G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/iun/2010 EURAST recomandă: Vitalie Ciobanu despre recuperarea memoriei istorice în Republica Moldova

Tendinţe contradictorii

 Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 16 iunie a.c.)

O salutară implicare a statului în acţiunea de recuperare a memoriei istorice – o agresivă campanie PR a unui grup de oameni ce urmăresc perpetuarea dominaţiei ruseşti sub potcapul clericilor pravoslavnici

Două şiruri de fapte au acaparat în ultima săptămână prim-planul atenţiei publice din Moldova Citește în continuare

17 iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

08/mai/2010 Rusia – sau despre miturile care nu se lasă uitate (2/2)

Provocarea istoriei: Rusia sau despre miturile care nu se lasǎ uitate

Ioana Elena Secu

(2/2)

În septembrie 1996, în urma unui sondaj, 57% dintre polonezii chestionaţi declarau cǎ ruşii le sunt antipatici. Din nou, acţiunile condamnabile ale unor conducǎtori erau asociate unui întreg popor. După Revoluţia „paşnicǎ” prin care a pus capǎt unei perioade nefaste din istoria sa, Polonia, asemenea tuturor fostelor ţǎri-satelit ale Moscovei sovietice, trebuia sǎ ierte şi sǎ meargǎ mai departe. A cerut, însǎ, Kremlinului sǎ îşi recunoascǎ greşelile Citește în continuare

8 mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 3 comentarii

17/apr/2010 Săptămâna viitoare, o conferinţă internaţională de istorie la Chişinău

Istorie, Cultură, Civilizaţie în Europa de Sud-Est

 Cea de-a cea de-a XI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale „Istorie, Cultură şi Civilizaţie în Europa de Sud-Est” va avea loc la Chişinău, în perioada 21-23 aprilie, în organizarea Institutului Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara ţării, în parteneriat cu Asociaţia Tinerilor Istorici din Republica Moldova.

Conferinţa a devenit deja o tradiţie în mediul academic regional, fiind un factor stimulator pentru tinerii istorici din Moldova de peste Prut şi facilitând, totodată, comunicarea academică între specialişti din diverse state europene.

Lucrările conferinţei sunt organizate pe două ateliere: Cercetarea şi predarea Holocaustului şi Studierea regimurilor totalitare.

Au fost invitaţi, pentru a prezenta comunicări, istorici de prestigiu din ţară şi de peste hotare: Dennis Deletant (University Colledge of London), Armin Heinen (RWTH-Aachen), Antonio Nadal (Universidad de Malaga), Adrian Cioroianu (Universitatea Bucureşti), Igor Caşu şi Ion Varta (Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova). Vor participa la lucrările conferinţei şi cercetători din partea institutelor de profil din România (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Român de Istorie Recentă, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Centrul de Istorie a Imaginarului).

– după Jurnalul naţional, 17 aprilie a.c.

17 aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

07/apr/2010 O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre „memoriile” lui Adrian Marino

Marino, autoportret pe fondul epocii

 Liviu Antonesei

La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.


O excelentă strategie editorială

Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.

Cu cartea pe masă

Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!

Un Procopius din Cesareea?!

Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.

Memorii şi postume şi grăbite!

Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.

Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!

Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!

Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!

7 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

25 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (2/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(2/2; pentru prima parte, aici)

Cum stau lucrurile azi? La nici 150 de ani după ce Harriet B. Stowe publica romanul “Coliba unchiului Tom”, Barack Obama a devenit primul preşedinte de culoare al SUA. Zidul Berlinului nu mai este, dar s-au înmulţit alte ziduri (de beton sau de sârmă ghimpată) între evrei şi arabi în Cisiordania, între Egipt şi Fâşia Gaza, între texani şi mexicani etc. Marea Baltică şi Marea Neagră ar putea redeveni lacuri ruseşti dacă B. Obama se va dovedi slab şi dacă Moscova va convinge Parisul să-i vândă nave de luptă din clasa Mistral. Un procent de 10% din populaţia Greciei îl reprezintă imigranţi veniţi în ultimii 20 de ani. Temperaturi de -10 grade Celsius distrug în Florida recolte în valoare de sute de milioane de dolari, în timp ce topirea calotei nordice pare a împinge Rusia, Canada şi Norvegia spre o inevitabilă confruntare pentru bogăţiile din pământurile şi apele polare.

Din ce stat provine Miss Kosovo?

Cele mai “îmbătrânite” state din lume sunt Japonia, Italia şi Germania (cu vârsta medie peste 42 de ani), iar printre cele mai tinere se numără Yemen, Afganistan şi Angola (16 ani vârsta medie!). La polul tinereţii în Europa se află Kosovo (52% din populaţie sub 27 de ani) – singura problemă fiind că nu toată Europa vede acolo acelaşi lucru. În decembrie trecut, Miss Kosovo s-a clasat pe locul 3 la concursul Miss Universe 2009 – iar sutele de televiziuni din zecile de state (inclusiv România) care au transmis parada nu s-au întrebat dacă ţara brunetei Gona Dragusha este sau nu formal recunoscută la ONU.

Nici Fukuyama şi nici Huntington nu mai sunt în topul bibliotecilor: mai nou, Robert Kagan “demonstrează” de ce Fukuyama s-a înşelat[i], Fareed Zakaria ne spune că trăim într-o lume în care China, India, Indonezia sau Brazilia vor face regulile[ii], iar Christopher Caldwell ne avertizează că Europa catedralelor va deveni Eurabia, sub valuri de imigranţi musulmani[iii].

Evident, nici unul dintre aceşti autori nu va avea cu totul dreptate – tocmai pentru că fiecare propune propriul său “sfârşit al Istoriei”. În definitiv, Fukuyama şi Dragusha cunosc viitorul lumii la fel de bine precum se cunosc între ei – adică deloc. Din simplul motiv că marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe şi nu se dezvăluie în avans nimănui.


[i] The return of history and the end of dreams, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 2008

[ii] Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

[iii] Reflections on the Revolution in Europe, Ed. Doubleday, New York, 2009

– text publicat în revista Historia, nr. 2 (98), februarie a.c.

________________________

by Adrian Raeside

18 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

Lecţiile Istoriei, printre capcane

– o experienţă spaniolă –

Andrada BĂLAN

Dăcă aveţi drum, zilele acestea, pe la Madrid şi decideţi să faceţi o scurtă plimbare cu metroul pînă la staţia Moncloa (sau, încă şi mai plăcut, venind, pe jos, dinspre Plaza de España, ţinând drept pe Calle de la Princesa), nu aveţi cum să rataţi, odată ajunşi la suprafaţă, impresionanta clădire a Cartelului General al Aerului, Minister al Aerului pînă în 1977, acum subordonat Ministerului Apărării din Spania.

Construită în 1954, la un an după semnarea Pactului hispano-american de la Madrid, ce confirma ieşirea Spaniei din izolarea diplomatică în care intrase la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (într-un context în care fosta apropiere a lui Franco de Germania nazistă nu era chiar cea mai fericită recomandare), clădirea Cartelului Aerului are şi astăzi trista „calitate” de a aduce aminte, prin dimensiunile şi faţadele sale , de perioada franchistă.

Cu toate că zona cartierului Moncloa, găzduieşte şi alte edificii construite sub dictatura franchistă, imposibil de ignorat din moment ce multe sunt şi centre de cultură, puncte de atracţie turistică (printre ele, Museo de America, Colegio Mayor Casa do Brasil sau el Arco de la Victoria, de pe bulevardul cu acelaşi nume, cu referire directă la Victoria trupelor naţionaliste în războiul civil din 1936-1939), niciunul dintre aceste edificii nu impresionează mai mult decat faţada Cartelului General al Aerului (intrarea spre muzeu), pe care stă încă scris, impozant, dar aproape şters şi neîngrijit: „Francisco Franco, Caudillo de España, MCMLIV”. 

Începând cu mijlocul lunii ianuarie a.c., numele Generalissimului a părăsit faţada instituţiei, păstrându-se doar anul în care s-a finalizat construcţia. Legea Memoriei Istorice, adoptată încă din octombrie 2007, prevede în articolul 15 retragerea tuturor simbolurilor (steaguri, insigne, plăci comemorative) exaltării personale sau colective a revoltei militare din 17 iulie 1936, a războiului civil şi a represiunii din timpul dictaturii franchiste.

Dincolo de reparaţia morală pe care şi-o doresc, fără îndoială, mulţi spanioli, nu pot să nu mă întreb dacă o perioadă atât de importantă (nefericită, dar importantă!) din istoria Spaniei (din orice istorie!) devine mai frumoasă sau mai fericită sau mai democratică prin simpla ştergere a unor steaguri, insigne, plăci şi inscripţii, ce pot constitui prin exemplul şi simbolistica lor negativă adevărate lecţii de istorie. Istoria cuprinde în egală măsură eroi şi antieroi, proiecte/perioade pacifiste şi regimuri autoritare/totalitare, şi oricât de dureroase ar fi amintirile, păstrarea lor este cu mult mai folositoare decât eliminarea lor. Una este să retragi unui dictator, unei nomenclaturi, titluri şi decoraţii oficiale de Cetăţean Onorific sau Fiu al Poporului sau Prim Servitor al Statului, să interzici manifestările radicaliste ale fanaticilor şi nostalgicilor, şi cu totul altceva este să elimini inscripţii ce, dincolo de semnificaţia ideologică (uşor de combătut printr-o educaţie democratică), sunt dovezi, amprente ale unor evenimente şi personaje ce au trăit şi s-au petrecut cu adevărat. De astfel de capcane ale istoriei şi ale memoriei, cel mai bine este să te apropii cu detaşarea şi înţelepciunea celui ce este capabil să înţeleagă, fără încrâncenare sau pudibonderii, ceea ce nu trebuie, sub nicio formă, repetat. 

18 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

17/febr/2010 Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(3/6)

O.V.: Pornind de la intriga iscată în jurul manualelor de istorie alternativă, cînd s-a spus că se punea accentul pe Revoluţie, aţi întîlnit astfel de tabu-uri în timpul cercetărilor sau studiilor?

A.C.: Sigur, ele există, să ştiţi că nu numai în România. Am avut surpriza de a întîlni aceleaşi tabu-uri în state în care am studiat sau am lucrat, în Franţa bunăoară. A fost o perioadă destul de frumoasă în viaţa mea, cînd, în vara anului 2001 am avut o bursă de cercetare la Institutul de Istorie a Timpului prezent din Paris. Acesta era condus de istoricul Henry Rousso care are cărţi scrise despre memoria regimului de la Vichy în Franţa. Am avut ocazia să discut cu o serie de istorici din Paris şi spuneau acelaşi lucru. Şi în Franţa există o reţinere în a discuta anul revoluţionar 1968. Se spunea că la 30 de ani diferenţă este prea aproape ca să ne pronunţăm. Gîndiţi-vă ce s-a întîmplat la noi cu revoluţia, “este prea aproape, nu ne putem pronunţa despre ea”. Dar alţii spuneau acelaşi lucru despre cel de al doilea război mondial. Recent citeam un articol despre Antonescu, în care un istoric, altfel un profesor recunoscut, şi care, din punctul meu de vedere, a lăsat în urmă generaţii bune de studenţi, totuşi, spunea că regimul Antonescu este “prea aproape” şi nu putem da o judecată definitivă. Sigur că nimeni nu poate da judecăţi definitive, pe de altă parte, la 60 de ani distanţă este, în opinia mea, chiar sanitar să discuţi.

O.V.: Vorbim despre un adevăr incontestabil?

A.C.: Eu nu cred că există judecăţi definitive în istorie. Nici despre Tudor Vladimirescu nu avem o judecată definitivă, nici despre Decebal şi Traian. Cred că fiecare generaţie – şi prin generaţie înţeleg intervalul de 20 de ani – trebuie să îşi spună părerea despre trecutul nostru într-un fel sau altul. Altfel, dacă am avea numai interpretări definitive, imaginaţi-vă că cineva ar scrie o carte despre Ştefan cel Mare şi toţi am cădea de acord că asta este cartea cu „C” despre Ştefan cel Mare. Înseamnă că nu s-ar mai scrie, dacă s-a spus adevărul. Acel fragment l-am scoate din istorie. Dacă avem acea carte despre Ştefan cel Mare, mîine ne ocupăm de Mihai Viteazul, dar nu ne mai ocupăm de Ştefan cel Mare, că nu mai avem ce spune altceva. Păi atunci ce facem? Terminăm în 50 de ani toată istoria românilor şi o să avem o bibliotecă plină de cărţi fundamentale şi adevărate. După care desfiinţăm facultăţile de istorie şi toată lumea va citi aceste cărţi la infinit. Aşa ceva nu se poate. Pur şi simplu cred că fiecare generaţie trebuie să discute şi despre Ştefan cel Mare, dar şi despre Antonescu. Iată, sîntem la 20 de ani de la Revoluţie şi, vrei nu vrei, a devenit un capitol de istorie.

O.V.: De unde a apărut această renegare sau luare în derîdere a Revoluţiei?

A.C.: Din firea noastră. Noi avem un talent al renegării fenomenal. Ne descoperim orice om după moarte, ne descoperim orice scriitor, eventual dacă ia un premiu în străinătate. Vezi cazul Herta Müller, nu ştiu ce istoric literar ar fi înscris-o, ar fi trecut-o într-o istorie a literaturii române. Din păcate, nu am naivitatea că ne-am vindeca prea curînd de această descoperire a valorii unui om mereu după ce a trecut dincolo. Cît timp este în viaţă, este plin de păcate, dacă nu le are, i le inventăm. Cam aşa este şi cu momentele din istoria noastră. Chiar mi-aş dori să vină după noi o generaţie care să spună „domnilor, orice episod al istoriei mondiale are enigme, dar a fost totuşi o schimbare de regim”. A apărut circulaţia ideilor, au apărut partide mai multe, lideri, au revenit partidele istorice, drept care nu văd de ce am avea reţineri.

O.V.: Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat atunci o societate civilă coerentă?

A.C.: Cred că ar fi fost ideal. Eu nu mi-aş dori ca toată societatea civilă să fie aliniată neapărat în slujba unei idei. E normal ca oamenii, intelelectualii, să poarte polemici şi să aibă divergenţe. Problema la noi a fost că societatea civilă, practic, nu exista înainte de 1990. De fapt, fiecare familie era un soi de GDS (n.r.: Grupul de Dialog Social). Copilul auzea bancuri acasă, cum mi se întîmpla mie, iar bunicul te ruga să ai grijă să nu le spui la şcoală. Părinţii îl vorbeau de rău pe Ceauşescu, dar te rugau să nu spui nimic la şcoală. În rest, cel mult ne întîlneam în săli de teatru şi aplaudam la poantele cu dublu înţeles sau citeam un roman cu cheie al lui Marin Preda şi ne bucuram că îl vedeam acolo descris pe Antonescu, cum el nu era în manualele de istorie. Nu am avut o societate civilă înainte de 1989, am avut grupuri sau cazuri de intelectuali, dar care, izolat, s-au manifestat într-un mod admirabil, de la Paul Goma în ’77, pînă la Doina Cornea în anii ’80. Oamenii pe care îi stimez indiferent pentru de ce ar fi făcut după, dar îi stimez pentru ce au făcut atunci. (va urma)

17 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

16/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (1/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(1/2)

Pe la mijlocul anilor ’80, licean, soldat şi mai apoi student fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe-trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova – locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine. Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într-o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei: Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia & pacea tindeau să domine în lume[i]. De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo-americanului: sârbii, croaţii & bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii & armenii din NagornoKarabah erau în război, românofonii & rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului iar în Caucaz georgienii, oseţii & abhazii se şicanau reciproc. În următorul deceniu lucrurile s-au complicat şi mai mult: în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s-au privit cu revigorată suspiciune, ursul rusesc s-a trezit din hibernare şi a început să joace după muzica lui V. Putin iar câteva guverne din America latină au decis să declare război rece Statelor Unite. Teoria sfârşitului Istoriei a căzut în desuetudine şi totul părea mai curând să-l confirme pe Samuel Huntington, autorul (1993) tezei implacabilei ciocnirii a civilizaţiilor. (va urma)


[i] “The End of History?”, în The National Interest, vara 1989.

__________________________

– text publicat în revista Historia, nr. 98, februarie a.c.

16 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (5/6)

GO: Apropo de acest sentiment de orfan al Europei, revin la o afirmaţie a dvs., în care spuneaţi că ea se transferă la est, în Republica Moldova. Aţi sugerat că li se vinde sentimentul european tinerilor care vor fi înşelaţi în aşteptări?

AC: Ca să fiu foarte direct, eu cred că e de datoria noastră, ca români, care am trecut printr-un proces lung de integrare europeană, să spunem prietenilor şi fraţilor noştri de la Chişinău că acest proces al integrării lor va fi lung şi poate dureros. Gîndiţi-vă, dacă în 1993 ni s-ar fi spus nouă: „Români, mai aveţi 14 ani pînă veţi ajunge membri UE“, ni s-ar fi părut enorm. Pentru o viaţă de om, 10, 14, 15 ani înseamnă mult. În aprilie a.c., eu însumi voi fi la Chişinău, am o invitaţie de la o asociaţie a junilor istorici de acolo, şi nu mă voi sfii să le spun că acei tineri care au fost în Revoluţia Twitter, cum a fost numită, în aprilie 2009, nu trebuie să fie dezarmaţi dacă li se va sugera că integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană nu va fi poimîine, nu va fi la anul sau în doi-trei ani, poate va dura ceva mai mult. Repet: e de datoria noastră să fim oneşti în raport cu Chişinăul. Ca să nu spun că, în definitiv, competiţia pentru democraţie în Republica Moldova nu e cîştigată încă. Să nu ne îmbătăm cu apă de trandafiri.

 GO: Aceşti tineri au acum posibilitatea să plece. Nu vor părăsi ţara şi vor rămîne doar rusofonii? Şi în ce măsură se va răsfrînge asta asupra viitorului ţării?

