G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

Anunțuri

11 Ianuarie 2010 - Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , ,

1 comentariu »

  1. La mai puțin de doi ani după deschiderea negocierilor de aderare parte din presa turcă reflecta starea de spirit a populației:

    „In the 1990s, the EU was a giant organisation governed by prominent leaders,” said leading columnist Mehmet Ali Birand. „Today it has become a fat midget that lacks perspective and is governed by small-thinkers.”…

    Lucrurile nu par să se fi îmbunătațit între timp…

    Comentariu de Ion Berindan | 7 Aprilie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: