25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2)

Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport.

Recent, lucrurile au cunoscut o evoluţie accelerată (deşi poate că nu “evoluţie”, ci “involuţie” ar fi aici termenul mai potrivit). Vestea a făcut înconjurul lumii, adăugând o notă de suspans (nedorită, în opinia mea) întregii afaceri. Ce s-a întâmplat, pe scurt: o flotilă improvizată din câteva vase turceşti, navigând sub pavilion turc şi având la bord circa o sută de activişti propalestinieni (în cea mai mare parte turci) a plecat acum câteva săptămâni dinspre Turcia (şi partea turcească a Ciprului) spre fâşia palestiniană Gaza (parte a statului Israel). Având informaţiile sale – flotila fusese finanţată de un ONG turc pe nume “IHH”, creditat a fi apropiat de reţelele fundamentaliste musulmane –, un comando al armatei israeliene Tsahal a intersectat convoiul; s-a iscat o previzibilă încăierare iar rezultatul a fost funest: 10 morţi, din care nouă de partea turcilor.

Este exact ce mai lipsea pentru a atinge apogeul unei situaţii de criză fără precedent între două state – Turcia şi Israel – care de-a lungul ultimilor 60 de ani au excelat, mai curând, printr-un parteneriat real şi notabil, apreciat şi încurajat de la distanţă de Statele Unite ale Americii. Pentru că la acest nivel al relaţiilor internaţionale principiul dominoului (căderea unei piese atrage căderea alteia) funcţionează de minune, iată consecinţa directă a acestui incident: miercuri 09 iunie a.c., în Consiliul de Securitate al ONU, Turcia (şi Brazlia) – ca membre nepermanente ale Consiliului – au votat împotriva unei rezoluţii ce propunea prelungirea unor sancţiuni la adresa Iranului. Pe scurt: în momentul de faţă, Turcia este singurul membru NATO care, în mod deschis, nu susţine poziţia statelor occidentale în privinţa Iranului.

Şi, din păcate, pare a nu fi vorba despre un simplu accident şi nici de o coincidenţă trecătoare. Noul comportament politic al Turciei îngrijorează Washingtonul – şi ar trebui să ne facă foarte atenţi şi pe noi (români sau bulgari, baltici, polonezi ş.cl.), cei ce reprezentăm NATO la Marea Neagră sau în Estul european. Iar nemulţumirea Americii nu vizează numai pe politicienii Erdogan sau Gül – premierul, respectiv preşedintele Turciei; SUA nu fac nici un secret din faptul că sunt decepţionate de comportamentul din ultimul deceniu al decidenţilor de la Bruxelles în privinţa admiterii Turciei în UE[i]. Din acest punct de vedere, relaţia cauză-efect pare clară: în ciuda susţinerii directe a Americii (şi a unor membri UE din zonă, cum ar fi România, printre alţii), statele puternice din UE – mă refer în primul rând la Franţa şi Germania – s-au arătat reticente în ultimii ani la ideea includerii previzibile a Turciei în superstatul european. (va urma)

---

[i] Daniel Dombey, “US blames Europe for Turkey vote against Iran sanctions”, în Financial Times, 10 iunie 2010.

 

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 6 (82), iunie a.c.

Publicitate