AC: Nu cred că ne putem imagina ca toţi românii să plece şi să rămînă doar rusofonii! Am avut eu însumi studenţi din R. Moldova la Facultatea de Istorie din Bucureşti, apoi mulţi au rămas în România. Fostul consilier al preşedintelui Băsescu, Tomac, mi-a fost student. Da, mi-am pus problema dacă nu cumva noi răpim Republicii Moldova o elită, educată româneşte. Pe de altă parte, cred că acest neam, mă refer la românii de peste tot, are o fantastică capacitate de regenerare. Ce s-a întîmplat în aprilie ’09 la Chişinău, din punctul meu de vedere, a fost o revoluţie. Nu cred că e posibil ca peste noapte toţi tinerii pro-occidentali să vină în România, iar acolo să rămînă rusofonii şi să îndrepte din nou R. Moldova spre Moscova. Ştiu în acelaşi timp că au fost cetăţeni de etnie rusă care l-au votat la primărie pe Dorin Chirtoacă. Deci eu nu mă refer la un cetăţean de etnie rusă sau la un vorbitor de limba rusă ca la un inamic potenţial. Nu pot să judec un om în aceşti termeni. Poate că şi un cetăţean de etnie rusă din R. Moldova îşi doreşte să trăiască după un model occidental – de ce nu? Nu numai românii au dreptul la aşa ceva.

GO: Iar în campania electorală din Republica Moldova, atît comuniştii, cît şi partidele democratice militau pentru integrarea în Uniunea Europeană.

AC: Eu aş dori să nu ne mai întoarcem la situaţia din anii 2007-2008. Acum pot să o spun: în biroul meu, la Ministerul de Externe, veneau pe ascuns lideri ai partidelor politice sau intelectuali din R. Moldova, mă întîlneam cu ei, de la Oleg Sebrerian la Grigore Vieru, veneau aproape conspirativ. Nu era normal, nu mi-a plăcut şi nu aş vrea să ne întoarcem acolo. (va urma)

11 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

02/febr/2010 Da, e posibil şi în România: cărţi de istorie tipărite în zeci de mii de exemplare

 Istorie în zeci de mii de exemplare

 Adrian CIOROIANU despre:

Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea imperiului sovietic, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009, 408 pagini, 11 Ron

În ultimii trei ani, mai cu seamă – de cînd fenomenul a prins amploare –, am avut reţineri în a scrie despre cărţile pe care ziare/reviste de la noi le dau “cadou”, săptămînal, învelite în ţiplă, la un preţ puţin mai mare decît al publicaţiilor în speţă. Generaţia din care fac parte n-are amintiri plăcute din anii ’80, pe cînd cărţile se vindeau “la pachet”. Totuşi, am ajuns la concluzia că reţinerea nu-i justificată – şi că, pur şi simplu, o carte bună trebuie semnalată, atunci cînd apare, indiferent de condiţiile în care e publicată (sau distribuită)

Este cazul acestei cărţi “calde” a lui Sebestyen – jurnalist, ex-emigrant maghiar, acum cetăţean britanic. Spun “calde”, pentru că volumul a apărut în toamna trecută la Londra (editura Pantheon Books). Ediţia din noiembrie-decembrie ’09 a revistei Foreign Affairs scria laudativ despre el şi, surpriză, la mijlocul lui decembrie trecut cartea s-a distribuit şi în România, cu un număr al revistei Săptămîna financiară! Nu poţi spune decît “Bravo!”. Deşi a mai scos şi ceva cărţi cu Nostradamus, profeţii maya & biblice, crime & amante celebre etc., voi aminti că S. f. nu-i la prima reuşită de gen (de ex., în 2008, ea – şi editura Curtea Veche – au publicat o excelentă carte a ziariştilor ruşi Paniuşkin & Zîgar – Gazprom. Noua armă a Rusiei). Aşadar, din cînd în cînd cei ce fac selecţia merită felicitaţi – ca şi traducătorii, camuflaţi, în cazul cărţii lui Sebestyen, sub numele unei firme cu rezonanţe info-mistice, Graal Soft (!).

Revin la carte. De-a lungul a 48 de capitole, Sebestyen spune povestea ultimilor ani ’80, aşa cum au curs ei la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia sau Budapesta, Berlin-Est sau Moscova. Faptul că volumul se deschide – în prolog – cu execuţia soţilor Ceauşescu (cuplu cu care ne vom reîntîlni pe parcurs, inclusiv în ultimul capitol) e în măsură să (ne) dea fiori. Cu cît va fi mai des descris acel episod, cu atît el apare mai absurd (dar asta o spun acum; atunci am avut, noi toţi, altă părere). Apoi, volumul se dezvoltă într-o naraţiune calmă, cuprinzătoare şi bine scrisă, îmbinînd surse publice, documente şi interviuri ale autorului cu personaje-cheie din ţările avute în vedere. În mod clar un produs editorial conjunctural (pentru a marca cei 20 de ani…), fără a fi o carte “academică” (dealtfel, puţine astfel de cărţi apar în Occident, în sensul indigest pe care noi îl asociem literaturii “ştiinţifice”), volumul lui Sebestyen te lasă, totuşi, la capătul său, cu o imagine limpede despre anul nepereche 1989 şi deceniul care a condus la el. Cum, între timp, alături de noi a apărut o generaţie care se năştea în anii despre care Sebestyen scrie, eu cred că ea o astfel de carte va căuta atunci cînd va dori să-şi facă o imagine de ansamblu.

Cartea nu e scutită de inexactităţi; la aşa volum de informaţie, e practic imposibil să nu apară erori – vezi plasarea “scrisorii celor 6”, la Bucureşti, în 1988 (în loc de 1989 – p. 256) sau unele detalii “zvonistice” despre familia Ceauşescu ş.a. Ar fi bine, în astfel de cazuri, ca editurile noastre să ceară, pe lîngă traducere, şi o lectură prealabilă a unui istoric profesionist, astfel încît măcar ediţia românească a cărţii să aibă ceva note de subsol corectoare.

Dar ceea ce contează – acum, cînd cartea nu mai e o prioritate pentru mulţi dintre cei care acum 20 de ani cumpărau cărţi “la pachet” sau xeroxate – este că astfel de volume apar în zeci de mii de exemplare, la un preţ mai mult decît accesibil. Aceasta este jumătatea plină a paharului – şi nu văd, mai ales cînd în joc este istoria noastră recentă, de ce nu am vorbi & scrie despre ea.

_____________________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2, februarie/2010

2 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

28/ian/2010 Pentru studenţii de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi – codul este „Amf. II/7”

… articol din publicaţia „Bună ziua Iaşi”

http://www.bzi.ro/Social-adrian-Cioroianu-se-intalneste-cu-studentii-de-la-Cuza-A88170.html

28 ianuarie 2010 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

27 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 În această seară, o emisiune TV despre Nicolae Ceauşescu – 92 de ani de la naştere

astăzi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 92 de ani); printre invitaţi: Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Cioroianu.

Printre textele publicate de G E O P O L I T I K O N  pe această temă:

N. Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda

Nicolae Ceauşescu şi generaţia „decreţeilor”

Ceauşescu devenit agent de publicitate

N. Ceauşescu în memoriile lui Dumitru Popescu

N. Ceauşescu şi artistul Ion Irimescu

26 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(5/5)

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

 În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.


[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

__________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(4/5)

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)


[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.

[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.

[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.

[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.

[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.

[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.

[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.

[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.

_________________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

21 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

20/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (3/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(3/5)

Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.

Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.

Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.

În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.

În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru[1]; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor “istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie[2] sau, cel puţin, ironie[3].

Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.

Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle[4] le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă. (continuarea – mîine)


[1] Vezi amintirile despre primele zile ale CFSN-ului din volumul lui Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009.

[2] În 2009, preşedintele (reales) T. Băsescu şi-a construit întreaga campanie (de la afişele outdoor pînă la declaraţiile programatice) pe ideea că luptă (şi) împotriva parlamentarilor şi unui Parlament prea numeros.

[3] Chiar şi azi, la 20 de ani distanţă, unii par a-şi dori un parlament unicameral, în timp ce alţii vor respectarea tradiţiei româneşti ante-comuniste, aceea a unui parlament bicameral.

[4] O parte a acestui text se bazează pe intervenţia mea la o masă rotundă “Revoluţia română din decembrie 1989 – certitudini şi controverse”, organizată de Institutul pentru Istoria Revoluţiei române din decembrie 1989, pe 13 mai 2009, la care au participat, printre alţii, preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, revoluţionari, politicieni şi istorici.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

20 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (1/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(1/5)

Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-“negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.

 1. În căutarea normalităţii

În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă[1], Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”[2]. Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu. (continuarea – mîine)


[1] Michael Meyer, The year that changed the world. The Untold Story Behind The Fall of the Berlin Wall, Scribner. A Division of Simon & Schuster Inc., New York, 2009.

[2] Vezi interviul acordat de Michael Meyer postului Radio Europa liberă (RFE/RL), 6 noiembrie 2009.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

18 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

14/ian/2010 Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean

Genocidul armean

 Bedros Horasangian

Se împlinesc anul acesta, suntem în 2010 deja, 95 de ani de la Genocidul Armean din 1915.

Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia întregii umanităţi. Există deja, pe lângă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările. Şi să pună în lumină întunericul unor fapte abominabile.

Nu doar despre „Marea Catastrofă” din 1915 este vorba. Generaţia bunicilor noştri utiliza termenul „Axor”. Unii erau copii la acea dată, alţii adolescenţi, trăiseră direct acel drum al morţii către Deyr-el-Zor din deşertul sirian sau aflaseră, ştiau totul din cele povestite. Din familiile lor decimate sau din ale altora. In 1915 a fi armean era să fii un om mort. Nu  s-a putut duce pînă la capăt acest proiect sinistru, dar preţul plătit a fost oricum extrem de mare. Dintre supravieţuitori puţini erau cei dispuşi să vorbească. Dintre urmaşii supravieţuitorilor puţini îşi mai puteau permite să scotocească în trecut cînd ei erau obligaţi să se acomodeze cu prezentul şi să ia viaţa de la început. Şi nu acasă, la casele lor, ci pe unde apucaseră să fugă. Din casele lor. Casă („dun”) şi Patrie („hairenik”) au devenit locurile pe unde au ajuns să-şi clădească noi locuinţe şi să întemeieze noi familii. Viaţa îşi urma cursul ei inalienabil. Mii, zeci, sute de mii de destine luate din nou de la capăt. Sunt poveşti şi istorii care nu intră în cărţile de poveşti şi în cele de istorie. (continuarea, în format word doc.Horasangian – genocidul armean – ian 10 )

__________________________

Stairs – din „Foreign Affairs”, ian-febr. 10 

14 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 (Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?

Un test pentru viitorul UE

(şi pentru identitatea europeană)

 

Adrian Cioroianu

Deseori aniversările pun probleme, atât în viaţa indivizilor cât şi în cea a instituţiilor. Este cazul Zilei Europei din acest an – un 9 mai care a stat sub semnul crizei financiare şi economice globale. Dar temerile celor autentic preocupaţi de starea Uniunii Europene sunt însă mai mari. Pentru că nu numai criza financiară dă frisoane, ci şi semnele unei posibile crize de identitate europeană. Într-un an al alegerilor europene, o atare perspectivă nu era chiar ceea ce ne lipsea.

Când, pe 9 mai 1950, prim-ministrul francez Robert Schuman propunea înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – episodul întâi din povestea viitoare a UE –, scopul mărturisit era acela de a face ca un nou război între Franţa şi Germania să fie „nu numai de neconceput, ci şi imposibil de pus în practică”. Mai simplu spus, Uniunea Europeană de azi s-a născut, acum aproape şase decenii, din teama de un nou conflict. De la bun început, Franţa şi Germania (sau RFG, până în 1990) au fost campionii mişcării de integrare – şi au fost totodată, trebuie spus, şi principalii cotizanţi pentru ca această integrare să funcţioneze.

În timpul războiului rece, comunitatea occidentală a găsit un motiv suplimentar de solidaritate: teama de ameninţarea sovietică. Dar în ultimul deceniu situaţia s-a schimbat considerabil. Fosta Europă a celor 15 a ajuns la 27 de membri. Unde-s mulţi, puterea creşte – aceasta este valabil în teorie (sau în poemele mobilizatoare), dar în practică realitatea e mai nuanţată. Cu zece noi membri în 2004 şi alţi doi în 2007 (adică un total de 12, din care 10 din spaţiul Europei Centrale şi de Est), Uniunea Europeană pare a fi ajuns la morala vechiului proverb care spune că nici un lanţ nu este mai puternic decât cea mai slabă dintre zalele sale.

Rămâne, deci, de văzut dacă această accelerată aglomerare sub faldurile steagului albastru cu stele galbele ar putea fi în măsură să dezvolte o nouă solidaritate. Cel puţin deocamdată, ea nu se vede. Pe de o parte, euroscepticismul este în creştere în statele „vechii Europe” şi, după o perioadă de optimism în bună măsură artificial (vezi cazul României, unde nu a existat practic om politic sau grup politic care să se fi opus aderării la Uniune!), este de aşteptat ca euroscepticii să se înmulţească şi în statele „noii Europe”. Criza economică nu este, în sine, un alibi pentru aceste evoluţii (involuţii?), ci doar hârtia de turnesol care face să apară în lumină faliile unei sciziuni în ceea ce ne place să numim identitatea comună europeană.

La sfârşitul lunii aprilie a.c., Germania – principalul contributor la bugetul Uniunii – a anunţat că va păstra restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii provenind din cele opt state est-europene care au aderat la UE în 2004 (după cum supuse restricţiilor rămân şi cele două state aderate în 2007, adică România şi Bulgaria). În teorie, această discriminare faţă de cetăţenii primelor opt state trebuia lichidată în 2009, dar Germania a invocat o clauză care-i permite amânarea reglementării din cauza unor situaţii excepţionale (legate de criză – ultimele evaluări prevăd că economia Germaniei se va „contracta” cu 6 procente în acest an).

Desigur, există o logică în primul rând politică în spatele acestei decizii. În toamna acestui an, Germania are programate alegeri şi cele două mari partide care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare se vor afla în competiţie deschisă, fiecare încercând să impună viitorul cancelar (fie Angela Merkel, din partea Uniunii Democrat Creştine, fie Frank Walter Steinmaier – actualul ministru de Externe –, candidatul Partidului Social Democrat). Pe fondul acestei competiţii politice trebuie văzută şi măsura de menţinere a restricţiilor. Chiar dacă aceasta reprezintă „o trădare a logicii frontierelor deschise ale Europei” (cum o sancţionează The Economist, ediţia din 2 mai a.c.), măsura arată că, în politica germană actuală, priorităţile naţionale câştigă şi mai mult teren în faţa celor europene.

Iar în tot acest peisaj alegerile europene sunt un prim test – în Germania şi în toate statele UE. Nici cei mai optimişti dintre europeni nu se aşteaptă la o prezenţă la urne semnificativă; dimpotrivă, e foarte probabil ca media europeană să fie sub 50 de procente – ceea ce pune în discuţie (nu ar fi prima oară, dealtfel) reprezentativitatea parlamentului Uniunii. Este, de asemenea, foarte probabil ca numărul extremiştilor care vor ajunge în acest for să fie mai mare (cum se ştie, crizele sunt cu mult mai prielnice pentru extremele politice decât pentru orientările politice tradiţionale). În condiţiile în care Tratatul de la Lisabona încă nu este adoptat de toate statele membre iar euroscepticismul – cum spuneam – progresează, putem spune că suntem martorii unuia dintre cele mai delicate momente din istoria de şase decenii a UE. Mai mulţi oficiali ai unor state din zona noastră au avertizat că falia Est-Vest la nivelul Uniunii ar putea deveni şi mai vizibilă în climatul plin de suspiciune reciprocă al recesiunii care ne ameninţă – vezi declaraţia plină de sarcasm a prim-ministrului polonez Donald Tusk care spunea, în februarie a.c., că dacă barca UE se clatină rău, Bruxelles-ul ar putea arunca peste bord câţiva pasageri (nu în sensul excluderii cuiva din UE, ci în sensul că s-ar căuta ţapi ispăşitori pentru nota de plată a crizei, iar presupusa solidaritate a statelor membre s-ar putea transforma într-un strigăt panicat de „scapă cine poate”).    

Recent, la începutul lunii mai a.c. (ca o coincidenţă, în chiar preziua sărbătorii Europei!), parlamentarii germani au adoptat o rezoluţie prin care sugerau sancţionarea României (prin nealocarea de fonduri europene) sub motivul ineficienţei luptei anti-corupţie din această ţară. Nu neg că ar fi corupţie în România – ci mă grăbesc să adaug că, la nivelul UE, nu deţinem, totuşi, monopolul ei (doar că alte state îşi spală rufele în familie, pe când noi apelăm la detergentul altora). Drept care, în virtutea celor de mai sus, cred că nu soarta justiţiei în România i-a alarmat în primul rând pe parlamentarii germani şi nici soarta acestei Uniuni din care şi România face parte – ci au fost mânaţi de propriile lor priorităţi politice, mai mult germane decât europene.

____________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 5, mai 2009.

12 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Un comentariu

08/ian/2010 N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani (I): artistul şi Conducătorul

Artistul Irimescu şi Conducătorul României (de la Carol al II-lea la Ceauşescu)

Adrian Cioroianu

Citesc, cu întârziere, un volum de memorii-dialog al maestrului Ion Irimescu[1], marele sculptor român. Maestrul a trăit mai mult decât veacul XX – timp suficient, s-ar spune, pentru a cunoaşte mare parte din elementele de durată sau de butaforie ale secolului trecut românesc; născut în februarie 1903 şi mort în octombrie 2005, Irimescu închide, în propria sa biografie, un capitol – lung şi complex – de istorie românească. În egală măsură istorie a artei şi istorie pur şi simplu, a conducătorilor şi a celor conduşi.  Cartea sa de memorii m-a descumpănit. Nu sunt un cunoscător al istoriei artei româneşti contemporane, ci mai curând un spectator (neangajat) al acesteia. Şi, ca fost elev al Şcolii generale nr. 18 din Craiova – pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu pe partea dreaptă – nu pot să nu-mi amintesc dimineţile de duminică petrecute cu clasa, la finele anilor ’70, lângă soclul statuii 1907, curăţind pământul din jurul ei de buruieni şi ştergând cu bureţi aduşi de doamna dirigintă eventualele inscripţii ireverenţioase.

