31/mai/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (3/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5); (2/5); (3/5)

Biserica catolică în faţa „tribunalului politic” al statelor comuniste

Dacă ţările proaspăt devenite comuniste îşi datorau proastele raporturi cu Biserica Catolică în principal armatelor sovietice de ocupaţie, cele două ţări comuniste care nu se aflau în această situaţie (Iugoslavia şi Albania) aveau alte motive: pe de o parte, regimul enverist a asociat biserica romană din Albania şi pe nunţiul apostolic, Francisc Gisni, cu defunctul regim fascist italian care a guvernat ţara între 1939 şi 1943. Pe de altă parte, comuniştii lui Tito acuzau Vaticanul de sprijinirea regimului ustaş al lui Ante Pavelici din fosta Croaţie independentă. În consecinţă, în 1953 relaţiile diplomatice dintre Iugoslavia şi Vatican au fost întrerupte.

Oarecum mai bune au fost relaţiile dintre Polonia şi Vatican. Cu toate că guvernul comunist nu era recunoscut de către Sfîntul Scaun, care întreţinea relaţii cu exilul polonez, comuniştii de la Varşovia, vădit nemulţumiţi de agitaţia proamericană a clerului, s-au abţinut de la persecutarea bisericii majoritare a polonezilor.

În România, o „problemă” în plus: Biserica Unită

Numărul credincioşilor catolici din România atingea la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial cifra de aproximativ două milioane şi jumătate de persoane. În România, cele două ramuri ale catolicismului (ritul latin şi ritul oriental) au fost supuse unui tratament diferit, deşi iniţial au fost incriminate la un loc pentru legăturile externe cu un centru de putere situat în afara lumii comuniste. În plus, Biserica Unită cu Roma a fost acuzată de promovarea intereselor politice al Partidului Naţional Țărănesc. Desfiinţarea Bisericii Române Unite în toamna anului 1948 este considerată astăzi o măsură integrată planului de distrugere a conştiinţei româneşti, un act eminamente politic, parte a procesului de făurire a aşa-zisului om nou în România. Încă din anul 1946, puterea politică de la Bucureşti (prin Ministerul Cultelor) a refuzat să recunoască numirile unor prelaţi, aleşi de organele lor ierarhice. Spre exemplu, Episcopiei de Timişoara i-au fost anulate unele numiri în posturi, iar mitropolitului unit i s-a interzis preluarea funcţiei încredinţate de sinodul electoral din 1946.

Relaţiile la nivel înalt dintre România şi Sfîntul Scaun s-au înrăutăţit continuu, pentru ca la 17 iulie 1948 Concordatul să fie denunţat de Guvernul RPR, sub motivaţia asigurării deplinei egalităţi între cultele recunoscute în România. În anul 1950, Partidul Muncitoresc Român a editat o broşură în care relua acuzaţiile dure la adresa ”spionajului imperialist al Vaticanului”. În paralel, toate calendarele liturgice şi publicaţiile de cult, cu excepţia celor destinate copiilor mici, au fost suprimate de cenzură. Totuşi, avînd în vedere popularitatea de care de bucura biserica în rîndul populaţiei rurale, guvernul Petru Groza nu a procedat imediat la confiscarea pămînturilor bisericilor şi ale mănăstirilor. În perioada premergătoare adoptării primei constituţii a României „populare” (1945-1948), noua putere a încercat intruziunea în programele de studiu ale şcolilor confesionale catolice, mai ales din Ardeal, suspectate de relaţii ascunse cu cele din Ungaria. Aşa se face că pînă în 1948, cînd au fost interzise, şcolile confesionale din România erau frecvent vizitate şi percheziţionate de inspectorii şcolari. Pînă în 1950 însă, au fost naţionalizate toate spitalele şi instituţiile de asistenţă socială aparţinînd de sistemul Ajutorului Catolic. (va urma)

Publicitate