15/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (I)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(prima parte)

De-a lungul ultimilor trei ani, editura bucureşteană Curtea Veche a publicat cele şase volume ale memoriilor lui Dumitru Popescu – supranumit pe vremuri „Dumnezeu”, din cauza puterilor sale aparent nelimitate în a modela discursul oficial al partidului, din multele sale poziţii politice pe care le-a ocupat de-a lungul a trei decenii şi jumătate (printre altele, redactor-şef la Scânteia tineretului, mai apoi redactor-şef la Scânteia „bătrână”, director general la Agerpres, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, preşedinte al Radio-televiziunii, rector al Academiei Ştefan Gheorghiu etc.). Cu o singură excepţie (tehnică), nu am considerat oportun să mă pronunţ asupra acestor volume, din simplul motiv că îngrijesc colecţia în care ele au fost publicate. Dacă aş fi făcut-o, aş fi avut cuvinte de bine. Indiferent de păcatele politice ale lui D. Popescu, firul său memorialistic este bine condus, sunt acolo pagini excelent scrise şi mai sunt multe chestiuni de detaliu în care înclin să cred că adevărul nu e foarte departe de naraţiunea (subiectivă, ca orice memorii) pe care fostul semizeu al comunicării PCR o propune. Cu atât mai nelămurită rămâne întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori citesc astfel de pagini sau discut cu oameni precum Ştefan Andrei: prin ce anume le-a amanetat Ceauşescu fidelitatea, până la final? Încă nu am răspunsul.

Într-unul dintre volume (II, Panorama răsturnată a mirajului, 2006), D. Popescu are o pagină uluitoare (ca să nu spun terifiantă) despre optimismul imperturbabil al lui N. Ceauşescu. Probabil convins el însuşi definitiv (de hagiografia produsă de diviziile cultului personalităţii) că este un om al Destinului, Ceauşescu se promova el însuşi ca un personaj în faţa căruia primejdiile pălesc. I se spusese că nu poate fi întâmplător că se născuse în 1918, anul astral al unităţii româneşti; la fel, nici faptul că din amărâtul său sătuc natal plecaseră pe vremuri trei-patru căpitani din oastea lui Mihai Viteazul etc. Ca personaj încastrat într-o astfel de istorie cu I mare, pe la mijlocul anilor ’70 Ceauşescu deja nu mai avea timp (nici ureche, nici înţelegere) pentru micile temeri umane, pentru lamentaţiile comune. Cum spune Popescu, el „se automodelase ca optimist incurabil, ca etern triumfător în lupta cu destinul, cu timpul, cu inerţia, chiar şi cu impedimentele naturale. Se autoiluzionase că totul se poate, luând norocul ce-l patronase până la un moment dat drept legitate”. Adevărul este că avea ceva motive, după primul său deceniu în fruntea ţării (1965-1975), să creadă că are deasupra capului o stea norocoasă (şi nu la cea galbenă cu cinci colţuri pe fond roşu mă refer aici). Ţara şi partidul îl ascultau şi chiar îl simpatizau, Moscova îl privea mârâind dar cu deferenţă, Occidentul îl privea cu respect chiar dacă şi pe-acolo mai mârâia unul-altul, copiii, toţi trei, îi creşteau mari şi sănătoşi, soţia încă era rezonabilă, vânătorile private îi reuşeau excepţional (un şef de ocol silvic va povesti, ulterior, cum într-o singură zi Ceauşescu a împuşcat 80 de mistreţi, într-o pădure de lângă Galaţi, iar pe undeva prin Argeş ar fi luat, tot într-o zi, 46 de capre negre!)… Ce să mai vrei de la viaţă? (va urma – click aici pentru partea a II-a şi ultima)

Publicitate