03/mai/2010 Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (3/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

(3/5)

Dacă Uniunii Sovietice România i-a închis uşa tratativelor, cel puţin pentru moment, nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţia cu Cehoslovacia. Negocierile diplomatice pentru reînnoirea tratatului de bază sînt în general fluide, cele cîteva poticneli (desfiinţarea bipolarismului militar, problema vest-germană, principiul naţional) fiind surmontate cu abilitate de cele două grupuri de lucru. Tratatul este semnat şi întărit de prezenţa lui Ceauşescu la Praga cu cinci zile înainte de invazie.

Plic filatelic emis cu ocazia dizolvării Tratatului de la Varşivia (foto: banaterra.eu)

Constatînd derapajele României în alinierea la linia Moscovei, URSS se lansează, prin Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), la o serie de presiuni ce au ca fundament apartenenţa României la CAER; divergenţele sînt esenţiale: diviziunea socialistă a muncii/neintegrarea economiilor socialiste, integrarea apără ţările socialiste de revenirea la capitalism/integrarea este ineficientă, CAER ar trebui să imite CEE/integrarea mimetică afectează suveranitatea, industrializarea duce la autarhie/dezvoltarea economiei să fie echilibrată, criterii juste de cooperare economică/fiecare ţară decide pentru sine, legături între planurile cincinale/supremaţia planului. În acelaşi timp, România importă tehnologie din occident (cauciuc Goodyear, instalaţii General Electric din SUA, industrie nucleară Candu din Canada etc.).

La jumătatea anului 1968, erau deja conturate două tabere în sînul lagărului socialist: Cehoslovacia-România-Iugoslavia şi URSS-Bulgaria-Ungaria-Polonia-RDG. Să le luăm pe rînd.

Cele două ţări care sînt alături de Cehoslovacia au motive diferite pentru a o face (Tito profită de ajutorul economic, militar şi politic dat de occident, iar Ceauşescu îşi consolidează propria putere în partid şi în stat), dar amîndouă se bucură grosso modo de simpatia occidentului. Comitetul Executiv (CE) al CC al PCR îşi exprimă încrederea în stabilitatea regimului condus de PCC, iar mitingurile, presa română (Scînteia) şi cea cehoslovacă (Rude Pravo) reiau cu insistenţă această idee. Într-o întîlnire între generalii Ion Gheorghe (şeful Marelui Stat Major –M.St.M.–) şi Romanov (reprezentantul URSS la Comandamentul Unit al OTV), reprezentantul român laudă regimul democratic cehoslovac interbelic si procesul de destalinizare în curs. Clasa politică cehoslovacă cunoaşte o dezvoltare neprevăzută de linia oficială a partidului: PCC însuşi este divizat în patru facţiuni (revizioniştii lui Cisar, centriştii lui Dubcek, conservatorii lui Novotny şi neutrii lui Cernik), cărora li se adaugă diferite grupuri social-democrate, de dreapta sau fară de partid.

Pentru Brejnev însă, Iugoslavia este un stat revizionist, iar România manifestă „grave simptome” de naţionalism. În plus, Erich Honecker şi Kallai Gyula denunţă pretinsa neutralitate a României şi politica sa de convieţuire paşnică. Ungaria face notă discordantă faţă de partidele frăţeşti, întrucît Kadar spune că nu există contrarevoluţie în Cehoslovacia, în timp ce Gomulka şi Ulbricht se pronunţă pentru intervenţie armată. Se poate constata o anumită nostalgie în sînul Partidului Muncitorec Socialist Ungar (PMSU) pentru libertatea insuflată de revolta din 1956 şi pe care o prevăd şi în Cehoslovacia dacă ar lăsa reformele să-şi continue cursul. Moscova îşi manifestă temerea principală, şi anume „iugoslavizarea” Cehoslovaciei, mai ales după momentul punerii în circulaţie în RSC a programului reformator al „celor 2000 de cuvinte”.

La 4 mai, o delegaţie a PCC se află la Moscova pentru a negocia o manevră comună a armatelor OTV pe teritoriul RSC. Dubcek încearcă să evite pătrunderea trupelor sovietice în ţara sa, însă la 20 mai operaţiunea „Şumava” începe. În acelaşi timp, în Polonia şi în RDG sînt masate trupe la graniţa cu Cehoslovacia. Manevra militară „Şumava” constă în simularea unui atac concertat americano-vest-german asupra RSC. La încheierea operaţiunilor, armata sovietică manifestă reticenţă în a se retrage de pe teritoriul naţional al statului cehoslovac. În cele din urmă, îl părăsesc la 30 iunie.

O serie de întîlniri la vîrf, pe linie de partid şi de stat, preced în lunile iulie şi august 1968 deja iminenta intervenţie armată a ţărilor OTV în Cehoslovacia. Astfel, la 13 iulie la Komarno are loc o întrevedere bilaterală ungaro-cehoslovacă; semnalul dat de conducerea maghiară este că PMSU se va ralia la poziţiile şi hotărîrile ce vor fi luate în continuare la Kremlin. Aşadar, Ungaria începe prin a susţine o mişcare reformistă şi sfîrşeşte prin a aproba reprimarea ei. Motivele care stau la baza acestei atitudini sînt următoarele: intelectualitatea cehoslovacă se manifestă tot mai vehement antipartinic, PCC nu a contracarat propaganda internă, presa cehoslovacă manifestă simpatii pentru memoria lui Imre Nagy, iar majoritatea populaţiei cehoslovace este antisovietică. Aşadar, se creionează coordonatele unei consfătuiri a „celor cinci” pentru 14 iulie, la Varşovia.

La aceasta, PCC lipseşte; cele cinci state comuniste „ortodoxe” pun în cîrca cehoslovacilor vini reale sau închipuite, din ce în ce mai bizare: PCC tinde să devină un partid social-democrat, RSC este pe drumul reinstaurării capitalismului ş.a.m.d. Poziţiile exprimate atunci au fost următoarele: Gomulka şi Ulbricht lasă la latitudinea sovieticilor decizia unei reacţii, Kadar cere ca măsurile să fie acceptate de întreaga comunitate socialistă mondială, Jivkov susţine cu tărie intervenţia armată, iar Brejnev este pentru identificarea unui „nucleu sănătos” în cadrul PCC şi susţinerea acestuia. Numitorul comun al consfătuirii de la Varşovia este găsit în redactarea, la 15 iulie, a unei scrisori de mustrare a PCC pentru slăbiciune în ţinerea frîielor puterii în ţară. În această scrisoare se afirmă doctrina brejnevistă a suveranităţii limitate (apărarea cu orice preţ a cuceririlor socialismului în Europa). Scrisoarea poate fi considerată un ultimatum. (va urma)

Publicitate