Ei bine, această frumoasă statuie a Craiovei este una dintre operele lui Irimescu. Cu un ţăran învins şi muribund la bază şi cu un altul victorios pe soclu, ea strânge în sine toată mitologia răscoalei de la 1907, aşa cum o poate recita astăzi orice elev din şcoala primară cu note mari la Istorie. Monumentul a fost – şi rămâne şi azi – impresionant pentru cei ce-şi ridică spre el privirea. Numai că în spatele operei se ascunde o dramă, de nimic trădată.

Lucrurile stau astfel: în primăvara lui 1907, pe când răscoala din Moldova era în toi, familia viitorului artist Irimescu (care avea atunci vreo patru anişori) era de cealaltă parte a baricadei! Tatăl artistului era un om înstărit, proprietar de moară, în satul Preuteşti de prin părţile Fălticenilor. În faţa furiei ţăranilor – care vroiau să-l jupoaie pe stăpânul morii! –, familia Irimescu a încărcat tot ce a putut într-un car şi s-a refugiat la Fălticeni. De acolo, din casa unei rude care-i găzduia, au fost martorii intervenţiei a armatei române – o pacificare soldată, cum se ştie, cu morţi şi răniţi.

Trecut-au anii. Irimescu urmează facultatea de arte frumoase de la Cluj. Artistul păstrează o frumoasă amintire anilor lui Carol al II-lea, pe care-i consideră foarte potriviţi – spre deosebire de ce va urma – capriciilor unui artist. Cred că are dreptate – în fond, capriciile regelui erau oricum mai mari. În plus, categoric Carol al II-lea a respectat arta cât toţi urmaşii săi la conducerea ţării la un loc.

Comunismul aduce, pentru Irimescu angajarea în opera socială. E laureat al Premiului de Stat în 1953. Prezent în toate expoziţiile importante care  se organizează în ţară. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, participă, în numele României, la Bienala de Artă de la Veneţia. În paralel, primeşte Premiul de Stat clasa I-a, destinat celor mai bun artişti ai Republicii Populare Române. În 1958 realizează bustul istoricului Vasile Pârvan, la Constanţa. În 1959, lucrările sale sunt prezente în expoziţii la Budapesta, Belgrad sau Minsk. Şi, în fine, la începutul anilor ’60, ridică la Craiova, în faţa intrării principale din Parcul Romanescu – pe atunci, Parcul Poporului – monumentul 1907. A fost, se înţelege, o comandă de stat (cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoală), pe care artistul a onorat-o. Ironia destinului: un artist a cărui familie fusese fugărită din satul natal de ţăranii răsculaţi ajunge să ridice, într-unul dintre marile oraşe ale ţării, o statuie spre gloria răsculaţilor!

Au urmat mici bucurii şi mici sacrificii obişnuite pentru orice artist important al României socialiste: călătorii în străinătate fără nevastă (din teama vreunui responsabil cu ideologicul ca artistul să nu rămână afară), participare „ghidată” la expoziţii în afara ţării, participarea la expoziţii de interior, inclusiv din cele a căror încărcătură politică era evidentă. Întrebat despre arta realismului socialist, artistul spune, la un moment dat: „Da, am sculptat muncitori şi muncitoare, dar dacă m-a atras o muncitoare, nu a fost pentru munca ei, ci pentru aspectul ei, pentru faţa ei, pentru corpul ei”. Elena Ceauşescu – ca să nu mai vorbim de soţul ei – ar fi fost oripilată de aşa o afirmaţie.

L-a cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, şi i-a rămas în amintire mai ales perioada de început a acestuia, când liderul era foarte atent cu artiştii, îi mai invita la o discuţie etc. În opinia lui Irimescu, ideile artistice ale lui Ceauşescu erau mai stângiste decât cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cum-necum, a ajuns să facă cuplului conducător – Nicolae şi Elena – două busturi din ghips, apoi altele în bronz. Bustul din ghips al lui Ceauşescu a ajuns, înainte de 1989, la muzeul din Fălticeni, astfel încât, în tumultul revoluţiei din decembrie, cei care au intrat în acea incintă au luat lucrarea, au scos-o în stradă şi au făcut-o fărâme în faţa Primăriei din Fălticeni. După propria mărturisire, artistul nu a suferit foarte mult – mai avea două busturi cu Ceauşescu, pe care directorul acelui muzeu le ascunsese din vreme…

Un detaliu: Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată artistului. Ion Irimescu a lucrat aşa cum lucrau toţi artiştii epocii sale, sculptori, pictori sau tapiseri: după nişte fotografii ale Cârmaciului, furnizate de cei care-i comandau lucrările.

 – o variantă a acestui text a fost publicată în revista „Scrisul românesc”, nr. 7 (iulie) 2008.


[1] Zoe Iustina Martin, Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

8 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Mâine, nu rataţi reportajul din „Le Figaro” despre România la 20 de ani de despărţirea de comunism!

… chiar dacă ce se spune nu va plăcea tuturor!

6 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Avanpremieră: Nicolae Ceauşescu – personaj literar; istoria unei fantezii politico-dramaturgo-beletristice, de la Titus Popovici la Marin Preda

… în următoarele săptămâni, pe G E O P O L I T I K O N , un serial despre cariera „literară” a lui Nicolae Ceauşescu, prin analiza câtorva opere literare care au marcat climatul cultural al României anilor 70 – de la dramaturgia lui Titus Popovici la beletristica lui Marin Preda.

6 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 „Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?

La sfârşitul anului trecut, ziarul parizian Le Figaro a publicat o serie de reportaje din ţările Europei Centrale şi de Est – un fel de revenire „sur place” după 20 de ani de la căderea comunismului. Bulgaria reiese din text ca un stat paradoxal: cu o capitală cochetă (mai elegantă decât Bucureştiul şi cu blocuri mai îngrijite decât ale Budapestei – spune autorul), cu lideri care invocă prietenia de secole cu Rusia şi cu un sistem mafiot care-i predispune pe diplomaţii occidentali la lamentaţii. Stat european sau cal troian al Rusiei în UE? (sublinieri EURAST)

Mâine, reportajul din Le Figaro despre România – 2009

***

Sofia l’européenne, toujours sous influence russe

François Hauter

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (9) – La Bulgarie est entrée dans l’Union européenne en 2007, mais n’arrive pas à se débarrasser de l’emprise de l’ancien grand frère communiste. Sa façon d’être, de vivre, de commercer rappelle la Russie. Ce qui exaspère les diplomates de la vieille Europe en poste sur place.

Ah, ils fulminent, nos diplomates européens à Sofia ! D’une ambassade à l’autre, c’est un chœur de lamentations, d’agacements, voire d’exaspérations. Et très exactement le même discours : «Des mafias, pas de justice ! Le modèle russe dans l’Union européenne, on n’en veut pas !» D’ailleurs, si cela ne change pas vite, nos diplomates resteront tous fermement assis sur les dix milliards d’euros attribués par la Commission européenne à la Bulgarie. On se croirait au Congo ! Sofia pourtant n’est pas Pointe-Noire. La capitale de cette Bulgarie d’un peu moins de huit millions d’âmes est autrement plus développée que Bucarest par exemple. Ses habitants, malgré les chiffres annoncés par les économistes, affichent un style de vie qui n’a pas grand-chose à envier à celui de nos grandes villes de province. Les immeubles populaires ne sont pas négligés, comme à Budapest. La Bulgarie cependant passe pour un «far-east» que l’on ne peut même pas oser comparer à la Roumanie ou à la Hongrie. Tout ce que les Européens de l’Ouest ne s’autorisent plus à reprocher à ces deux derniers pays, ils le réservent aux Bulgares.

text integral în format word doc. – LeFigaro – Bulgaria – 30 dec 09

6 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: First chapter din „Pe umerii lui Marx” de Adrian Cioroianu, 2005

 

fragment preluat din: http://atelier.liternet.ro/articol/3431/Adrian-Cioroianu/Pe-umerii-lui-Marx.html

Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

(NB – unele dintre datele de mai jos sunt valabile pentru toamna anului 2005!)

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d’Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales – Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor ’80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L’Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944

 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi „clienţi” pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist – inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei – adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS – că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie – dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! 

(text integral al capitolului în format word doc.: AC – Pe umerii lui Marx – 2005  )

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Bodgan Barbu (în revista „Dilemateca”, Bucureşti, iulie 2009) despre „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Bogdan Barbu

De la Mişa la Medvedev

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

 Mişa era un ursuleţ simpatic şi prietenos. Simboliza pacea şi prietenia între popoare şi spiritul de competiţie sportivă, în calitate de mascotă a Olimpiadei de la Moscova din 1980. După aproape 30 de ani, Adrian Cioroianu îl readuce în atenţie, oferindu-i un nou job: acela de a deschide în mod simbolic lucrarea sa despre Rusia postsovietică. Ţinînd cont de perioada discutată în carte, Mişa ar fi putut, foarte bine, să fie Mihail Gorbaciov. Autorul a ales însă să-şi înceapă demersul cu imaginea ursuleţului zîmbitor, cu cercurile olimpice la cingătoare, din două motive: primul este acela că are reflexul istoricului, care porneşte întotdeauna analiza „din urmă“, încercînd să identifice nu doar cauzele imediate, ci şi pe cele ale duratei medii şi lungi. Cel de-al doilea ţine de alegerea autorului de a-şi plasa lucrarea sub „patronajul“ a două cunoscute simboluri ale Rusiei: ursul brun şi păpuşa Matrioşka.

Simbolistica asociată ursului rusesc oferă o întreagă gamă de imagini sugestive, transpuse cu iscusinţă de autor în planul geopoliticii: începînd cu prietenosul Mişa, însărcinat cu promovarea imaginii Uniunii Sovietice în lume, continuînd cu ursul adormit, în perioada de hibernare de după destrămarea URSS, flămînd şi năpîrlit la sfîrşitul anilor ’90 şi ajungînd la ursul redeşteptat, care îşi arată forţa în era Putin/Medvedev (nume predestinat – medved înseamnă chiar „urs“ în rusă), Rusia continuă să fie bine definită de imaginea unui masiv şi imprevizibil Moş Martin.

În ce priveşte celălalt simbol, păpuşa de lemn Matrioşka, Adrian Cioroianu ne propune două asocieri extrem de sugestive: prima este conceptul de „geopolitică a Matrioşkăi“, potrivit căruia „conducătorii noii Rusii par a se desface unul din altul – Elţîn a fost, iniţial, alesul lui Gorbaciov; Putin a fost alesul lui Elţîn; iar Medvedev a fost, cum altfel, alesul lui Putin“. Cea de-a doua inspirată utilizare a simbolului faimoasei păpuşi este legată de cele cinci noi chipuri ale Rusiei, în timpul crizei anilor ’90: Rusia hibridizată, bolnavă, înfrîntă, colonizată, rătăcită, fiecare dintre aceste imagini fiind derivată din cea anterioară. 

Capitolul dedicat crizei morale a Rusiei anilor ’90 include şi o interesantă analiză a discursului intelectual al perioadei. Autorul atrage atenţia asupra unui paradox, acela că cei mai acerbi critici ai regimului comunist, „conservatorul prin excelenţă“ Soljeniţîn, „dezamăgitul neresemnat“ Bukovski şi „pesimistul prin vocaţie“ Zinoviev, devin cei mai radicali critici ai regimului Elţîn şi cronicari ai „unei morţi îndelung anunţate“, echivalentă, în termeni geopolitici, cu dezmembrarea Rusiei. Ceea ce avea să împiedice catastrofa a fost, desigur, instalarea la Kremlin a ceea ce autorul numeşte „sistemul Putin-Medvedev“.

Relaţiile dintre putere şi opoziţie în Rusia postsovietică, presa în primul mandat Putin, situaţia conflictelor îngheţate (Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria) şi relaţiile Rusiei cu vecini ca Ucraina, România şi Ţările Baltice sînt subiecte pe care autorul le tratează cu profesionalism. Tema fundamentală a cărţii, aceea că noua Rusie doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece, va naşte cu siguranţă multe dezbateri şi va fi dezvoltată, promite autorul, într-un al doilea volum.

Cartea este inteligent structurată, capitolele fiind presărate cu fişe ce fixează rapid detaliile evenimenţiale, lăsînd autorului libertatea de a jongla cu imagini, metafore, simboluri şi complexe exerciţii de argumentaţie. Eleganţa stilistică şi intertitlurile atractive (de exemplu: „Mai puternică decît o cred adversarii, mai slabă decît o vor prietenii“) plasează noua carte a lui Adrian Cioroianu în categoria fericită a acelor lucrări care, pe lîngă calitatea ridicată a informaţiei, oferă şi plăcerea reală a lecturii.

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

14/dec/2009 N. Ceauşescu – de la Scorniceşti la Târgovişte, niciodată retur

… astăzi, 14 decembrie a.c., la ora 22.30, postul TV Vox News găzduieşte o dezbatere despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu. Invitaţi: Sanda Pralong,  Sergiu Nicolaescu, Răzvan Theodorescu şi Adrian Cioroianu.

14 decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

03/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (IV)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 4/7

AP: 6. Nu cumva oamenii politici şi vizionarii economici ar fi trebuit să prevadă criza şi să determine societatea ca, prin măsuri preventive, s-o evite?

AC: Repet, unii economişti au prevăzut-o (gen Nouriel Roubini ş.a.), dar nimeni nu e profet în specializarea lui. Iar oamenilor politici trebuie să le cerem pansarea rănilor sociale, nu previziuni economice pentru care nu au nici o calificare.

AP: 7. Sunt oamenii politici şi vizionarii economici doar nişte recenzenţi ai unor fapte petrecute? Dacă ei nu ne-au dat măsura viitorului, de ce i-am mai crede?

AC: Cred că numai naivii aşteaptă de la politicieni şi economişti cheia viitorului. Probabil că cea mai veche filozofie este şi cea mai corectă: dacă nu te întinzi mai mult decât te ţine plapuma, criza nu te atinge. 

3 decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

01/dec/2009 Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie

1 Decembrie: magia şi statuia unirii noastre

Adrian Cioroianu

 Încep printr-o acoladă, grăitoare totuşi în contextul dat: la examenul de admitere la facultatea de istorie, aproape toţi candidaţii fac loc, în lucrările lor, unei sintagme ameninţate de mult de clişeizare: „… aşa cum spunea şi marele nostru istoric Nicolae Iorga„. Evident, nu este nici o umbră de dubiu că Iorga este „marele nostru istoric”. Cu toate acestea, aceiaşi candidaţi, odată deveniţi studenţi, îl citesc din ce în ce mai puţin pe Iorga. E un mister, dar va deveni banalitate atîta vreme cît se petrece anual, cu fiecare promoţie. S-ar zice că decenii de statuizare mai curînd neinspirată a extraordinarului Iorga l-au îndepărtat pe istoric de noi, izolîndu-l într-un adjectiv de convenienţă. Respectul de complezenţă ne îndepărtează, în cele din urmă, de obiectul efuziunilor noastre. La fel riscăm să se întîmple şi cu extraordinarul an din istoria noastră care a fost 1918. L-am transformat de cîţiva ani în statuie şi, printr-un exces de vorbe mari, am ridicat-o la ceruri. Într-atît de sus încît uneori nu mai vedem decît piedestalul şi multora acesta nu prea le spune nimic. Se ştie că orice celebrare decerebrată, în cele din urmă, falsifică inevitabil. Este unul dintre lucrurile pe care, spunîndu-le, istoria intră pe terenul memoriei unde, încă o dată, nu este primită cu flori. 

Şi mai este ceva, care ne priveşte mult mai îndeaproape pe noi, cei de azi. Sărbătorim astăzi, într-adevăr, acel 1 decembrie 1918? Mă grăbesc să spun că nu sînt românii singurii europeni care-şi înalţă sărbătorile pe un piedestal atît de înalt încît ele devin oarecum străine. Au făcut-o şi alţii, dar s-au trezit mai devreme şi au încercat să reabiliteze situaţia, cît încă se poate. I-a ajutat poate şi faptul că trăiau ceva mai bine – cum se poate vedea peste tot, inclusiv în partea noastră de Europă, „sentimentul istoriei” devine cu atît mai agresiv cu cît pîinea de pe masă este mai mică şi mai neagră. 

Într-adevăr, ne-am unit cu fraţii noştri din Ardeal la 1 decembrie 1918. Dar unirea nu este un produs de-o zi, cu termen de garanţie ce previne asupra expirării. Unirea se construieşte şi se reconstruieşte, zi de zi, deceniu de deceniu. Unirea din 1918 nu-şi poate fi hrană sieşi la nesfîrşit. În condiţii de criză morală asumată, de memorie alimentată fraudulos şi de istorie transformată univoc în ladă de zestre, insatisfacţiile noastre comune de astăzi pot conduce la cele mai exotice soluţii, iar cîte un frate de-al nostru ardelean, sătul de România şi văduvit de inspiraţie, mai poate lansa, din cînd în cînd, cîte un manifest în care autonomia se confundă cu secesiunea, în care Bucureştiul pare profitor iar Clujul victimă. El va primi o replică dură de la alt român la fel de sărac la vorbă şi la port dar cu fantasme efectiv tricolore, şi astfel caruselul se va roti la infinit. (Spre exemplu, Sabin Gherman şi Gheorghe Funar ar putea da contur frazelor de mai sus.) Un merry-go-round dezlănţuit în gol, pentru că eficienţa unei astfel de polemici este zero. Unirea din 1918 este un liant, puternic şi memorabil; dar el nu poate suplini coeziunea autentică, stabilă şi benefică pe care o aduce prosperitatea obţinută prin eficienţa muncii.  

Din acest motiv este valoroasă Unirea: ea este o provocare continuă, un pariu mereu repetat cu noi înşine, un pariu care, pentru ca 1918 să rămînă întreg, trebuie cîştigat acum şi în toţi anii care vin. Vrem să sărbătorim Întîi Decembrie? E simplu: să trecem, de pe 2 decembrie, la muncă.  

__________________

 (fragment din volumul Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 201-201)  

1 decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

29/nov/2009 Albul, negrul şi lumea dintre ele: o istorie antropologică a culorilor

La capătul acestei cărţi lumea vă va apărea altfel

 Adrian Cioroianu

(prefaţă la volumul Ioan BotişO istorie antropologică a culorilor, Muzeul Judeţean de Artă, Baia Mare)

La început au fost culorile. Iar pe una dintre ele o preluam din lumea înconjurătoare odată cu prima gură de aer de după naştere. 

Medicii spun că albul este prima culoare pe care copilul o percepe la începutul vieţii sale extrauterine. Albul, adică lumina. Iar mai târziu, omul care va fi înţelege întreaga simbolistică a culorii*. Albul semnifică simplitatea, puritatea, candoarea; inocenţa, adevărul şi speranţa începutului tot aici se află. Albă ca zăpada, frumoasa din poveste, nu-şi trage numele numai de la faţa sa curată ca laptele şi nici de la cămaşa sa imaculată – ci de la curăţenia ei sufletească şi de la bunătatea care, în final, va fi răsplătită.  

Aproape de la începuturile civilizaţiei europene, preoţii (şi cei ce asigură contactul cu divinitatea/divinităţile) poartă straie lungi, largi şi albe – cel mai probabil, o moştenire „culturală” de la vechii druizi. La fel magii – ca şi preoţii din vechime, ei poartă tot haine albe. Dar, atenţie! Între magi şi vraci este o mare diferenţă, vizibilă cu ochiul liber: nu este deloc de mirare că vrăjitoarele şi vracii răi sunt cel mai adesea înfăţişaţi în negru, pentru un deplin contrast cromatic şi simbolic! 

Şi nu numai în Europa: pentru vechii persani, albul era culoarea divină; în vechiul Egipt, deşi auriul era culoarea cea mai preţuită (ca semn al vieţii de după moarte), zeiţa Osiris purta o coroană albă – ca semn al purităţii dar şi al puterii, simbol al vieţii pământene. Pe aceste temeiuri, peste milenii, o polemică de ordin cromatic există în legătură cu celebrele piramide din valea Nilului: unii istorici spun că vârful lor ar fi fost iniţial auriu, alţii spun că este mult mai probabil ca ele să fi fost, la începuturile lor, albe de sus până jos. Probabil că nu vom şti niciodată adevărul.  

Ca simbol al vieţii, albul a ajuns apoi sinonim cromatic pentru sufletul uman. În Roma antică, la moartea unui caesar, hainele de doliu erau albe – în semn de cinstire pentru duhul celui tocmai plecat din cetate. În civilizaţia mahomedană veche se credea că sufletul celor drepţi ajunge în preajma tronului lui Allah sub forma unor păsări albe. De aici, filtrat prin islamism şi prin creştinism, porumbelul alb ca simbol, mai întâi, al oamenilor curaţi sufleteşte şi, mai aproape de zilele noastre, ca simbol al păcii. La fel, probabil că din cele mai vechi timpuri steagul alb ridicat în mijlocul unei bătălii înseamnă abandonarea dorinţei de a mai lupta – sau măcar cererea unui răgaz pentru o consultare. În fine, haina albă a medicilor sau a personalului sanitar nu este doar o trimitere evidentă la curăţenie – ci mai ales una la ideea de viaţă şi de grijă pentru confortul sufletului celui suferind în lumea pământească. Ceea ce se ştie mai puţin este tradiţia cearşafurilor albe pe care zac cei bolnavi: la fel, în acest caz culoarea nu are de-a face numai cu semnificaţia primară a lucrului curat, ci trimite şi la ideea de întreţinere a vieţii (de aici şi convingerea că un bolnav pus pe un aşternut de altă culoare va fi mereu pândit de duhurile bolii şi nu se va mai vindeca). Este aproape o magie – dar nu oricare. Ca şi la primii tămăduitori (precursori ai medicinei), ca şi la druizi, albul este şi culoarea unei anume magii: cea bună, cea benefică omului, cea făcută fără invocarea Necuratului. Magia albă, cea făcută în numele divinităţii, este, evident, opusă magiei negre diavoleşti.La vechii evrei, în timpurile biblice, mormintele erau vopsite la suprafaţă în alb – din două motive: unul avea legătură cu o formă primară de deparazitare (prin spălarea cu var), iar al doilea era pur şi simplu o semnalizare, pentru ca trecătorii să nu calce deasupra (ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, se credea că ar chinui sufletele după moarte). Isus Cristos – spune Evanghelia după Matei – va face din această vopsire a mormintelor un sinonim al ipocriziei şi al duplicităţii: un fel de a spune „alb şi curat în afară, dar plin de întuneric şi de murdărie în interior”. Tot un detaliu legat de Isus: în momentul Învierii şi Ridicării la cer hainele sale, oricum ar fi redate, sunt – aţi ghicit – albe.  

Tot albul este, mai cu seamă în lumea creştină (dar cu o lungă tradiţie în spate), culoarea mireselor – iar simbolistica, străveche, este tocmai virginitatea pe cale de-a fi abandonată. În mediile anglo-saxone conservatoare, până astăzi caii care duc şi aduc mireasa la / de la altar trebuie să fie albi (şi tot albe trebuie să fie pălăriile băieţilor mici care poartă trena miresei). Lucrurile s-au mai schimbat, caii sunt cel mai adesea înlocuiţi cu maşini – dar, pentru cei atenţi la detalii, culoarea rămâne neschimbată.  

În fine, să mai spun că albul este, în ştiinţa şi arta heraldicii, culoarea argintului purificator, simbol al adevărului (bunăoară, un leu alb pe o stemă înseamnă că purtătorul îşi revendică un autentic şi străvechi sânge nobil, spre deosebire de alţii care eventual şi-au cumpărat titlurile!). Iar ca simbol ceresc, albul este Luna – de unde echivalentul acestei culori pentru lucrurile aflate abia la început (în directă legătură cu luna plină pe care civilizaţiile străvechi au pus-o la baza primelor calendare umane). La fel cum la baza tuturor marilor epopei din vârsta modernă a omului s-a aflat, la început, în faţa scriitorului, doar o pagină albă.  

Şi câte nu s-ar mai putea spune, numai despre aparent banala culoare alb! Şi câte nu se pot spune despre fiecare culoare în parte!  

Este ceea ce încearcă în lucrarea de faţă Ioan Botiş, într-o impresionantă incursiune antropologică în lumea culorilor, nuanţelor şi simbolurilor acestora. Îmbinând informaţii din cele mai diverse surse, de la istoria culturii şi până la istoria politică a umanităţii, autorul întreprinde astfel un demers, după ştiinţa mea, de pionierat în lumea literelor româneşti. Paginile ce urmează sunt, practic, un rezumat cromatic al civilizaţiei noastre; cititorul va fi surprins de înrudirile şi analogiile sugerate, ca şi de importanţa pe care (deşi o vedem zi de zi, dar nu o spunem niciodată suficient de clar) au avut-o şi o au culorile în viaţa noastră şi în culturile şi civilizaţiile ridicate de om. 

De la magie la sculptură, de la meşteşuguri la medicină, de la modă şi până la arhitectură, culorile sunt parte inseparabilă din mediul cel mai intim şi profund al fiinţei umane. Fiind atât de aproape şi atât de prezente, se întâmplă cel mai adesea să le privim fără a medita asupra lor. Aceasta este miza lucrării lui Ioan Botiş: o incursiune în semnificaţiile aflate în spatele (şi deseori în istoria) fiecărei culori. Şi să nu vă fie cu mirare dacă, la sfârşitul acestor pagini, veţi avea impresia că aceleaşi culori pe care le ştiţi dintotdeauna vă apar dintr-o dată într-o lumină mai clară, mai frumoasă şi mai plină de înţeles(uri).  


 * O parte din informaţiile din această prefaţă, legate de semnificaţiile proprii culorii alb, provin din The Wordsworth Dictionary of Phrase & Fable, Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993.

29 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

18/nov/2009 După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

(prima parte)

Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internaţionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

 

I.D. – Domnule Cioroianu, cât s-a schimbat politica lumii după implozia sistemului comunist şi căderea Zidului Berlinului?

 A.C. – Aş spune că mai curând societatea s-a schimbat radical, într-adevăr, dar nu şi maniera în care se face politica la nivel global. Cum spunea o frază a lordului Palmerston, pe care am citat-o de câteva ori – inclusiv în recenta mea carte, “Geopolitica Matrioşkăi” –, marile puteri au alianţe temporare şi interese de durată (aceasta privit, desigur, la scara istoriei). Războiul Rece s-a terminat (deşi mici “incidente” de aceeaşi natură mai au loc!), dar confruntarea la nivel global continuă sub alte forme – cum ar fi concurenţa economică şi revendicarea, mai explicită sau nu, a unor sfere de influenţă reconfigurate (de exemplu: extinderea NATO în Europa de Est până la Prut versus concepţia rusească a “vecinătăţii imediate”, prin care Moscova înţelege spaţiul fostei URSS şi unde ea pretinde interese privilegiate – vezi Belarus, Ucraina, Georgia, R. Moldova ş.a.).

I.D. – Se poate vorbi astăzi de o nouă ordine mondială, în condiţiile în care China, Japonia, Germania etc. au devenit actori importanţi în relaţiile internaţionale contemporane?

A.C. – În ultimii 20 de ani (adică după 1990) putem vorbi, cu temei, despre o “nouă ordine mondială” caracterizată, pe scurt, prin i) conflictul latent dintre viziunea hegemonică a unei superputeri americane versus viziunea multipolară a unor concurenţi mai vechi sau mai noi precum China, Rusia, India etc.; ii) confruntarea vizibilă între globalizare şi tendinţele regionale/regionaliste; iii) conflictul – cultural, militar sau politic – între democraţia de tip occidental şi diversele forme de stat autoritar (din China până în America Latină sau anumite state islamice); iv) competiţia economică între Occident (inclusiv SUA) şi statele emergente precum cele denumite generic BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China – la care unii analişti mai adaugă Indonezia sau, de ce nu, Turcia). Recomand tuturor celor interesaţi de asemenea teme noua carte a lui Fareed Zakaria – The Post-American World (W.W. Norton & Company, 2008), în care acesta (editor al revistei Newsweek) avansează ideea că hegemonia americană este tot mai diluată, la diverse niveluri ale societăţii globale (de la industrie la comerţ şi cultură). Analiştii economici estimează că undeva în jurul anului 2030 economiile ţărilor gen BRIC vor depăşi economiile statelor industrializate occidentale (actualul G7 – vezi, pentru detalii, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/09/09oct2009-china-rusia-india-brazilia-vor-salva-sau-vor-supune-occidentul/ ).

I.D. – În ce parte se va înclina, după opinia dvs., balanţa puterii, în viitorul apropiat, când resursele energetice, terorismul, clima au căpătat o altfel de pondere în sistemul mondial?

A.C. – În mod categoric, spaţii non-occcidentale (în viziunea de acum) precum China sau India vor avea un important cuvânt de spus. La acestea aş mai adăuga, printre altele, pentru zona noastră: Turcia (care, ca urmare a neacceptării ei în Uniunea Europeană – deocamdată –, pare că îşi reorientează politica externă şi chiar internă, pe alocuri) şi, de ce nu, Kazahstanul – un stat pe care l-am vizitat şi am rămas impresionat de imensele bogăţii (de la gaze până la cereale) de care dispune şi care vor deveni foarte “interesante” pentru Europa. Aceasta nu înseamnă neapărat că lumea occidentală (SUA, UE etc.) va intra în declin – ci că va trebui să-şi adapteze politicile la provocări mai subtile şi mai numeroase. Oricum, în viitorii 50 de ani spaţiul occidental va fi cel mai puternic lovit de criza demografică în creştere a epocii moderne (altfel spus, Occidentul îmbătrâneşte; de exemplu, vârsta medie a populaţiei din România este de 36 de ani, iar a Iranului este de 24 de ani! – vezi, printre altele, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/02/rusia-ue-si-proiectul-nabucco/ ).  Ca scenariu îngrijorător, trebuie luat în seamă faptul că actualele schimbări climatice pot face ca în următorii 30 de ani viitoarele războaie să fie purtate nu pentru pământ ca atare, ci pentru accesul la surse de apă potabilă! De reflectat, cred. (va urma)

18 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Istoria în imagini a anului revoluţionar 1989

… un slideshow purtînd marca The New York Times cu imagini şi texte legate de istoria anului revoluţionar 1989.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Reportaj multimedia- Berlinul cu şi fără zid

… Un reportaj multimedia de pe site-ul ziarului The New York Times cu imagini şi hărţi din Berlin – acum 20 de ani şi astăzi.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , | Un comentariu

26/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

 Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care… (text integral).

26 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

Din istoria hanului & cîrciumii la români

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

 Adrian CIOROIANU

De două secole şi mai bine, istoricii – ulterior sociologii, etnologii etc. – se întreabă în ce măsură locanta generică, sub diferitele ei categorii (de la tavernă la han etc.), este o marcă a civilizaţiei mediteraneene. Pentru majoritatea, răspunsul este afirmativ: localurile unde se mănîncă şi se bea (şi eventual se înnoptează) în afara căminului ţin de civilizaţiile şi ariile geografice caracterizate printr-o mare mobilitate a indivizilor. Şi, de 2500 de ani încoace, spaţiul Mediteranei – de la porturile sale pînă la oraşele aflate pe o rază în jurul coastelor – a fost unul al călătorilor şi călătoriilor. Vinul aspru şi negru, uleiul de măsline, sarea de mare, citricele şi pîinea coaptă în ţest dădeau gust, atmosferă şi acompaniament cărnii şi legumelor. Soldaţi, negustori, oficialităţi sau vînători de oportunităţi, plus cohorte de animatoare femei dădeau viaţă acestor locante în care monedele greceşti, apoi romane, răsplăteau serviciile. În Europa, la temelia tuturor serviciilor hoteliere, de catering, de alimentaţie publică, de restauraţie sau de escort de azi se află ceva din această veche tradiţie.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era “carburantul” principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion-ul caragelian la cantina stalinistă

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum  meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală a ţării freamătă la Capşa, în Bucureşti. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa “Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?”). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul războiului al II-lea mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile –vezi martorii străini, gen contesa Rosie Waldeck (şi amintirile ei de la Athénée Palace din Bucureşti), Ivor F. Porter (prizonier britanic pe Calea Rahovei, căruia gardianul îi aducea zilnic un prînz excelent de la cîrciuma din colţul străzii) şi atîţia alţii.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a “alimentaţiei raţionale” – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care a alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România anului 2009 este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

_____________________________

(text publicat în revista „Dilema veche”, nr. 297, 22 octombrie 2009)

           

16 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

14/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

            Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole? (text integral)

14 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

07/oct/2009 O întrebare ce a întărâtat (aproape) toţi blog-erii…

… au loc România şi Germania într-o singură UE?

DA sau NU (şi aici puteţi comenta pe îndelete).

7 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

              Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole?; f) ambele au fost obligate, în ultima parte a secolului al XIX-lea, să treacă brusc de la feudalism la capitalism, aclimatizând termeni până atunci stranii acolo, precum “progres” sau “industrializare”; şi g) ambele au suferit, în prima parte a secolului XX, războaie civile care au împărţit societatea în două, cu un rezultat similar: suprimarea modernităţii burgheze (chiar dacă în Rusia a câştigat stânga extremă, iar în Spania a ieşit victorioasă dreapta radicală – semn că extremele au gradul lor de înrudire). Cu atâtea similitudini, de ce – întreabă Bayer – asemănarea să nu meargă până la împlinirea paralelei, adică revenirea unui autentic ţar pe tronul Rusiei, pentru a închide această nefericită acoladă a istoriei care a fost comunismul, tranziţia etc.?

            iv) Sau, în fine, mai era varianta revanşei – cea mai problematică dintre toate.

În cartea mea despre geopolitica neo-Matrioşkăi, am amintit această stranie inversare a cifrelor: ca şi în Germania anului 1919, în Rusia de după 1991, la nivelul opiniei publice, nu există atât un regret după regimul comunist cât regretul pentru puterea de altădată a spaţiului pe care Rusia îl controla (adică Uniunea Sovietică). De fapt, e vorba despre un reflex comun al unor societăţi care s-au simţit nu învingătoare (prin faptul că au scăpat de tiranie sau autoritarism), ci învinse în faţa adversarului de până mai ieri. Pentru că acesta a fost sentimentul determinant şi în Germania post-1919. Naţiile şi popoarele nu se vor învinse şi nici nu-şi celebrează înfrângerile[2].

În cazul Germaniei, după primul război mondial sentimentul înfrângerii (printr-un “cuţit înfipt pe la spate”) a subminat republica de la Weimar şi a făcut de aşa fel încât secta insignifiantă a naţional-socialiştilor să ajungă în 1933 la putere, iar Adolf Hitler să apară ca salvator al naţiei persecutate. Fără a intenţiona vreo comparaţie între Hitler şi Putin, voi spune că acelaşi a fost sentimentul dominant şi în Rusia post-1991. Ruşii s-au simţit învinşi, dar şi trădaţi – şi din interior (de cosmopolitul Gorbaciov şi de echipa lui predispusă la cedări – cred încă mulţi ruşi), dar şi din afară (din partea republicilor-surori de până mai ieri, care s-au grăbit să-şi declare independenţa şi au întors spatele Rusiei; despre unele dintre ele voi vorbi mai jos). Sentimentul dominant în noua Rusie postsovietică nu a fost acela că Occidentul o ajută să iasă din criză, ci că vechii inamici de la Vest profită de slăbiciunile sale pentru a-i disloca arii întregi (prin NATO şi prin Uniunea Europeană) din vechea sa sferă de influenţă.

În momentul în care scriam acel capitol al cărţii mele nu cunoşteam explicaţia similară pe care o deduse deja Egor Gaidar, fostul prim-ministru al epocii Elţîn (1991-’92). Într-o admirabilă carte de memorii, dar şi de propuneri pentru noua Rusie[3], Gaidar vorbea despre similitudinile frapante dintre Germania post-1919 şi Rusia post-1991: a) Germania anului 1918, ca şi Rusia/URSS ultimilor ani ’80 fuseseră intoxicate, în preambulul crizei finale, cu ideea victoriei iminente; b) pe cale de consecinţă, popoarele lor nu erau pregătite pentru înfrângerea şi colapsul ce aveau să vină; c) astfel, s-a dezvoltat teza că niciuna dintre aceste două forţe nu fusese învinsă pe câmpul de luptă – de aici alibiul “cuţitului înfipt pe la spate” de trădători şi inamici; d) în cazul amândurora, a funcţionat supapa “ţapului ispăşitor”: evrei sau nu, cei care au animat grevele din Germania-1918 sau ONG-urile din Rusia-1991 au fost percepuţi ca agenţi ai destabilizării; e) mulţi germani şi mulţi ruşi au uitat repede cât de mult dispreţuiau ei înşişi regimurile anterioare colapsului din ţările lor; f) în ambele state conducerile ulterioare colapsului au folosit o retorică ce uza de nostalgia post-imperială existentă – o trimitere la “vârsta de aur” (imaginată) de altădată: parte din simbolurile imperiale germanice au fost reinstaurate în Germania în 1926 (înainte de Hitler!), iar în Rusia simbolurile ex-sovietice au început să reapară, tot mai vizibil, după anul 2000; g) în fine, Gaidar aminteşte că la începutul anilor ’30 naţional-socialiştii (încă) minoritari promiteau să despăgubească cetăţenii germani cu depuneri în bănci la nivelul anterior hiperinflaţiei din 1922-’23, după cum regimul rus de după 2000 a propus informalul pact “prosperitate contra autoritate” – conducerea de la Kremlin era autorizată a priori să ia ce măsuri dorea, cu condiţia ca nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor ruşi să crească.

Ceea ce, după crizele din 1993 şi 1998, chiar s-a întâmplat în intervalul 2000-2008. Conjunctura economică internaţională şi un preţ al energiei (petrol şi gaze) în creştere la scară mondială au marcat, în mod fericit, cele două mandate de preşedinte ale lui Putin. Şi odată cu banii din rezervele statului au sporit şi ambiţiile. Sentimentul revanşei (faţă de Occident, faţă de NATO, faţă de vecinii nerecunoscători etc.) nu a apărut în Rusia postsovietică odată cu preşedintele Putin; el a existat şi în epoca lui Elţîn, dar era îngrădit de posibilităţile reduse pe care le avea statul. Dar, după 2000, revanşa şi-a găsit şi resursele.

            Aşadar, cred că Rusia de azi se apropie mai cu seamă în acest al patrulea scenariu istoric posibil. Aceasta nu înseamnă că Rusia va declanşa un viitor conflict militar cu Occidentul – dar poate însemna că Rusia va continua, cel puţin o vreme, să judece în termenii unui alt Război rece.

 

Madonna versus Taras Bulba

            Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria. (continuarea în partea a treia, care va fi postată în săptămîna 19-25 octombrie a.c.)


[1] Alexei Bayer, “Russia needs its own Juan Carlos”, în The Moscow Times, 20 iulie 2009.

[2] Cu excepţiile de rigoare – vezi cazul Serbiei, pentru care bătălia (pierdută) de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije) din 15 iunie 1389 rămâne până azi un autentic loc al memoriei naţionale.

[3] Yegor Gaidar, Collapse of an empire. Lessons for modern Russia, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2007, p. xii-xvii.

5 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | 5 comentarii

31/aug/2009 Fotbalul ca istorie: in memoriam Ion Oblemenco

Acel şut care oprea inima Olteniei

Adrian Cioroianu

 Toată magia consta în şutul lui. Pentru că şutul acesta punea pe jar şi arunca în sus un oraş întreg şi chiar mai mult. Iar în Craiova acelor ani ’70 vuietul stadionului se auzea până departe, din Luncă şi până la Parcul Romanescu şi până în centru, la Minerva, şi până spre Valea Roşie. Nu este aici nici o metaforă şi nici o figură de stil: casa în care am copilărit este pe strada Ana Ipătescu (din Blv. Unirii în sus, pe lângă Farmacia nr. 4, spre Biserica Ungureni), şi până în curtea aceea răzbăteau, în după-amiezile acelor duminici, două sunete aparte: fie răgetele leului din parc, stresat probabil de cohortele de vizitatori, fie zbierătele spectatorilor de pe atunci noul stadion Central, extaziaţi sau agonizaţi de un gol sau de o ratare. De cele mai multe ori eram la faţa locului, în băncile de lemn ale arenei, printre bărbaţi cu tranzistoare în mâini, care fumau Carpaţi şi spărgeau seminţe de floare vândute “la cornet” de tinere cu fuste şi basmale ce se mişcau printre rânduri cu dezinvoltura stewardeselor ce patrulează pe culoarele avioanelor.

Dar atunci când şuta Oblemenco se opreau din mers până şi vânzătoarele de seminţe! Ele, şi miliţienii de pe margine, şi copiii de mingi, şi oamenii de rând de la peluze, şi băieţii din galerie, şi ţâncii ridicaţi pe vârfuri la ţâşnitorile de apă, şi ştabii de partid de la tribuna zero – cu toţii deveneam un fel de creatură colectivă, cu mii de ochi şi cu o singură inimă, ce ne ţineam la unison respiraţia atunci când şiretul ghetei lui Oblemenco atingea mingea în cel mai delicat punct al acesteia. Uneori era gol, alteori nu. Dar acel şut inducea o pauză în toată fiinţa celor de pe Central. Pentru că şutul acesta era o minune în sine. La un capăt al acestui şut era o minge de piele pe care nu-mi aduc aminte să fi fost scrisă vreuna dintre marile mărci de astăzi – şi totuşi, acel balon banal făcea volte de poveste, sărea peste ultimul fundaş, peste palmele deschise ale portarului, uneori muşca bara şi intra în plasă. Iar la celălalt capăt al şutului era un bărbat cu plete în spiritul epocii, cu un calm de copil de la Dunăre crescut fără mofturi şi cu un bun simţ pe măsura unui tânăr dintr-o epocă în care despre vedete se vorbea mai puţin decât azi, dar ele erau cu mult mai reale.

Pentru că Oblemenco era vedeta Olteniei chiar şi pe când acest cuvânt nu ne intrase în vocabularul curent. O mare vedetă fără pic de vedetism. Până ca inima lui să înceteze de a mai bate, el ne-a oprit-o, de zeci de ori, preţ de-o frântură de clipă, pe-a noastră. Când şiretul ghetei lui Oblemenco atingea obrazul mingii, Oltenia întreagă intra într-un stop cardiac de plăcere şi de aşteptare.

(text dintr-un volum în curs de apariţie dedicat memoriei lui Ion Oblemenco – coord. Ion Jianu, Craiova, 2009)

31 august 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”

Curs de Masterat: “Intelectuali şi societate în România după 1945”

Adrian CIOROIANU

(prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti)

 Sugestii bibliografice pentru studenţi:

 (nu ezitaţi să contribuiţi la actualizarea listei)

  1. *** Document – circulara Ministerul Învăţămîntului 1949
  2. *** Document – Institutul de Studii Româno-Sovietic (manifest de înfiinţare)
  3. *** Document– ARLUS – tabel secţii
  4. *** Documente: Ion Frunzetti – Diplomat la Belgrad (1946), Orizont”, X, 10, 17 oct. 1998, pp. 8-9.
  5. *** Dosarul “legionar” al lui Mircea Eliade, în “Jurnalul literar”, IX, nr. 1-2, mai 1998.
  6. *** Şcoala Jdanov, “News from behind the Iron Courtain”, nr. 6, iunie 1954.
  7. Augenot, Marc – Masses aveulies et militants virils, “Politix”, 14, 1991.
  8. Bârna, Vlaicu – De la tîrgul de vechituri la Institutul de istorie literară (des. G. Călinescu, A. Toma, etc), în “România literară”, XXXI, nr. 28, 15 iulie 1998, p. 14
  9. Bălu, Ion – Viaţa lui G. Călinescu, Libra, 1994.
  10. Bălu, Ion – Viaţa lui Lucian Blaga, vol. 4, Libra, 1999.
  11. Benda, Julien – Trădarea cărturarilor, Humanitas, 1993
  12. Ion Biberi – Lumea de mîine, Curtea Veche, 2001 (interviuri-potrete)
  13. Bogdan, Radu – “Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură”, o autocritică semnată de Grigore Preoteasa în febr, 1948 (des. Pătrăscanu, M. Sebastian, Bodnăras, Gh.Dej, B. Silber), în “Adevărul literar şi artistic (A.l.a.)”, VII, 434, 8 sept. 1998, p. 10-11
  14. Boia, Lucian – Un nou Eminescu: A. Toma, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Nemira, 1998, pp. 71-81.
  15. Bois, Pierre du – Stalin: genesis of a myth, “Survey”, nr. 1, 1984.
  16. Bozgan, Ovidiu – Traiectorii universitare: de la stînga interbelică la comunism, în L. Boia (ed.), Miturile …, pp. 309-335.
  17. Buculei, Toader – Clio încarcerată, Libertatea, Brăila, 2000 (portrete, interviuri)
  18. Cassian, Nina – Memoria ca zestre (2 vol), ICR, 2003
  19. Călugăru, Ion – fragmente din jurnal et alia, în “Magazin istoric”, XXXII, nr. 9, sept. 1998, p.35
  20. Cătănuş, Dan (coord.) – Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, 2006 (documente)
  21. Cioroianu, Adrian – 1918 – 1998: Cronologie istorică şi literară, în “Lettre Internationale” ediţia română, nr. 29, primăvara 1999.
  22. Cioroianu, Adrian – Alibi sau culpă. Dreptul la naivitate al intelectualului, în “Lettre Internaţionale”, ediţia română, nr. 34, vara 2000.
  23. Cioroianu, Adrian – Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Curtea Veche, 2005 (sau 2007), p. 106-148; 232-290.
  24. Cioroianu, Adrian – Biserica Ortodoxă Română între tradiţie şi compromis – anul 1945 (partea I-a), în O. Bozgan (ed.), “Studii de Istoria Bisericii” Ed. Universităţii Bucureşti, 2000, pp. 27-42.
  25. Cioroianu, Adrian – Dilemele mimetismului istoriografic. Cazul Analelor Sovieto-Române, 1947-1963, în volumul Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Ed. Universităţii Bucureşti, 2000, pp. 591-610.
  26. Cioroianu, Adrian – The Impossible Escape: Romanians and the Balkans, în Bjelic, D. & Savic, O., Balkan as Metaphor. Between Globalization and Fragmentation, MIT Press, Cambridge & London, 2002., p. 209-233.
  27. Cioroianu, Adrian – Lumina vine de la răsărit, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 21-68.
  28. Cioroianu, Adrian – Regele Carol al II-lea – “Voievodul” culturii, protectorul cărturarilor, în “Dosarele istoriei”, V, 5 (45), mai 2000, pp. 32-36.
  29. Coloşenco, M. (ed) – Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Vremea, 2006
  30. Constantiniu, Florin – De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Enciclopedică, 2007
  31. Cordoş, Sanda – Literatura între revoluţie şi reacţiune, Apostrof, Cluj, 1999, pp. 77-86; 87-135; 137-180.
  32. Gabanyi, Anneli Ute – Literatura şi politica în România după 1945, FCR, 2001
  33. Giurescu, Dinu C. – De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română, Meronia, 2009
  34. Grancea, Mihaela – Trecutul de astăzi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 163-222
  35. Grigurcu, Gh. – Cazul Sadoveanu, “Convorbiri literare”, 4, aprilie 1999, pp. 14-15
  36. Grigurcu, Gheorghe – Despre Mihai Ralea, în “România literară”, XXXI, nr. 30, 29 iulie 1998, p. 5.
  37. Ionescu, Gelu – Despre Tudor Vianu în ultimii săi 20 de ani (I), în “22”, IX, 43, 27 oct. 1998, p. 12-13.
  38. Iordan, Iorgu – Memorii, vol. 3, Eminescu, 1979, pp. 11-33; 34-64; 65-93; 94-114.
  39. Johnson, Paul – Intelectualii, Humanitas, 1999, pp. 333-387.
  40. Judt, Tony – Le marxisme et la gauche francaise, 1830-1981, Hachette, 1986, p.181-245 (“era Sartre” etc.)
  41. Koch, Stephen – Sfîrşitul inocenţei, Albatros, 1997, pp. 330-364; 366-411.
  42. Lazar, Marc – Ouvrier, histoire et literature de parti, “Revue des Sciences Humanines”, LXI, apr.-iun. 1983, p. 101.
  43. Lungu, Vasile – Viaţa lui Tudor Vianu, Minerva, 1997, pp. 102-135: 136-172.
  44. Manu, Emil – Generaţia literară a războiului, Curtea Veche, 2000.
  45. Matei, Sorin Adam – Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Ed. Compania, Bucureşti, 2004.
  46. Micu, Dumitru – Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective, Vestalia, 2001, p. 153-257.
  47. Mihăilescu, Florin – De la proletcultism la postmodernism, Pontica, Constanţa, 2002
  48. Milosz, Czeslaw – Gîndirea captivă, Humanitas, 1999, pp. 11-15; 64-89.
  49. Mocanu, Marin Radu – Cenzura comunistă, Albatros, 2001.
  50. Mocanu, Marin Radu – Cenzura a murit, trăiască cenzorii, Europress, 2008
  51. Montebello, Fabrice – Joseph Staline et Humphrey Bogart: la construction sociale de la figure du “heros” en milieu ouvrier, “Politix”, 24, 1993.
  52. Mulller, Florin – Politică şi istoriografie în România (1948-1964), Neremiae Napocae, 2003, p. 97-199.
  53. Negrici, Eugen – Literatura română sub comunism, Ed. Fundaţiei PRO, 2002
  54. Nicolescu, Daniel – Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Eminescu, 1998
  55. Niţescu, Marian – Sub zodia proletcultismului, Humanitas, 1995.
  56. Opriş, Ioan – Cercuri culturale disidente, Univers enciclopdic, 2001
  57. Oprişan, I – G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate, Vestala, 1999
  58. Pandrea, Petre – Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Vremea, 2002
  59. Pareto, Vilfredo – The Rise and fall of the Elites, Arno Press, NY, 1979, pp. 1-21.
  60. Pătrăşcanu, Lucreţiu – Poziţia PCR faţă de intelectuali, …, 1946
  61. Petcu, Marian – Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, 1999, pp. 155-186.
  62. Racine, Nicole – Une cause: l’antifascisme des intellectuels dans les années trente, “Politix”, 17, 1992, p. 79.
  63. Râpeanu, Valeriu – Ce roman, viaţa lui Zaharia Stancu (intelectuali, scriitori), în “Magazin istoric”, XXXII, nr. 9, sept. 1998, p.53
  64. Riviere, Claude – Les liturgies politiques, PUF, 1988, pp. 76-93.
  65. Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948). Trădarea intelectualilor, Traspres, Sibiu, 1992. (vezi şi volumele următoare)
  66. Sfetcu, Paul – 13 ani în anticamera lui Dej, FCR, 2000, pp. 211-237.
  67. Ştefănescu, Alex – Marin Preda si realismul socialist (II), în “România literară”, XXXI, nr. 29, 22 iulie 1998, p. 12-13.
  68. Tănase, Stelian – Anatomia mistificării 1944-1989, Humanitas, 1997.
  69. Toma, Sorin – Între adevăr si fantezie (des. T. Arghezi), “A.l.a”, 4 aug 1998.
  70. Toma, Sorin – Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Compania, 2004, p.  157-169; 307-335.
  71. Trică, Dimitrie – Emil Bodnăras numeste academicieni, în “Magazin Istoric”, XXXII, 10, oct. 1998, p. 16.
  72. Ţugui, Pavel – “Cazul” Tudor Arghezi, în “A.l.a”, 27 oct., 1998, p. 10-11.
  73. Ţugui, Pavel – Amurgul demiurgilor: Arghezi, Blaga, Călinescu, Floarea Darurilor, 1998.
  74. Ţugui, Pavel – Arghezi necunoscut, Vestala, 1998, pp. 189-219.
  75. Ţugui, Pavel – Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, Ed. Ion Cristoiu, 1999.
  76. Vincent, Gérard – A fi comunist? Un fel de-a fi, în Ph. Aries & G. Duby, Istoria vieţii private, vol 10, Meridiane, 1997, pp. 110-135.

5 august 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 3 comentarii

First Chapter „Geopolitica Matrioşkăi”, capitolul I (fragment)

 

(Fragment din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol I, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

 

Capitolul I.

Speranţa

  

Tuzenbach (sărutîndu-l pe Andrei): Hai să bem, Andriuşa! Şi mai dă-o dracului de muncă! Să bem şi să ne tutuim! Să ştii că am de gînd să merg cu tine la Moscova, la Universitate!

Solionîi: La care? Că la Moscova sînt două universităţi.

Andrei: Nu. La Moscova este o singură universitate.

Solionîi: Dar eu îţi spun că sînt două!

Andrei: Pot fi şi trei! Cu atît mai bine!

Solionîi: La Moscova sînt două universităţi, cea veche şi… cea nouă. Dacă n-aveţi chef de mine şi vă deranjează ce spun, pot să tac. Mă pot duce chiar în altă cameră… (şi iese).

(Anton Pavlovici Cehov – Trei surori)

 

 

Marele imperiu al lui Mişa inaugura în 1980 un deceniu de lungă degringoladă politică. Nu Jocurile Olimpice erau de vină, nici boicoturile şi nici mascotele. Ci politicile – sau, în cazul URSS, un anumit tip de politică.

Leonid Brejnev, gazda Olimpiadei lui Mişa şi artizanul marii stagnări a Uniunii Sovietice de la începutul deceniului nouă (într-o lume în care progresul nu mai avea o conotaţie politică, ci devenise sinonim cu dinamismul forţelor de producţie), a murit pe 10 noiembrie 1982 – după 18 ani petrecuţi la cîrma imperiului, în cea mai importantă funcţie din sistemul sovietic, cumulînd (primul lider în această situaţie, din toată istoria URSS) atît funcţia de secretar general al partidului comunist unic cît şi pe cea de preşedinte al Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii (echivalentul preşedintelui statului). Ani lungi, pe care posteritatea imediată avea să-i numească anii de plumb – tocmai din cauza acelei sufocante stagnări care a gripat ireversibil motorul politicii sovietice şi a condus în cele din urmă la creşterea (în sens negativ pentru URSS) a decalajului faţă de adversarul direct din fruntea lumii occidentale – Statele Unite ale Americii.

 

1.1. O succesiune de înmormîntări

Moştenirea lui Brejnev era ambivalentă: pe de o parte, o doctrină a suveranităţii limitate care-i va purta numele şi care era sinonimă cu dreptul de intervenţie al URSS oriunde, în Europa de Est, “interesele socialismului” erau ameninţate de acţiunile rebele ale unei ţări membre a Pactului de la Varşovia; apoi, o armată sovietică ce era cea mai mare din lume şi un uriaş complex militaro-industrial (care adusese Uniunea Sovietică la paritate cu Statele Unite ale Americii la o serie de indicatori, mai puţin calitatea, costurile şi inovaţia produselor respective); un program spaţial care, chiar dacă pierduse din elanul de altădată, rămînea impresionant (un proiect încă promiţător la sfîrşitul anilor ’60, dar depăşit la toţi parametrii un deceniu mai tîrziu); o serie de războaie de „eliberare naţională” finanţate în diverse locuri de pe glob, din America Latină pînă în Africa şi soldate cu diverse experimente de tip marxist ce aveau să se dovedească falimentare; războiul început în Afganistan în 1979, ale cărui similitudini cu Vietnamul american aveau să se confirme în deceniul următor; fricţiuni şi tensiuni în propriul său lagăr, fie că era vorba de lipsa de eficienţă cronică a pieţei comune din CAER (depăşită net de piaţa comună în continuuă extindere a Europei Occidentale), de relaţiile politice constant proaste cu România lui Nicolae Ceauşescu, de înfiriparea unei proaspete generaţii contestatare în Cehoslovacia (vezi mişcarea Charta 77, direct influenţată de pachetul privind drepturile omului pe care, nebănuind consecinţele, statele comuniste semnatare ale documentului final al Conferinţei de la Helsinki 1975 – y compris URSS – îl acceptaseră) sau de tulburările sociale incipiente din Polonia – acolo unde Brejnev îl sprijinise activ pe generalul Wojciech Jaruzelski să ia măsura drastică a desfiinţării (definitive, spera el) sindicatului liber Solidaritatea, în decembrie 1981.

Pe de altă parte, lunga domnie a lui Brejnev se termina lăsînd o Uniune Sovietică ai cărei cetăţeni aveau un standard de viaţă mai scăzut decît cu un deceniu în urmă, cu o agricultură nemodernizată şi cu o industrie pentru care cantitatea era cea mai vizibilă calitate şi, în fine, cu o societate ce părea minată ireversibil de crize succesive şi repetitive în privinţa bunurilor de larg consum, de o corupţie în creştere şi de o productivitate a muncii în continuuă scădere.

Succesorul lui Brejnev la cîrma Uniunii a fost ales (de către Comitetul Central al PCUS), la două zile după moartea primului, în persoana lui Iuri Vladimirovici Andropov – în vîrstă de 68 de ani în acel moment, printre altele fost ambasador în Ungaria (1954-1957) în chiar perioada înăbuşirii contrarevoluţiei de acolo şi, mai ales, fost şef al KGB-ului (din 1967), poziţie în care se remarcase prin fermitatea cu care combătuse, din fază incipientă, orice disidenţă internă.

Spre deosebire de Brejnev, care personifica seniorii ierarhiei de partid şi anchilozarea specifică gerontocraţiei Comitetului Central, Andropov avea toate datele unui reformator. Bine ancorat în structura strict politică de partid, el avea şi avantajul – pe care l-a pus imediat în practică – sprijinului întregii structuri a KGB pe care o condusese nemijlocit în ultimul deceniu şi jumătate, o structură cu o medie de vîrstă mult mai scăzută decît cea a structurilor politice superioare şi totodată una mult mai puţin cangrenată de corupţia endemică a societăţii ruse. Îmbinînd rigoarea politică remanentă a Comitetului Central şi vigoarea spiritului de castă şi disciplină al KGB-ului, Andropov a obţinut într-un timp foarte scurt cîteva rezultate surprinzătoare. Ca şi Brejnev, el a cumulat imediat funcţiile de secretar general al partidului şi şef al statului; spre deosebire de Brejnev, care se mulţumise cu înaintarea pînă la gradul de mareşal dar lăsase ierarhia armatei să-şi conducă în voie propria feudă, Andropov şi-a asumat postul de preşedinte al Consiliului Militar Suprem şi a demarat o anchetă de proporţii privind corupţia la vîrful armatei sovietice (ale cărei rezultate, însă, nu a mai apucat să le vadă). Într-o celebră plenară a Comitetului Central din iunie 1983, Andropov a dat startul unei promiţătoare cruciade anti-corupţie în chiar primul cerc al puterii sovietice, determinînd excluderea din partid a doi dintre cei mai apropiaţi mandarini ai lui Brejnev: fostul ministru de Interne Nikolai Celokov şi fostul secretar de partid (din regiunea Krasnodar) Serghei Medunov.

Cu siguranţă, aceştia doi nu erau singurii din elita de partid asupra cărora legenda coruperii plana în acel moment; prin ei, Andropov a dat mai curînd un semnal că este dispus să meargă foarte departe cu măsurile disciplinare. Acesta, într-adevăr, era un element de noutate – după o eră Brejnev în care elita de partid şi de stat se bucurase de o reală stabilitate şi securitate în raport cu orice ameninţare exterioară cercurilor puterii.

Redisciplinare cu forţa – aceasta pare să fi fost esenţa programului politic al noului lider şi, cum spuneam, ceva rezultate se prefigurau: declinul industrial caracteristic ultimilor ani (manifestat printr-un ritm de creştere inferior celui prevăzut de planul cincinal în curs) a fost stopat în primele şase luni ale anului 1983; la fel şi în agricultură, unde rezultatele din 1983 au fost mai bune decît cele din anii 1980-1982.

Pentru a nu lăsa loc de iluzii, Andropov s-a declarat de la bun început un partizan al puritanismului ideologic cel mai ferm. În 1983 emigraţia a fost practic îngheţată (chiar dacă ea era la un nivel scăzut oricum), iar intelectualii au fost avertizaţi că partidul aşteaptă de la ei sprijin şi nu contestare[1]. De reţinut marea schimbare operată de Andropov în privinţa imaginii interne şi externe a KGB-ului. Departe de instrumentul pur represiv din vremea Gulagului stalinist şi de tradiţiile univoce ale înaintaşelor CEKA, GPU sau NKVD, KGB devine în scurta epocă Andropov o instituţie-garant a ordinii, disciplinei şi legalităţii. Mai mult: spre mijlocul anilor ’80, KGB-ul cuprindea în cadrul structurilor sale tehnice un mare număr de specialişti (inclusiv în domeniul economic) de o calitate cel puţin comparabilă cu cea a experţilor din spaţiul civil. Hélène Carrère d’Encausse vede în aceşti kaghebişti de elită “un super-corp administrativ pe care regimul se putea baza”[2]. De reţinut această moştenire a scurtului inter-regn Andropov. Acest corp îi va fi de mare ajutor, cel puţin în primii ani, lui Mihail Gorbaciov şi, mai ales, vor reprezenta, peste două decenii, o moştenire pe care al doilea preşedinte ales al Rusiei – Vladimir Putin – o va readuce la viaţă cu şi mai mare aplomb şi cu şi mai mari rezultate. Acei siloviki ce vor prelua pe umerii lor destinele (economice, mai ales) ale ţării după anul 2000 îşi au rădăcinile în această reformare incipientă, de către Andropov, a poliţiei politice sovietice.

Această campanie de redresare a moralului partidului şi a moralei comuniste şi aceste reforme anti-corupţie şi vădit disciplinare, atît de interesante în sine, au avut un singur handicap – dar care s-a dovedit a fi decisiv. În ciuda energiei sale reformatoare sau ortodoxiei sale ideologice, Andropov era un om bolnav; cîteva crize cardiace l-au zdruncinat serios în vara anului 1983, astfel încît din septembrie acel an el nu a mai apărut în public practic niciodată – pînă pe 11 februarie 1984, cînd figura sa şi-a făcut reintrarea în atenţia întregii lumi, într-un chenar negru.

Lua astfel sfîrşit una dintre cele mai interesante perioade ale comunismului sovietic: una dintre cele mai scurte epoci din istoria leadership-ului la Kremlin, dar totodată una furnizoare de speranţe pentru cei care încă mai credeau că regimul comunist poate fi reformat / modernizat / eficientizat.

Ca un bilanţ al scurtei epoci Andropov, cîteva lucruri merită subliniate: (i) mai întîi, impresia pe care a lăsat-o în urmă, printre nostalgicii URSS: că tocmai Andropov ar fi putut fi omul care să împiedice declinul şi dispariţia Uniunii, dar moartea sa prematură a anulat această eventualitate (şi cred că M. Malia este îndreptăţit să vorbească, în acest context, despre un cult minor al succesorului lui Brejnev, ca una dintre şansele ratate ale comunismului sovietic[3]); (ii) chiar dacă nu a acceptat niciodată ideea unei “crize de sistem” în URSS şi s-a încăpăţînat să creadă că este vorba numai despre o “criză de performanţă, ”tot Andropov este cel care redescoperă valoarea tehnocraţilor, ca parteneri şi interlocutori ai politicienilor din aparatul partidului[4]; (iii) o altă iniţiativă, foarte curajoasă, care i se datorează – ne asigură Malia – este promovarea mai tînărului Mihail Gorbaciov în calitatea neoficială (dar sesizabilă) de moştenitor desemnat. În 1981, susţinut şi promovat de Andropov, acesta din urmă devenea cel mai tînăr membru al Biroului Politic; din mediul de intelectuali şi tehnocraţi pe care Andropov îl ţine aproape îşi va selecta Gorbaciov, peste cîţiva ani, partizanii perestroikăi sale; (iv) în fine, rămîne un fapt că moştenirea Andropov va cunoaşte un spectaculos reviriment în literă şi spirit peste un deceniu şi jumătate. Pentru că, aşa cum sugeram mai sus, nimeni altul şi nimic altceva decît Andropov şi politica/politicile sale vor fi modelul de politică internă pentru ceea ce, după 2000, va pune în practică Vladimir Putin.

La moartea lui Brejnev, în lupta pentru succesiune Andropov avusese un rival cu o reală priză în interiorul Politburo-ului şi a Comitetului Central: Constantin Ustinovici Cernenko, în care mulţi vedeau urmaşul legitim al lui Brejnev.

În raport cu Andropov, Cernenko era, la cei 73 de ani ai săi din acel moment, un personaj politic de cu totul altă factură: şef al uriaşului aparat de propagandă încă din 1956, el fusese unul dintre numeroşii specialişti sovietici ai cosmetizărilor de tip agitprop, prin campanii succesive care, o vreme măcar, avuseseră un succes notabil în interiorul şi mai ales în exteriorul Uniunii Sovietice. Exponent al aripii vechi, conservatoare, a partidului, este foarte posibil ca Cernenko să fi fost înlăturat de pe firmamentul politicii sovietice în cazul în care Andropov ar fi avut o conducere mai lungă. Dar în momentul în care, pe 13 februarie 1984, după moartea lui Andropov, el devine secretarul general al PCUS iar pe 12 aprilie acelaşi an preia şi preşedinţia Prezidiumului Sovietului Suprem, Cernenko se arată foarte repede a fi depăşit de cerinţele epocii, din toate punctele de vedere – cel din fişa de sănătate fiind doar unul dintre ele.

Caracterul provizoriu al acestui mandat – de interimat între epoca Brejnev şi cea viitoare – a devenit clar, ca şi în cazul lui Andropov, în cursul primei veri petrecute de noul lider în cel mai important birou dintre zidurile Kremlinului. Ca şi în cazul predecesorului său, problemele de sănătate nu au întîrziat să apară odată cu primele săptămîni de caniculă. Mai puţin chiar decît în cazul Andropov, anul de conducere al lui Cernenko este practic fără istorie – cu aproximaţie, se poate intui ceea ce el a încercat, fără a avea însă nici o garanţie asupra acestui nici măcar schiţat program de guvernare. Mai mult decît în cazul lui Brejnev din ultimii săi ani şi mai vizibil chiar decît în cazul lui Andropov, scurtul intermezzo Cernenko va rămîne proverbial prin lungile zile în care primul birou al Kremlinului şi al ţării rămînea neocupat, titularul postului stînd mai mult în exclusivista clinică medicală a Comitetului Central – prilej, în culisele palatului, pentru desfăşurarea unei bizantine curse pentru putere.

Cernenko a încetat din viaţă pe 10 martie 1985, după cîteva zile de cvasi-moarte clinică. Viitorul preşedinte american George Bush – pe atunci vice-preşedinte în primul mandat al lui Ronald Reagan – avea să-şi aducă aminte într-o cheie ironică de această avalanşă de înmormîntări (trei în mai puţin de trei ani): la moartea lui Brejnev, Bush a venit la Moscova pentru funeralii, în fruntea unei delegaţii americane; la moartea lui Andropov, tot Bush a adus omagiul protocolar al Americii; la fel un an mai tîrziu, la moartea lui Cernenko – o suită de deplasări pentru care – va povesti Bush[5] – secretarul de stat american şi prietenul său James Baker găsise deja o rimă relativ cinică: You die, I’ll fly (tr. rom. Tu mori, eu voi lua avionul).

Precipitata dispariţie a ultimilor doi lideri, Andropov şi Cernenko, consecinţă directă a gerontocraţiei de la Kremlin, a avut totuşi şi o consecinţă fericită: a pus în lumină necesitatea acută a unei schimbări la vîrf nu numai de personaje, ci şi de generaţie. Şi astfel a deschis drum pentru Mihail Sergheievici Gorbaciov, numit ca lider al partidului la nici cinci ore după ce, pe 11 martie, dispariţia lui Cernenko era anunţată oficial.

În acel moment de început, Gorbaciov – un june (după standardul locului) om politic de 54 de ani – era cel mai tînăr membru al Biroului Politic al PCUS şi devenea cel mai tînăr secretar general al PCUS din istoria poststalinistă a Uniunii Sovietice; el era, totodată, şi primul care-şi începuse cariera politică după moartea lui Stalin[6]. Dar Gorbaciov nu era un necunoscut. Nu era deloc pentru prima dată cînd liderii occidentali auzeau numele său. În anii ’90, cancelarul german Helmuth Kohl îşi va aduce aminte că atunci cînd a venit la Moscova, în toamna lui 1982, pentru funerariile lui Brejnev, Iuri Andropov i-a spus personal că “omul viitorului, recent cooptat în Biroul Politic, era un tinerel lider de partid care se numea Mihail Gorbaciov”[7]. De reţinut această mărturie, doar una dintre cele care confirmă faptul că Gorbaciov fusese pregătit din vreme ca delfin al regimului. Şi un alt detaliu: spre deosebire ce cei trei predecesori ai săi – Brejnev, Andropov şi Cernenko –, Gorbaciov, odată devenit lider al partidului, nu-şi va asuma şi preşedinţia Sovietului Suprem (id est a statului), preferînd să-l numească acolo pe unul dintre veteranii politicii sovietice, ministru de Externe timp de 28 de ani (!), Andrei Gromîko (locul acestuia în fruntea Externelor sovietice avea să fie ocupat de un personaj cu care ne vom mai întîlni mai jos, Eduard Şevarnadze). Acelaşi Gromîko care, practic, îl anunţase în faţa Comitetului Central pe Gorbaciov ca succesor al defunctului Cernenko, folosind o descriere ce va face carieră: „Tovarăşi, acest om are un zîmbet plăcut, dar are şi dinţi de fier!”[8].

Nimeni nu bănuia, în acea zi de 11 martie 1985, în acele momente de debut de carieră, că el va fi ultimul lider al unui imperiu căruia tot el îi va semna actul de deces.

 

1.2. Un om nou, cu o legendă bună

Printr-o succesiune de compatibilităţi, în care chimia personală, calculele de tip bizantin şi hazardul politic au mers mînă în mînă, se poate spune că această carieră de lider a lui Mihail Gorbaciov a avut nu una, ci două stele călăuzitoare (sau protectoare, mai bine spus).

Prima a fost Mihail Suslov – veteranul ideolog al partidului, activ încă de cînd era unul dintre principalii acuzatori ai lui Tito, la sfîrşitul anilor ’40, dar şi omul care, în regiunea din jurul oraşului Stavropol (pe care o controla ca pe un fief politic personal în anii ’50) l-a protejat de la început pe tînărul Gorbaciov, pe atunci doar preşedinte al organizaţiei de tineri comunişti Komsomol din Stavropol; deloc întîmplător, în virtutea acestei protecţii, că în 1982, cînd Suslov încetează din viaţă, Gorbaciov a fost cel pe care – foarte posibil – recent dispărutul îl recomandase pentru a-l înlocui în funcţia de preşedinte al comisiei de politică externă a Sovietului suprem (funcţie pe care Gorbaciov va ajunge cu o uşoară întîrziere, la începutul anului 1984). Tot ideologul Suslov i-a relevat lui Gorbaciov importanţa vizitelor în afară, şi mai cu seamă valoarea primei impresii pe care o va face interlocutorilor occidentali – un lucru pe care Gorbaciov nu-l va uita niciodată; şi pe care l-a pus în practică încă de la mijlocul anilor ’70, cînd a vizitat cu diverse sarcini ţări precum Italia, Portugalia, RFG sau Franţa şi, peste tot, a lăsat o amintire ale cărei roade avea să le culeagă un deceniu mai tîrziu.

Iar a doua stea protectoare a fost, cum am spus, Andropov, în timpul căruia a devenit evident că, aşa cum Cernenko fusese protejatul lui Brejnev, la fel mai tînărul Mihail Sergheevici era antrenat pentru rolul cu totul oficial de delfin al regimului. La sfîrşitul anului 1983, pe cînd Andropov îşi consuma pe paturi de spital ultimele luni de viaţă, Gorbaciov a fost cel însărcinat cu organizarea şi controlul alegerilor în regionalele de partid, precum şi cu activitatea ideologică a Comitetului Central.

La mijlocul lui decembrie 1984, pe cînd liderul en place Cernenko făcea faţă propriilor probleme de sănătate, Gorbaciov face o vizită istorică în Marea Britanie[9] – în calitate de numărul doi al Kremlinului – şi ajunge, printre alte destinaţii, şi pe Downstreet 10. Aici, primul-ministru Margaret Thatcher ştia foarte bine că întîlneşte viitorul lider al URSS (despre care avea, oricum, un dosar consistent – şi foarte favorabil – după vizita pe care Gorbaciov o făcuse, în 1983, în Canada).

În discuţia cu gazdele britanice, cîteva lucruri îl vor interesa în mod particular pe Gorbaciov: productivitatea muncii în Marea Britanie şi felul în care ea este încurajată, noile dezvoltări tehnologice în curs şi, mai ales, coordonatele după care este organizat Commonwealth-ul britanic. Mai presus de toate, Gorbaciov zîmbeşte condescendent atunci cînd este întrebat dacă se consideră un produs al războiului rece – şi spune că aşteaptă să vadă războiul rece a fiind un capitol de istorie, depăşit de o eră nouă a relaţiilor internaţionale, pe care o aşteaptă şi în care crede. Într-o simplă declaraţie de presă se ascundea astfel un întreg program. Destul pentru ca, la sfîrşitul întrevederii cu el, doamna Thatcher să declare „Occidentul poate lucra cu acest om”. Dat fiind că aceste vorbe veneau din partea cuiva care niciodată pînă atunci nu putuse fi nici măcar bănuită de o umbră de simpatie faţă de sovietici sau de sistemul lor, era mai mult decît un compliment.

Numai că, odată ajuns liderul partidului şi statului său, Gorbaciov avea să înţeleagă faptul că cele mai dure provocări nu vor veni din afară, ci din interiorul Uniunii Sovietice – cu extensia sa directă din epocă, anume frontul de luptă din Afganistan.

Mai presus de orice, Gorbaciov însuşi – ca produs prin excelenţă al acestui sistem la a cărui conducere ajunsese – ştia foarte bine că lupta cea mai dură pentru putere în URSS nu se purta în afara Kremlinului, ci între zidurile acestuia. Sau, mai precis fie spus, cîmpul de luptă predilect era însuşi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui rol conducător în societate era stipulat în însăşi Constituţia (brejnevistă) a URSS din 1977[10]. Şi cred că d’Encausse are dreptate cînd spune că şansa a fost de partea proaspătului lider Gorbaciov şi atunci cînd el a trebuit să respecte calendarul politic al PCUS prin organizarea unui congres al partidului (cel de-al XXVII-lea) foarte repede după accederea sa la putere, căpătînd astfel ocazia de a împrospăta după voie aparatul de partid (aceasta se întîmpla în februarie 1986, la doar 11 luni după ce Gorbaciov moştenise conducerea – faţă de Nikita Hruşciov, al cărui congres XX din 1956 venise abia la trei ani de la preluarea puterii în partid).

Prima problemă de care Mihail Gorbaciov s-a lovit în mod direct a fost discreditarea însăşi a ideii de reformă în Uniunea Sovietică. De la departamentele care se ocupau de elaborarea planurilor cincinale unionale (Gosplan) şi pînă la miile de kolhozuri din toate republicile, despre reformă se vorbea de aproape 30 de ani – mult prea mult pentru ca termenul să mai fie în vreun fel mobilizator, drept care “ţinea chiar de credibilitatea lui Gorbaciov de a evita acest exerciţiu în van”[11].

Ca urmare, Gorbaciov a început să vorbească altfel decît predecesorii săi: despre creşterea “autonomiei unităţilor de producţie”, despre “iniţiativă” şi despre “spirit întreprinzător”, despre “stimulente materiale şi morale”, despre “creşteri calitative” şi chiar despre un termen care pînă atunci se credea că este mereu la Vest de URSS, “profit”. În spiritul locului, noul lider nu putea evita gesturile de forţă: pe 11 iunie 1985 el critica în mod public Gosplan-ul şi îi cerea să refacă în parametri reali proiectul pentru planul cincinal 1986-1990. În cursul acelei veri, specialiştii Institutului de Economie din Novosibirsk au fost însărcinaţi direct de Gorbaciov cu elaborarea unui plan de “debirocratizare” a sistemului de producţie industrială. În cursul lunii august 1985 au fost publicate o serie de decrete prin care se restrîngeau atribuţiile instituţiilor administrative intermediare care se aflau între Gosplan şi întreprinderi şi cărora nimeni nu le mai vedea utilitatea. Iar pe 15 octombrie Gorbaciov anunţa personal un ambiţios plan de modernizare economică.

Importanţa tuturor acestor acte nu s-a relevat decît tîrziu, mai curînd de către istoricii epocii Gorbaciov decît de cetăţenii Uniunii Sovietice – care nu au resimţit (nici nu aveau cum) în mod imediat o ameliorare a condiţiilor materiale de trai. Tot acest nou discurs nu era decît suprastructura unei dorinţe de schimbare. Pentru ca aceasta să devină efectivă, trebuiau să se întrunească simultan o serie de factori pe care liderul URSS, cu toată puterea sa, nu-i controla în totalitate.

Iar pe unul dintre ei chiar deloc – este vorba despre un indicator care nu s-a aflat niciodată pe prima pagină a ziarului Pravda: anume preţul petrolului.

 

1.3. Preţuri în scădere şi tovarăşi deveniţi adversari

Judecînd retrospectiv, se poate spune că neşansa istorică a lui Gorbaciov a fost aceea de a ajunge la conducerea URSS într-un moment în care preţul petrolului (şi cu apendicele său, preţul gazelor naturale) a început să scadă. Pe 20 ianuarie 1986 preţul petrolului brut a coborît brusc sub 20 de dolari / baril. Era prima scădere a preţului de după ultimul şoc petrolier, din 1979.

Şi ieşea astfel la iveală un veritabil călcîi ahilean al Uniunii Sovietice, a cărui amploare nici măcar adversarul său direct – Statele Unite şi Occidentul european – nu o intuia cu totul. În anii noştri, tot mai mulţi istorici şi analişti au rediscutat acest aspect şi au ajuns la concluzia că “sovieticii au beneficiat de un avantaj strategic atunci cînd preţul petrolului a irupt ca rezultat al boicotului arab, din 1974, al petrolului, ceea ce a însemnat o producţie mai mică vîndută la preţuri mai mari. Dar ceea ce părea o binecuvîntare – abundenţa petrolului şi a gazului din Siberia – s-a dovedit a fi, după mai bine de un deceniu, mai curînd un blestem”[12]. Potrivit unei astfel de analize, după primul şoc petrolier, din decembrie 1973, petrodolarii au permis Kremlinului să umple goluri din economia internă şi chiar să finanţeze politica externă expansionistă – vezi bazele din Egipt sau Siria sau campaniile sponsorizate (direct sau prin interpuşi) din Etiopia, Angola, Mozambic sau Afganistan. Un al doilea salt al preţurilor la hidrocarburi s-a produs în 1978, imediat după tulburările din Iran (întoarcerea ayatolahului Khomeini şi revoluţia mullahilor – partizanii acestuia) şi URSS părea, din acest punct de vedere, avantajată pe termen lung. De reţinut că la începutul anilor ’80, chiar şi în contextul creşterii agresivităţii la nivelul discursului între Washington şi Moscova şi pe fondul apariţiei psihozei nucleare în Europa Occidentală[13], cancelarul german Helmuth Kohl a început negocieri pentru construirea unui oleoduct şi a unor staţii de pompare pentru gaze care să lege Uniunea Sovietică de Germania federală. De reţinut această relaţie privilegiată în domeniul energiei, pe cale de a se înfiripa atunci şi care peste două decenii avea să ajungă la deplina ei maturitate, între Rusia şi Germania. Istoria gazoductului North Stream (tr. rom. Torentul nordic), atît de discutat astăzi, începe atunci, la începutul anilor ’80 – încă un semn că puterile conştiente de ele înseşi urmăresc cu precădere interese pe termen lung.

Dar în cursul anului 1985 acest domeniu economic a intrat într-o zodie cu totul diferită – avantajoasă pentru Occident şi nefastă pentru URSS. Pe fondul războiului dintre Iran şi Irak (sprijinite de URSS, respectiv SUA), conflict care ţinea preţul petrolului la un nivel ridicat[14], în mod neaşteptat Arabia Saudită a anunţat o creştere masivă a producţiei sale de petrol. Astăzi se ştie că acest act a fost făcut la sugestia Departamentului de Stat al lui Ronald Reagan; în acest fel, după principiul domino-ului, Statele Unite atingeau două ţinte: obligau Iranul – care îşi susţinea armata aproape exclusiv din petrodolari – să accepte pacea cu Irakul (pe care nu era departe de a-l învinge!) şi totodată loveau în plin proiectele de plan cincinal ale URSS, care se bazau pe un preţ mondial mare al hidrocarburilor.

Aşadar, pe 20 ianuarie 1986 petrolul brut ajungea sub 20 de dolari / baril, iar pe 24 martie acelaşi an se produce cataclismul: miniştrii celor 13 state membre ale Organizaţiei Statelor Producătoare de Petrol (OPEC), reuniţi într-o lungă şedinţă la Geneva, după o discuţie în contradictoriu de şapte zile nu au reuşit să cadă de acord asupra unei limitări a producţiei (care ar fi dus la o creşetere a preţului) şi au suspendat şedinţa. În curs de cîteva zile, la bursele majore preţul a continuat să scadă şi, pe 31 martie 1986, s-a ajuns, pentru prima dată după 1974, la preţul de 10 dolari / baril. În viitorul imediat, nivelul acestui preţ a mai avut o singură tendinţă de redresare, la începutul lui august 1987: conflictele endemice din Golf şi mai ales cvasi-ruperea relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Iran au dat impresia, timp de cîteva zile, că preţul petrolului va urca rapid. Dar foarte repede s-a dovedit că ţările OPEC (dorind să profite de ocazie) şi-au depăşit cotele fixate pentru extracţie şi prelucrare, astfel încît  – pe fondul unei oferte în abundenţă – preţul mondial a coborît iarăşi. Acesta este un detaliu care nu trebuie să scape nici unei analize a factorilor ce au condus spre criza finală şi disoluţia Uniunii Sovietice. Valoarea petrolului avea să crească la începutul anilor ’90, în contextul invaziei irakiene în Kuweit şi a războiului împotriva lui Saddam Hussein – dar era deja prea tîrziu pentru Gorbaciov şi pentru URSS.

Un alt detaliu mi se pare deasemenea mai important decît multe în analiza de ansamblu a mandatului Gorbaciov: în ciuda rezultatelor sale finale, mi se pare cu totul necesar de scos în evidenţă faptul că nimic nu lasă de bănuit că ultimul lider sovietic şi-ar premeditat, pînă la ultima, consecinţele practicii sale de guvernare. Nimic nu le lasă să credem că Gorbaciov a dorit prăbuşirea sistemului comunist sau demantelarea Uniunii Sovietice.

Oricît ar părea de ciudat pentru cineva care-i analizează cariera ştiind de la bun început spre ce a condus ea, este cu mult mai probabil că liderul sovietic a dorit ameliorarea comunismului, modernizarea şi reformarea lui, în numele “valorilor” marxist-leniniste de care el nu s-a îndoit nici o clipă atunci cînd a ajuns la putere. Deasemenea, trebuie spus mereu că, iniţial, Gorbaciov a încercat o macro-schimbare la nivelul economiei. Esenţa originară a reformelor sale a fost una de natură economică – nu politică.

Decalajul, din acest punct de vedere al economiei, între URSS şi ţările capitaliste dezvoltate era frapant. În noua eră a tehnologiei şi a consumismului, vizibile cu ochiul liber chiar şi de un neofit ca fiind paradigme occidentale ale anilor ’80, nu mai avea temei nici măcar speranţa ce animase deceniul hruşciovian: anume că acest decalaj este o moştenire a istoriei dar, datorită superiorităţii de ansamblu a comunismului, el se va absorbi de la sine, într-un viitor totuşi previzibil.

Pentru orice om raţional, era cu mult mai probabil ca acest decalaj, în loc să scadă, să crească. Aşadar, Gorbaciov a început prin a promova o reformare a economiei (ceea ce rămîne emblematic pentru anii 1985-1987), fiind convins că ea va conduce către un salt calitativ în viaţa cetăţenilor sovietici. Abia după aceea (mai cu seamă după 1987) el s-a avîntat în direcţia unei reforme de ordin politic – pentru că a înţeles, pe seama propriilor sale eşecuri, că în tipul de societate pe care-o conducea tocmai politicul era cel care putea dinamiza sau, dimpotrivă, bloca totul.

Marile decizii reformatoare la nivelul partidului sau instituţiilor politice nu au plecat dintr-o dorinţă clarvăzătoare a liderului şi nici măcar dintr-un program teoretic anterior pregătit de el sau echipa sa – ci din înţelegerea, brutală, a faptului că sistemul comunist (înţelegînd prin acesta tipul de societate, tipul de economie şi tipul de interacţiuni sociale ce-i erau specifice) era cu totul dependent de politică şi de politic. Fără schimbarea manierei de a face politică în URSS era inutilă orice altă reformă – aceasta a fost cea mai dură dintre toate lecţiile deprinse de Gorbaciov şi, probabil, a fost şi cea care i-a marcat într-o manieră definitivă cariera de lider.

În lipsa oricărei alte alternative, pe plan intern Gorbaciov a decis să continuue linia reformistă promiţătoare a lui Andropov. Neavînd, totuşi, aparatul acestuia la îndemînă – adică KGB-ul, care iniţial l-a privit pe noul lider cu o circumspecţie respectuoasă, dar i-a sprijinit elanul modernizator numai cît acesta nu a pus în pericol sistemul politic –, Gorbaciov a fost nevoit să apeleze mai ales la o nouă retorică. Vorbind despre necesitatea modernizărilor tehnologice şi despre valoarea contactelor cu Occidentul industrializat, el a cîştigat aproape instantaneu suportul acelor generaţii de cetăţeni sovietici între 18 şi 45 de ani ce vor reprezenta, vreme de aproape un deceniu, baza puterii sale. Vorbind despre posibilitatea unor cîştiguri materiale mai mari bazate pe o nouă – şi necesară – productivitate a muncii, Gorbaciov a cîştigat respectul milioanelor de muncitori sovietici, care dintotdeauna avuseseră intuiţia (corectă) că tocmai imixtiunea politicului în munca lor îi face neproductivi şi îi condamnă, deci, să cîştige puţin.

Deşi au sporit credibilitatea liderului în faţa propriilor concetăţeni, această retorică nu a adus nici un cîştig economic concret. Şi totuşi, mutaţia era mai mare şi mai benefică decît ar fi putut cineva bănui în primii ani: ceea ce se schimba era forma şi fondul discursului intern în societate, felul de a gîndi, vorbi, de a pune întrebări şi de a aştepta răspunsuri. Chiar dacă aceasta nu îmbunătăţea peste noapte indicatorii industriali sau agricoli ai ţării, această deschidere fără precedent spre problemele reale ale omului avea să modifice însăşi modul de viaţă sovietic. Iar această deschidere în plan economic şi social, prin acumulare şi distilare, nu putea să nu contamineze şi planul propriu-zis al politicii. Totuşi, rămînea nerezolvată o problemă de fond: dacă acest program foarte vast şi ambiţios al noului lider “putea fi pus în practică în mod eficace fără să atingă structurile însele [ale partidului]”[15].

Stilul deschis şi foarte tranşant, zîmbetul optimist şi mina relaxată, impresia că ştie nu numai să vorbească oamenilor simpli, ci şi să-i asculte, i-au adus lui Gorbaciov, relativ repede, o popularitate internă pe care nici un lider sovietic, pînă la el, nu o mai avusese.

În primii ani de mandat el a fost foarte atent în a-şi selecta o echipă administrativă – politică şi managerială – compatibilă cu felul său de a vedea lucrurile şi devotată principiilor pe care le avea în vedere. Printre aceştia un inginer constructor de aceaşi vîrstă cu el (născut în 1931, ca şi Gorbaciov), ajuns, în 1975, prim-secretar de partid al regiunii Sverdlovsk şi care-şi crease deja o legendă de luptător acerb împotriva birocraţiei de partid şi a pieţei negre care submina încrederea oamenilor în sistem – pe nume Boris Nikolaievici Elţîn. Ajuns la Moscova spre sfîrşitul lui 1985, din dispoziţie venită direct de la vîrful ierarhiei Kremlinului, Elţîn este numit prim-secretar al comitetului de partid din Capitală. Numirea nu era cu totul întîmplătoare. Gorbaciov simţea că aparatul de partid priveşte cu mare circumspecţie dorinţa sa de reformă. Drept care singura sarcină pe care o primeşte Elţîn din partea lui Gorbaciov a fost mai curînd o invitaţie deschisă la susţinere – scop în care urma să facă şi aici ceea ce, timp de un deceniu, făsuse la Sverdlovsk. Dar Elţîn, în conformitate cu firea sa, va face chiar mai mult: în primul rînd, va intra în conflict direct cu elita gerontocrată de partid a Moscovei, cu lungi conexiuni pînă în Comitetul Central, şi mai ales cu Egor Ligacev – responsabilul ideologic al PCUS şi a doua persoană din ierarhie, imediat după Gorbaciov. Convins că are sprijinul acestuia din urmă, Elţîn merge mai departe – şi, în cele din urmă, fiind deja în defensivă pe mai multe fronturi şi lipsit de ajutorul pe care-l aştepta, Elţîn este îndepărtat din funcţia pe linie de partid şi trebuie să se mulţumească cu poziţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Construcţii (Gostroi), funcţie echivalată cu cea de ministru adjunct al Construcţiilor (din 1987 pînă în 1989). Elţîn va digera foarte greu această înfrîngere, în care principalul vinovat i se pare a fi Gorbaciov în persoană. Din acest moment se produce divorţul, ireconciliabil pînă la capăt, dintre Elţîn şi politica gorbaciovistă. În acel moment, manualele de filosofie materialist-dialectică ale elevilor din toate liceele Uniunii Sovietice (la fel ca şi în restul Europei de Est) vorbeau mai ales despre rolul maselor în istorie şi negau rolul personalităţilor. Şi totuşi, relaţia foarte tensionată dintre Gorbaciov şi Elţîn (ca şi cea dintre suporterii fiecăruia) va marca în modul cel mai propriu ultimii ani din istoria imperiului sovietic. (capitolul I mai continuă)

 

 


[1] Jaurès Medvedev, Andropov au pouvoir, Ed. Flammarion, Paris, 1983, p. 5-6.

[2] Cf. Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris, 2007, p. 11.

[3] Martin Malia, La tragédie soviétique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, Ed. du Seuil, Paris, 1995, p. 506.

[4] Malia foloseşte exemplul Raportului de la Novosibirsk, redactat în 1983 (dintr-o comandă plecată de la vîrful PCUS) de o echipă de sociologi de la sucursala siberiană a Academiei de Ştiinţe a URSS şi care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai exacte diagnostice ale tarelor sistemului. Avînd un caracter confidenţial, raportul a ajuns totuşi în Occident, unde, odată publicat, i-a surprins pe sovietologi prin precizia şi severitatea analizei.

[5] Vezi George Bush & Brent Scowcroft, A World Transformed, Alfred A. Knopf, New York, 1998.

[6] În momentul alegerii lor în postul de secretar general al PCUS, Stalin avusese 43 de ani, Hruşciov avusese 58 de ani, iar Brejnev 57.

[7] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Ed. Litera International, Bucureşti, 2008, p. 106.

[8] Michelle Parks, John L. Moore, The Soviet Union (2nd edition), Congressional Quarterly Inc., Washington, D.C., 1986, p. 200.

[9] Malia, La tragédie soviétique…, p. 507.

[10] Hélène Carrère d’Encausse, La gloire des nations ou la fin de l’Empire sovietique, Ed. France Loisirs, Paris, 1991, p. 19.

[11] Alain Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme dans la continuité”, în Le Monde, 2 octombrie 1985.

[12] Stürmer, Putin şi noua Rusie.., p. 104.

[13] Mai cu seamă în RFG, unde ştirea că Uniunea Sovietică şi-a îndreptat noile sale rachete sale SS20 spre Europa de vest – ca urmare a tonului anticomunist revigorat al lui Ronald Reagan – a încurajat o vastă mişcare politică pacifistă şi ecologistă (stipendiată în bună parte de Kremlin).

[14] Deloc întîmplător, o altă victimă a creşterii preţului la petrol din anii ’70 a fost România lui Nicolae Ceauşescu, ţară care avea o capacitate de prelucrare cu mult peste capacităţile sale de extracţie.

[15] Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme…”.

19 iunie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/iun/2009 Filme istorice, daci şi stadioane

Despre cum Istoria ne modelează prezentul

 Adrian CIOROIANU despre:

 Mihaela Grancea, Trecutul de astăzi. Tradiţie şi inovaţie în cultura română, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 270 p., 28 RON

O surpriză dintre cele mai plăcute vine de la Cluj: o culegere de studii ce se impune prin seriozitatea şi urbanitatea intelectuală (da, există şi aşa ceva!) cu care sînt tratate subiectele, precum şi prin actualitatea nedezminţită a acestora. Autoarea, Mihaela Grancea, e o fostă studentă a regretatului profesor Pompiliu Teodor. Doctor în Istorie, specializată în Istoria mentalităţilor şi preocupată, în anii din urmă, de tanatologie (umblă vorba că ar fi unul dintre cei mai serioşi cercetători români ai cultului & culturii locurilor de veci!) dna Grancea este, astăzi, profesor (conferenţiar?) la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. N-o cunosc pe autoare, dar – judecînd după încărcătura de idei a acestui volum – îi fericesc pe studenţii d-sale. (A trebuit să dau cîteva telefoane pentru a afla această brumă de detalii; cred că ar fi fost pe deplin meritat ca editorul cărţii ­- altfel, apărută în bune condiţii – să fi inclus între coperte şi o minimă prezentare a autorului.)

Volumul, împărţit în două capitole, cuprinde şase studii, fără altă legătură între ele decît rigoarea analitică. Fie că este vorba despre conturarea identităţii transilvane în zorii modernităţii sau despre statutul femeii în familia românească din secolul XVIII, despre strategiile identitare ale lui Dinicu Golescu sau despre dilema culturală haiduc versus tîlhar în literatură şi imagologie, Grancea scrie fără complexe şi cu maximum de informaţie, dovedind un remarcabil simţ al speculaţiei de calitate şi al conexiunilor interdisciplinare.

Ceea ce reţin mai cu seamă este capitolul al II-lea, ce cuprinde măcar două studii pe care le-aş recomanda drept bibliografie obligatorie pentru orice om care îşi pune problema în ce ţară (şi în ce cultură) trăieşte. Un astfel de studiu este „Filmul istoric românesc în proiectul construcţiei naţiunii socialiste (1965-1989)”. Pe de o parte este limpede pentru orice minte deschisă că acea producţie cinematografică era încărcată de agenda politică a epocii, dar pe de altă parte nu putem să nu observăm relativul succes pe care, peste decenii, multe dintre filmele de atunci îl au printre telespectatorii de azi (există cel puţin un post TV naţional care efectiv trăieşte de pe urma lor!). „Cea de-a şaptea artă (…) trebuie (…) să contribuie (…) la formarea universului moral socialist al omului” – spunea un editorial din revista Cinema din 1974; şi probabil a reuşit, sugerează Grancea, pentru că altfel nu s-ar explica succesiunea de mitologeme, complexe, stereotipuri şi lamentaţii pe care majoritatea producţiilor din epopeea cinematografică românească o cuprinde şi o poartă peste ani.

În fine, la fel de remarcabil studiul „Dacismul şi avatarurile discursului istoriografic postcomunist”. Dacă în cazul filmelor istorice încă ne mai putem permite un zîmbet îngăduitor-nostalgic, aici ne aflăm în plină dramă: pentru că fanteziile pseudo-istorice daciste ale unor contemporani de-ai noştri nu sînt benigne, ci pot semăna cumplite confuzii în minţi june şi nepregătite. Grancea are dreptate cînd spune că una este să vorbească (sau să scrie) despre „ideea dacică” Lucian Blaga, Simion Mehedinţi sau Mircea Eliade şi alta este cînd tema cade pe mîna unor tracomani precum Iosif Constantin Drăgan sau G.D. Iscru (ca să nu mai vorbesc despre Pavel Coruţ, Napoleon Săvescu ş.cl.). „Această literatură minoră, ignorată de mediile academice, (…) a avut ecou mai ales în rîndurile adolescenţilor atraşi de profilul soteriologic al eroilor daci” – spune autoarea.

De meditat, pentru că rezultatul se va vedea nu numai în şcoli, ci mai ales pe străzi şi stadioane.

– (text publicat în „Dilemateca”, iunie 2009)

2 iunie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii

26/ian/2009 Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?

(… şi în ce anume să o schimbe?)

Obama şi marea provocare din faţa Americii    

 Adrian Cioroianu

 De la foşti colegi din Externe din Bucureşti şi până la foşti colegi de şcoală generală din Craiova, ceva lume m-a întrebat în ultima vreme ce se va întâmpla pe mai departe cu Barack Obama, noul preşedinte al SUA. M-am eschivat, sub pretextul că pot vorbi mai uşor despre trecut decât despre viitor, şi n-am dat un răspuns ferm. În schimb, am primit eu însumi multe ipoteze foarte categorice: ba că va reuşi în tot ce a spus, pentru că e simpatic şi deştept; ba că-l vor împuşca şi pe el, ca pe Kennedy; ba că va fi foarte bun pentru ţări ca România; ba că va fi mai slab decât Bush Jr. în privinţa relaţiilor cu Rusia. Aproape tot românul a avut, în aceste ultime zile, opinia lui despre preşedintele Obama. Ceea ce mi se pare îmbucurător – este dovada cea mai clară că lumea e tot mai mică (ceea ce ştiam deja) şi că românii sunt tot mai interesaţi de lumea în care trăiesc (ceea ce-i îmbucurător, dată fiind tembelizarea promovată adesea de televiziuni).

Două crize: una financiară, alta de imgine

Dar ceea ce se vede mai puţin clar din România este că noul preşedinte american are pe primele file ale agendei sale nu una, ci două mari priorităţi. Una este criza financiară, evident. Noua administraţie trebuie să refacă încrederea cetăţeanului american în bănci, în bursă şi în economia naţională. Printre atâtea incertitudini legate de această criză, un lucru e cert: dacă Statele Unite vor depăşi criza, întregii lumi îi va fi mai uşor s-o facă.

Dar cea financiar-economică nu este singura criză din faţa noului preşedinte. El a mai moştenit una, cel puţin la fel de gravă: o criză de imagine a Americii în lume. În multe locuri de pe mapamond, legenda pozitivă a Americii a intrat în declin. Cea mai mare putere a lumii de azi, care are arsenalele cele mai vaste şi mai moderne, care poate trimite trupe în orice punct de pe hartă şi care testează în laboratoare arme care ieri erau butaforie prin filme SF, această mare şi măreaţă ţară are totuşi călcâiul ei vulnerabil. Îndeajuns de puternică încât, la nevoie, să impună celuilalt justeţea unei idei, America a ajuns deficitară în ceea ce savanţii numesc soft power – adică acele instrumente prin care îl convingi pe celălalt că o idee este justă.

Mereu în ultimele două secole America a avut o legendă preponderent pozitivă. Celor rămaşi, oriunde în lume, fără speranţe, America le-a mai oferit o şansă. Celor supuşi fărădelegii pe pământul natal, America le-a dat libertăţi şi legi. Un calic din Irlanda, un paria din India, fiul de iobag din Transilvania, orfanul din Kyoto sau flămândul din Sicilia, cu toţii, odată ajunşi în America, au devenit cetăţeni şi au primit cel mai mare bun dintre toate: dreptul de a-ţi căuta propria fericire. În războaiele mondiale, America a fost de partea Binelui şi a trimis în luptă soldaţi tineri, grămezi de bani şi munţi de conserve. În războiul rece, America a fost tot de partea cea bună şi a pus la bătaie unde radio, vedete de celuloid şi alte grămezi de bani. Pe scurt, unde a fost America acolo a fost cauza cea dreaptă. Românii au simţit asta – deşi, prin labirintul istoriei, ei nu au fost mereu alături de America. În anii ’40, părinţii şi bunicii noştri se rugau la icoane ascunse „să vină americanii”, să ne scape de Hitler şi, mai apoi, de Stalin. În anii ’80, generaţiei mele de tineri utecişti i se vorbea pe larg despre şomajul din SUA, despre cursa înarmărilor şi despre indicii criminalităţii din Harlem. Şi totuşi, nouă ne era dragă America, pentru că ea ni se părea a fi, înainte de toate, ţara blugilor trainici, a filmelor cu John Wayne şi a posterelor cu Pamela din serialul Dallas.

Studenţii văd azi o altă Americă

Însă pentru mulţi dintre tinerii lumii de azi, America este, înainte de toate, jandarmul mondial. În primii ani ’90, întâlneam tineri italieni, francezi sau greci care-mi spuneau că America nu mai este de partea bună a istoriei. Acum întâlnesc frecvent studenţi români care spun acelaşi lucru. Şi unora, şi altora le-am răspuns să stea liniştiţi şi-o să le treacă (din păcate, acest gen de frondă anti-tot trece odată cu vârsta). Studenţilor români le mai spun că fără acest jandarm (când el a purtat chipul lui Bush Jr.) România nu ar fi fost membră NATO.  Dar nu ştiu pe câţi am convins. America nu are nevoie de alibiuri – ci de un vis suficient de frumos încât din el să încolţească o nouă legendă pozitivă.

Drept care cred că cea mai grea sarcină pentru Obama aceasta va fi: să reîmpace lumea cu America şi să refacă încrederea lumii în valorile americane. Şi mai cred că toată ceremonia de la Washington, din 20 ianuarie a.c., a fost o uriaşă demonstraţie de soft-power. Mulţi au fost intrigaţi de cei 170 de milioane de dolari cheltuiţi pentru eveniment – pe timp de criză! Nu; suma n-a fost o cheltuială, ci o investiţie: în a se demonstra că America nu este un jandarm obtuz, ci ţara în care după jurământul preşedintelui apare la microfon o poetă şi recită din creaţia proprie; ţara în care în onoarea primului preşedinte de culoare cântă un cvartet alcătuit din patru muzicieni americani din care unul era de etnie evreu, unul era japonez, unul latino şi altul afro. Obama a jurat pe Biblia din 1861 a lui Abraham Lincoln şi alţi doi pastori – unul alb, altul de culoare – s-au rugat pentru el şi pentru America. Alţi patru foşti preşedinţi americani erau de faţă – ca să arate că America e unită. Totul, în faţa a 2 milioane de cetăţeni veniţi from coast to coast ca să vadă evenimentul cu ochii lor. Un eveniment ale cărui detalii au fost premeditate în amănunt – mai puţin, poate, încăpăţânarea frumoasă a noului preşedinte de a merge apoi pe stradă, la pas, spre disperarea badigarzilor, pentru a-şi saluta concetăţenii.

Uneori îmi spun că e de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor.

__________________________________

text publicat, într-o variantă restrînsă,  în revista „Scrisul românesc”, nr. 2, februarie 2009

26 ianuarie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

05/aug/2008 Silviu Curticeanu – (alte) memorii despre comunism şi Ceauşescu

Un martor în regăsire de sine

Adrian Cioroianu despre:

 Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti, 2007, 577 p., 34 RON.

„Am trăit amar de vreme într-o fortăreaţă cu ferestre înnegurate şi uşi ferecate. Fortăreaţa se voia Castel, (…) [dar] ea nu a putut rezista timpului pentru că temelia ei era o utopie, stîlpii de rezistenţă – simple proptele dogmatice, elementele de decor – butaforie, iar încercările repetate de consolidare (…) – o neghiobie care i-au grăbit sfîrşitul” – aşa începe Curticeanu noua sa carte şi, dat fiind că vorbim despre cel care vreme de un deceniu şi jumătate (după 1975) a fost în apropierea lui Nicolae Ceauşescu în calitate de şef al cabinetului, nu e deloc greu de intuit care-ar fi fortăreaţa, ce-ar fi temelia şi cine-ar fi castelanul ce-a dominat această încropire.

Acest volum consistent apărut în decembrie (sic!) trecut vine la şapte ani după ce autorul îşi prezentase propria versiune a trecutului recent într-un alt tom (Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Ed. Albatros, 2000) despre care la momentul acela am scris mai puţin intrigat că cineva îmi calchia titlul rubricii pe care o aveam în Dilema şi mai mult nelămurit dacă autorul va rămîne în istorie ca un martor valid sau doar ca secretarul lui Ceauşescu. Era acolo un cronicar în căutare de sine, după un traumatism de carieră şi viaţă lesne de imaginat. Ei bine, aş spune că autorul s-a regăsit binişor – ceea ce face din Meditaţii… un document de luat în seamă, deloc rebarbativ şi poate surprinzător pentru cei ce-au luat de bună, din alte surse, imaginea unui Curticeanu devenit, în anii petrecuţi în „Castel”, relativ ţepos şi plin de sine. Poate o fi fost aşa, poate nu. Fapt este că, la 18 ani de la implozia sistemului în care a funcţionat la rîndu-i ca o rotiţă, în timp ce mulţi dintre cei care i-au fost inferiori – pe scara ierarhică sau pe scara educaţiei – au schimbat regimurile fără remuşcare, ca pe şosete, şi au devenit capitalişti sau politicieni grei, Curticeanu scrie cărţi şi se pune la dispoziţia celui ce-l citeşte cu un preambul de o notabilă onestitate metodologică: „Eu sunt şi vreau să rămîn de fapt o sursă primară de informare, să retrăiesc istoria pentru ca filosoful s-o poată recompune, iar istoricul (…) să o poată reconstitui într-o viziune cît mai apropiată de realitate”.

În linii mari, Meditaţiile…cuprind două părţi relativ diferite. Prima se ocupă de fostul regim, de fostul lider şi de fosta sa echipă; cea ce-a doua se vrea o analiză a perioadei post-comuniste, ajungînd pînă la alegerile din 2004 şi disoluţia Alianţei PNL-PD. N-aş spune că haina de analist îi e strîmtă lui Curticeanu, dar nici că-i vine ca turnată. Nu pentru că autorul n-ar avea simţ şi instrumente de decantare a noii realităţi româneşti (în fond, la cît de pestriţă este noua Românie, aproape orice ai spune despre ea nu poţi greşi cu totul), ci pentru că România de azi nu de analişti duce lipsă, ba chiar ar putea da şi la alţii. Drept care personal prefer mai mult cronicarul-martor al primei părţi, cea care revine asupra personajului numit Ceauşescu, cel care-i inventariază temerile, abilităţile, încăpăţînările şi lipsa de apetit pentru compromisul necesar, cel care-i descrie familia şi anturajul – de la cedarea treptată în faţa soţiei Elena pînă la cumpărarea tăcerii lui Maurer, după 1974, cu o pensie grasă şi pînă la destinul dramatic (şi nedrept, în opinia mea) al lui Nicu Ceauşescu etc. Bineînţeles, Curticeanu este subiectiv deseori – vezi simpatia pe invers cu care scrie despre Gorbaciov (sau despre Bush junior ş.a.), dar cred că analiza „tehnică” pe care o face fostului aparat (Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv ş.cl.) stă în picioare. La fel consideraţiile despre geneza tezelor din iulie 1971 (împărtăşesc ideea că ele nu-s numai consecinţa vizitei prealabile a Conducătorului în China lui Mao şi în Coreea lui Kim Ir Sen), cele despre principiul rotaţiei cadrelor, atît de drag lui Ceauşescu, sau despre ancorarea ireversibilă a acestuia în rolul de gardian neobosit al purităţii ideologice a regimului. La fel, în contrast cu memorialiştii din generaţia anterioară, care-l alintă nemeritat pe Gheorghiu-Dej doar pentru a-l înfunda şi mai rău pe Ceauşescu, Curticeanu are dreptate cînd arată similitudinile de fond dintre cei doi, dublate însă de marea deosebire că Dej a murit la timp, pe cînd Ceauşescu nu a ştiut să se despartă de putere pe cînd aceasta încă-i mai servea un renume cu semn plus.

Unele greşeli de editare (vezi, la p. 55, plasarea celebrelor teze în aprilie 1972 – în loc de iulie ’71 – sau dialogul viciat de la p. 61-62), surprinzătoare pentru un redactor de carte precum Georgeta Dimisianu, pun răbdarea cititorului la ceva încercări; dar, una peste alta, volumul – odată citit – răsplăteşte. Curticeanu nu trebuie crezut mot à mot, ci comparat – cu Cornel Burtică, cu Dumitru Popescu sau cu Ştefan Andrei (ale cărui memorii, la care oricum scrie, ar cam fi timpul să apară în volum!). 

____________________

text apărut în revista „Dilemateca”, august 2008.

5 august 2008 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu