04/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 1/2

MŞ: De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

LB: Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special  în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

MŞ: Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

LB: Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul este o componentă – chiar dacă la un moment dat biserica l-a dat la o parte – esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

MŞ: Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

LB: Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este în fond o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta – liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului… Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă. (va urma)

__________________________

interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 4 martie a.c.