba, de presedintele roman si de cel moldovean, Mihai Ghimpu (interimar), a sunat intr-o nota foarte indepartata de relatiile ostile din timpul presedintiei filorusului Vladimir Voronin, acum liderul Partidului Comunist, al carui final de mandat a fost marcat de o revolta violenta a tinerilor care au strigat de la Chisinau spre lume: vrem alt viitor! (text integral, format word doc. – Anghel – RMoldova 28 ian 10)

__________________________

Patriotismul steagurilor nefluturate

 Dan Dungaciu

 Timpul (Chişinău), 29 ian. 2010

„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” (Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)

Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău – toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.

Două tipuri de naţionalism

În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” – neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic. (text integral, format word doc. – Dungaciu – RMoldova 29 ian 10 ).

31 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Mâine, „Matrioşka” este în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

28 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie

Est sau Vest?

O problemă de priorităţi sau de direcţie?

Constantin Romulus Preda

Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.

desen din „Moscow Times”

În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre.  Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.

28 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 În această seară, o emisiune TV despre Nicolae Ceauşescu – 92 de ani de la naştere

astăzi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 92 de ani); printre invitaţi: Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Cioroianu.

Printre textele publicate de G E O P O L I T I K O N  pe această temă:

N. Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda

Nicolae Ceauşescu şi generaţia „decreţeilor”

Ceauşescu devenit agent de publicitate

N. Ceauşescu în memoriile lui Dumitru Popescu

N. Ceauşescu şi artistul Ion Irimescu

26 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză a lui Vladimir Socor privind locul Transnistriei în geopolitica R. Moldova

TRANSNISTRIA REMAINS THE ONLY REALLY “FROZEN” CONFLICT

by Vladimir Socor

The Jamestown Foudation, 25 ianuarie 2010

In 2008, Russia “unfroze” the conflicts in Abkhazia and South Ossetia through outright war and occupation of these Georgian territories. In the latter part of 2009, the United States and Russia each accelerated negotiations on the ArmeniaAzerbaijan conflict, with Washington and Moscow each pressing for some kind of quick results. Although the U.S. and Russian initiatives are inherently competitive, they both proceed from the same flawed point of departure, breaking the link between Armenian troop withdrawal from seven Azerbaijani districts and normalization of Turkey-Armenia relations. This approach can only keep the Karabakh conflict unresolved, although it creates the appearance of intensive negotiations toward settling it.

Meanwhile, the conflict between Russia and Moldova in Transnistria remains the only really “frozen” post-Soviet conflict. If anything, the negotiating deadlock has deepened recently, with Russia advancing stricter conditions and exploiting Moldova’s internal political vulnerabilities. Russian State Secretary and Deputy Minister of Foreign Affairs Grigory Karasin’s just-completed visit to Chisinau and Tiraspol illustrates this involution (Russian Ministry of Foreign Affairs website, Interfax, January 23). (text integral, format word doc. – Socor – Transnistria – 25 ian 10 )

26 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

25 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu