G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/iun/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre un „cocktail Molotov ruso-bisericesc” în Republica Moldova

„Proiectul Pasat”, un cocktail Molotov ruso-bisericesc

Dan Dungaciu 

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan XVIII, 36)

Chestiunea cu cel mai mare potenţial de criză astăzi în RM este cea religioasă. Aparent, totul a început de la o dispută legată de obligativitatea materiei „Bazele Ortodoxiei” în şcoli, iniţiată de Valeriu Pasat, preşedintele Grupului de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului privind introducerea în învăţământul preuniversitar a disciplinei „Bazele Ortodoxiei”, fost ambasador al RM în Federaţia Rusă, fost ministru al Apărării, fost director al Serviciului pentru Informaţie şi Securitate, fost angajat al gigantului energetic rus „RAO EES-Rosii”. ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, alături de membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe din RM, susţine fără rest propunerea, inclusiv transformarea proiectului într-o acţiune politică explicită.

Disputa stârnită de această iniţiativă este firească. Neajunsul acestor dezbateri pare să fie confuzia planurilor. Aici nu e vorba (numai) despre relaţia dintre democraţie şi religie sau forma de învăţământ religios în RM, nici (numai) despre apariţia unui eventual partid religios în stânga Prutului. Discuţia se referă, în realitate, la o acţiune geopolitică şi religioasă care mobilizează instanţele cele mai credibile din RM în sondaje – biserica şi Rusia – şi care poate avea ca efect generarea unor tensiuni şi confuzii fără precedent în acest teritoriu. Dar să le luăm pe rând.

„Politicile mântuitoare”

La nivelul relaţiei dintre stat şi religia creştină au existat, practic, două modalităţi de soluţionare a acestei chestiuni, ambele revendicate din textele sacre. La început, a prevalat tradiţia inaugurată de Împăratul Constantin cel Mare al Bizanţului, singurul lider politic al imperiului canonizat de Biserică. Esenţa acestei formule, teoretizată de contemporani, era configurarea unui stat care să aibă ca scop explicit mântuirea cetăţenilor. În această strategie eschatologică, mântuirea nu mai este văzută doar ca un atribut al persoanei, ci ca un atribut important al cetăţii. Trebuie să trăim în societăţi care, corect articulate, ar trebui să ne proiecteze direct în Rai! Aceasta a fost sunetul secund al acestei formule, asumată explicit, ulterior, şi de alţi lideri religioşi catolici sau protestanţi (Cromwell şi Calvin). Cu o formulă mai succintă, aceste viziuni pot fi numite „politici mântuitoare”, în care rolul „omului politic” este să genereze societăţi care să vizeze în primul rând mântuirea cetăţenilor lor.

„Cetatea lui Dumnezeu” şi „cetatea oamenilor”

O a doua tradiţie, care datează din secolul al V-lea, schimbă semnificativ raporturile. În monumentala sa lucrare, „Cetatea lui Dumnezeu”, Fericitul Augustin avertizează că între „cetatea lui Dumnezeu” (mântuirea) şi „cetatea oamenilor” (politicul) nu este, practic, nicio legătură. Drumul către „cetatea lui Dumnezeu” nu depinde de felul în care este articulată „cetatea oamenilor”. Mântuirea este apanajul persoanei, care are, indiferent de formula polisului, libertatea alegerii şi, deci, a mântuirii sale. Nu statul trebuie să fie creştin, ci persoana, prin urmare, relaţia cetăţeanului cu statul nu mai trebuie pusă în termeni de „politici mântuitoare”, ci în termenii persoanei înzestrate cu liber arbitru şi libertate pentru a alege corect. Această soluţie va fi cea consacrată de regimurile democratice ulterior.

Religie şi democraţie

În modernitate, religia fiecărui cetăţean devine irelevantă în raport cu statul (care sprijină, dar nu obligă), de aici respectiv faimoasa formulă a separaţiei (nu ruptură) dintre biserică şi stat. În treacăt fie spus, spre deosebire de Islam, creştinismul a fost excelent dotat pentru a se adapta – chiar pentru a contribui! – la crearea unei asemenea formule statale, pentru că tradiţia separaţiei dintre Cezar şi Dumnezeu – „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21) -, plus ideea de „libertate”, crucială în creştinism – un singur lucru „nu poate” face Dumnezeu: să ne mântuiască împotriva voinţei noastre – îl făcea apt pentru o asemenea formulă. Democraţiile nu mai operează cu adevăruri religioase ultime la nivel de stat, doar la nivel de indivizi. Aceştia şi le asumă, în formă privată, iar statul trebuie să îi ofere fiecăruia garanţii în acest sens.

Religia în şcoală

Problema religiei în şcoală trebuie discutată şi înţeleasă pe acest fundal. Dacă statul nu mai este depozitarul „politicilor mântuitoare”, obligativitatea în şcoală a unui obiect religios specific este discutabilă. Şi nu doar din punctul de vedere al filosofiei democratice, ci chiar din perspectiva utilităţii practice. Cine garantează că statul va deveni, cu adevărat, garantul apropierii de religie a cetăţenilor săi? Cine garantează că cei însărcinaţi cu această sarcină – devenită obligatorie – se vor achita de ea cu vocaţia şi profesionalismul cerut de o asemenea miză? Experienţele similare arată că nu există nicio garanţie pentru asta (cazul Greciei, de pildă). De unde această pretenţie a statului de a „forţa mântuirea” tuturor, chiar în pofida dorinţei membrilor comunităţii? Adică tocmai ceea ce făcea regimul bolşevic, care îşi „condamna” supuşii la „fericirea” livrată de doctrina comunistă, indiferent de opţiunile acestora, de unde şi cel mai bun titlu al unei cărţi care s-a ocupat de fenomenul acesta: „Comunismul – jihad-ul secolului XX”.

Diversiunea care impune proiectul

Am insistat asupra acestor chestiuni din nevoia unei clarificări, căci, chiar dacă discutate la Chişinău, aceste aspecte nu acoperă în niciun caz miza şi consecinţele iniţiativelor „proiectului Pasat”, girat inconştient – sau conştient? – de Mitropolia Moldovei (care a trecut lejer peste umilinţa numirii direct, şi fără consultări, de la Moscova a unui episcop la Tiraspol şi nevorbitor de „limbă de stat”). În realitate, proiectul nu are mize (premise) religioase, ci doar consecinţe religioase! „Proiectul Pasat” a urmat o reţetă de manual. În primul rând, referendumul nu a contat în sine, fiind o strategie clasică de „teasing”, respectiv ceea ce experţii în comunicare numesc efectul de incitare a electoratului/consumatorului, cu semnale vagi, indirecte, dar care trebuie să menţină suspansul şi să ţină ochiul atent la ceea ce urmează să se întâmple ulterior (în cazul acesta, la proiectul politic). În al doilea rând, ambiguitatea mesajului a fost intenţionată şi menită să genereze speculaţii – vezi confuzia între „credinţă” şi „cunoaştere” în ceea ce priveşte manualul „Bazele Ortodoxiei” (pe care nu l-a văzut nimeni, de fapt). În al treilea rând, tăcerea strategică a iniţiatorului, care s-a mărginit doar la apariţii vizuale – în panouri care au împânzit Chişinăul şi care ar fi indecente chiar şi la Moscova! -, pentru a mări şi mai mult suspansul.

Pe acest fond de confuzie, critică şi excitare publică, mesajul care trebuie perceput în mase era: 1. „Pasat e cu Ortodoxia şi Biserica”; 2. „restul partidelor se opun lui Pasat, deci religiei Ortodoxe, deci lui Dumnezeu”; 3. „Pasat trebuie sprijinit pentru că numai el ne poate salva de politicienii corupţi şi necreştini”.

Efectul de bumerang: nu mizele sunt religioase, ci consecinţele!

Din acest punct de vedere, accentul pe legalitatea referendumului sau pe conţinutul „Bazelor Ortodoxiei” au fost pure diversiuni. Iar scopul a fost atins. Societatea a fost mobilizată, clerici ai Mitropoliei Moldovei la fel, chestiunea a intrat pe agendă. Bulgărele a început să se rostogolească, iar, juridic vorbind, orice se întâmplă acum este tot în avantajul proiectului: fie că va fi referendum, fie că nu va fi, proiectul câştigă în notorietate sau se poate martiriza.

Cine e vinovat? În realitate, „veriga slabă” şi culpabilă în acest scenariu malefic a fost de la început Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, care a dat girul – conştientă sau nu – acestui proiect. Numai el îl putea opri din faşă, refuzând orice implicare. Dar nu a făcut-o. Mingea este acum la cetăţeni şi liderii de opinie, la Mitropolia Basarabiei şi la partea de cler lucid şi conştient al Mitropoliei Moldovei. Numai ei se mai pot opune acum acestui scenariu care riscă să smintească populaţia, să genereze tensiuni şi confuzii, să împartă lumea bisericii în „credincioşi” („cu Pasat”) şi „necredincioşi” („împotriva lui”). Chiar dacă „proiectul Pasat” nu va reuşi din punct de vedere politic, scopul său a fost atins, cel puţin parţial, dacă una dintre ţinte este confuzionarea şi tensionarea regiunii. Iar principala victimă a acestui proiect pe care astăzi îl susţine inconştient şi necondiţionat riscă să fie… tocmai Mitropolia Moldovei, care va ieşi incomparabil mai slabă din aceste proiect (geo)religios, veritabilă bombă care a început a ticăi sub RM.

– text publicat în ziarul Timpul, Chişinău, 18 iunie a.c.

Anunțuri

19 Iunie 2010 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: