26/apr/2010 Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (2/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

(2/5)

Anul 1964 aduce cu sine detaşarea fără precedent în 20 de ani a politicii interne şi externe româneşti faţă de comandamentele Kremlinului. O serie de plenare (a Biroului Politic şi a CC) adoptă noile linii directoare de evoluţie a României în cadrul sistemului socialist: respingerea „planului Valev”, parteneriatul româno-iugoslav pentru Porţile de Fier, achiziţia de tehnică industrială occidentală, schimbarea garniturii politice şcolite la Moscova, eliberarea deţinuţilor politici, ridicarea la rang de ambasadă a unor reprezentanţe diplomatice din ţări occidentale, desfiinţarea institutelor de slavism şi limbă rusă, rebotezarea unor străzi, editarea operelor lui Marx privitoare la români ş.a.m.d.

Momentul de apogeu al acestei politici de distanţare faţă de Moscova a fost reprezentat de ampla dezbatere în forurile partidului, ale sindicatelor, ale organizaţiilor cetăţeneşti şi apoi de adoptarea la 22 aprilie a „declaraţiei de independenţă”. Observatorii străini au reliefat faptul că sentimentul care a generat acest document şi care este cvasiunanim în rîndul românilor se numeşte antisovietism. Nuanţa este aceea că niciodată regimul în sine nu a fost pus sub semnul acuzării, ci numai istoria sa de obedienţă faţă de Moscova. Declaraţia va fi minimalizată în importanţă de Nicolae Ceauşescu, care-şi va aroga meritul de a fi fost primul şi singurul fondator al naţional-comunismului.  

Relaxarea pe plan intern a regimului, în perioada 1964-1968, a fost dublată de o „ofensivă” diplomatică de anvergură pentru o ţară socialistă. Aşa se face că în ianuarie 1967 RSR recunoaşte Republica Federală Germania, iar în iunie acelaşi an menţine relaţiile cu Israelul aflat în conflict militar cu Egiptul. Ca recunoaştere pentru această intensă activitate internaţională a României, ministrul nostru de Externe, Corneliu Mănescu, este ales preşedinte al Adunării Generale a ONU.

Anul 1968 debutează în Cehoslovacia cu un congres al Partidului Comunist Cehoslovac (PCC), la care Antonin Novotny, şeful aripii conservatoare a partidului, este înlocuit de reformistul Alexander Dubcek. Este interesant de comparat evoluţia simultană a PCC şi PCR, în sensul că, dacă în RSC se proclama interdicţia cumulului de funcţii pe linie de partid şi de stat, în RSR Nicolae Ceauşescu devine (la 9 decembrie 1967) şi preşedinte al Consiliului de Stat, în locul lui Chivu Stoica. Aşadar, programul politic al noii conduceri cehoslovace prevede reabilitarea victimelor stalinismului, continuarea şi adîncirea reformelor economice şi îndepărtarea aripii conservatoare din partid.

În întîmpinarea Conferinţei Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti de la Budapesta, din 26 februarie, are loc o plenară lărgită a CC al PCR pentru a se mandata delegaţia la această întrunire; din punctele de vedere susţinute de participanţi, se poate constata o fractură ideologică între aripa tînără din partid (reprezentată de Ceauşescu) şi garnitura cominternistă (reprezentată de Constantin Pîrvulescu); dacă tendinţa îndreaptă către distanţarea de Moscova, vechii ilegalişti văd în aceasta o dezertare de la principiul internaţionalismului proletar. La data prevăzută, conferinţa se deschide, însă atmosfera apăsătoare aduce mai degrabă cu o chemare la ordine de către PCUS a partidelor comuniste frăţeşti. Şeful delegaţiei PCR, Paul Niculescu-Mizil, apostrofat de Bagdaş, secretarul general al PC Sirian, hotărăşte ca pe viitor PCR să nu se mai prezinte la lucrările unor astfel de întruniri. Poziţia sfidătoare a românilor este condamnată unilateral de către comuniştii sirieni, est-germani şi polonezi.

La 6 martie 1968 are loc la Sofia o întîlnire a CPC al OTV. Cu acest prilej, se aduce în discuţie semnarea unui nou tratat de bază între RSR şi URSS. Însă o serie de neînţelegeri grevează asupra avansării negocierilor: Ceauşescu insistă pe neproliferarea armelor nucleare, pe îngrădirea atribuţiilor Misiunii Militare de Legătură din Bucureşti, pe reducerea stagiului militar obligatoriu, pe neangajarea externă a trupelor române şi pe neînfiinţarea unui Consiliu Militar şi al unui Stat Major al OTV. Erau destule motive pentru ca România să se autoexcludă şi să fie exclusă în acelaşi timp din grupul „exclusivist” ce acum se conturează în sînul OTV: URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia, RDG şi Cehoslovacia („cei şase”). De altfel, prezenţa RSC în acest grup se va dovedi efemeră, întrucît această ţară manifestă semnele „acute” ale unei insubordonări pe plan intern şi extern.

Luînd act de poziţia lui Niculescu-Mizil de la Budapesta, cei şase nici nu mai invită România la conferinţa de la Dresda de la 18-26 martie, unde se discută despre politicile CAER. Prezenţa sa ar fi fost net în favoarea Cehoslovaciei, ceea ce i-ar fi nemulţumit pe „cei cinci” (Brejnev, Jivkov, Kadar, Gomulka şi Ulbricht). La o asemenea atitudine, conducerea PCR răspunde printr-un protest ce demască oligarhia grupului patronat de Moscova. (va urma)

Publicitate