G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/ian/2010 O rememorare: Filip Vârlan – Revoluţia din 1989 în imaginile mele

Revoluţia în imaginile mele

(sau Ce fac pe 21 seara?)

 Filip Vârlan  

Este 21 decembrie 2009 seara iar la ora la care scriu, televiziunile publice şi private din România au o ofertă variată de programe cu audienţă mai mică sau mai mare, după gustul, respectiv interesul telespectatorilor. Am aşteptat mult această zi, neputând să îmi ascund emoţiile celebrării a 20 de ani de la începutul revoluţiei în Bucureşti, de care îmi aduc aminte mai intens în această perioadă. Intensitatea aşteptării a fost mai pronunţată deoarece, gândindu-mă retrospectiv, observ că ea este rezultatul unui mix între interesul crescendo pe care l-am dezvoltat pentru studiul celor întâmplate atunci (puteţi să-i spuneţi obsesiv “aflarea adevărului”) şi clişeele comemorative la care asistăm anual. Mi-am spus că de această dată trebuie să fie ceva special, trebuie să acţionez, să-mi instig propriile amintiri, în fond cifra e rotundă. Pe măsură ce s-a apropiat aniversarea am încercat să studiez cât mai bine oferta programelor TV, urmărind posibile documentare inedite care să aducă, daca nu interpretări noi, măcar imagini nemaivăzute. De ce imagini? Pentru că acestea m-au impactat atunci. În contrapondere aveam opţiunea numărul doi: să merg în Piaţa Universităţii.

Prima imagine

În 1989 eram pe la vârsta la care se face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şansa a făcut să locuiesc central pe Bd. Bălcescu prin dreptul Bisericii Italiene chiar lângă o celebră florărie care acum nu mai există.

21 decembrie fusese o zi călduroasă de iarnă pe care o petrecusem cu bunicul meu în piaţă la cumpărături, cu speranţa că o să am după prânz şi câteva ore de joacă prin parc. Ieşind de la staţia de metrou Batiştei, îl las pe bunicul meu în spate, şi încep să alerg către casă unde mă aşteptau mama ieşită în pauza de la birou şi bunica. Mă reped instinctiv, şi vă garantez că nici acum nu am habar de ce am făcut-o atât de decis, către televizor pe care îl aprind direct pe singurul post ce se prindea. De aproximativ câteva minute, Ceauşescu îşi începuse speech-ul, fusese aplaudat deja odată, îşi ridicase mâna în aer în celebru-i gest de militantist, rostind mulţumirile organizatorilor acestei mari manifestaţii şi dintr-o dată s-a oprit. Din spate se auzeau ţipete amplificate de staţiile de transmisie iar mimica personajului  cu caciulă de astrahan a trădat pentru prima dată în direct spaimă şi nedumerire. În continuare, într-un plan secundar s-a văzut individul cu pălărie care intrase în clădire atenţionându-l pe Ceauşescu de primejdie.

– textul integral în format word doc. – Varlan – Revolutia imagini – dec 09

Reclame

10 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

24/nov/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (I)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea I-a)

 Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

La invitaţia unei reviste din Bucureşti, am rememorat recent modesta mea participare (mai curând tangenţială) la ceea ce s-a chemat revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova[1]. Pe scurt, scriam acolo despre tumultul de bucurie care a însoţit fuga lui Nicolae Ceauşescu din centrul puterii sale (Comitetul Central al PCR din Bucureşti), despre craiovenii adunaţi în piaţa centrală străjuită acum de statuia legendarului Mihai Viteazul, despre coagularea grăbită a studenţilor olteni la Casa Studenţilor din Craiova (studenţi alături de care m-am aflat pentru că eram în vacanţă, la părinţi) şi despre surpriza pe care am avut-o în dimineaţa de 23 decembrie ’89 când, pe verso-ul ediţiei din acea zi a cotidianului doljean Înainte (în primul său număr “eliberat de sub tiranie”), mi-am văzut publicat un articol pe care-l scrisesem la repezeală în seara de 22 decembrie, la o masă din Casa Studenţilor, iar mai apoi, alături de doi tineri, dădusem buzna în redacţia ziarului (care era în clădirea de vis à vis de latura dreaptă a Colegiului Carol, exact în faţa intrării artiştilor la Teatrului Liric Maria Teodorini de azi) şi lăsasem textul acolo.

În cele ce urmează doresc doar să argumentez de ce acest volum, prin strădania celor trei autori – prof. Ionel Turcin, gl. lt. (r.) prof. univ. dr. Marin Ilie şi gl. mr. prof. univ. dr. Ion Pâlşoiu – este, în opinia mea, meritoriu. Sper ca el să se bucure de toată atenţia şi să-şi găsească drum către bibliotecile multor olteni – dar şi spre cei care, oriunde în această ţară, sunt interesaţi de această teribilă succesiune de evenimente pe care o numit revoluţia din decembrie 1989

A fost sau nu revoluţie?

Personal, cred că una dintre cele mai mari greşeli pe care noi, ca popor, le-am făcut după 1989 a fost aceea de a caricaturiza şi să coborî în derizoriu acest moment istoric consumat acum 20 de ani. I-am spus “aşa-zisa revoluţie”, i-am spus “loviluţie” (adică îmbinarea dintre lovitură de stat şi revoluţie), i-am spus “evenimentele din decembrie” şi în alte multe feluri. Nu este vinovat cineva anume, ci mai curând patima redescoperită a politicului, care de 20 de ani ne-a ţinut într-o vrajbă permanentă. În plus, date fiind misterele încă remanente ale acelor 10 zile (16-25 decembrie ’89) care au propulsat Românie în atenţia lumii, era practic imposibil ca noua conducere de după ianuarie 1990 să nu fi fost contestată aprig. Contestaţia a invadat atunci câmpul politic, după cum şi armata, biserica ortodoxă sau universităţile au avut şi ele partea lor de contestaţie şi de negare. În aceste condiţii, este poate normal ca revoluţia însăşi să nu fi putut scăpa acestei largi apetenţe negativist-contestatare.

În ianuarie 2001, un intelectual maghiar născut în România, pe nume G.M. Tamás, adresa “prietenilor săi români” o lungă scrisoare deschisă (publicată ulterior într-un volum, alături de comentariile de răspuns ale mai multor intelectuali români[2]) prin care le semnala, printre altele, şi eroarea comisă prin bagatelizarea şi caricaturizarea revoluţiei din decembrie. Pe scurt: negând revoluţia lor, românii îşi neagă de fapt propriul lor moment eliberator, care ar fi putut legitima un început nou pentru societatea românească. Tamás, în opinia mea, avea dreptate. Iar o carte precum aceasta a dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu restabileşte sensul exact al termenilor. Cred, într-adevăr (şi volumul de faţă o argumentează) că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluţie reală, care s-a “legitimat” ca atare, ulterior, prin consecinţele sale. Definiţia “de dicţionar” a revoluţiei presupune, pe scurt, o schimbare radicală a ordinii în stat. Indiferent de misterele lor – care rămân pe mai departe în sarcina reînnoitelor generaţii de istorici –, acele 10 zile din decembrie 1989 s-au dovedit a fi, prin consecinţe, debutul unui autentic proces revoluţionar (oricât de uzat ar suna aceste cuvinte). România din decembrie 1989 era un stat poliţienesc autoritar, închis în faţa oricărei reforme reale, cu un parlament practic inexistent, cu un sistem calchiat după cel stalinist, izolat în raport cu Europa şi cu lumea occidentală. România din decembrie 2009 este – fără a fi perfectă – într-o situaţie diametral opusă: ea este un stat democratic, ancorat în geometria instituţională a Europei lărgite, este un stat în care reformele s-au succedat (poate prea repede şi superficial!), în care parlamentul există (şi în care disputele sunt mai vizibile decât aplauzele – spre deosebire de Marea Adunare Naţională…), în care preşedinţii sunt votaţi de popor şi nu impuşi de un partid unic. Schimbarea este vizibilă – şi aceasta pentru că în decembrie 1989 s-a dar startul unei revoluţii autentice. Desigur, nu toate rezultatele sale ne plac sau ne fac mai fericiţi decât eram acum 20 de ani. Dar nimeni nu a spus vreodată că democraţiile fac fericiţi pe toţi, oricând, în orice condiţii. (va urma)

 


[1] Sub titlul “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă”, textul va fi publicat în revista Lettre Internationale – ediţia română – nr. 72, iarna 2009/2010 (ianuarie-februarie 2010).

[2] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

24 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

Vaclav Havel – erou de istorie şi de poveste

Un preşedinte-prinţ de poveste ce fuma cam mult

 Adrian CIOROIANU despre:

 Václav Havel, Pe scurt, vă rog!, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 380 pagini, 30 RON; traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu

 

            În februarie 1989, un dramaturg ceh – nedespărţit de un pachet de ţigări populare şi de cîteva brichete pe care le rătăcea constant – era condamnat la 9 luni de închisoare (pentru “vina” de a fi pus un buchet de flori la mormîntul lui Jan Pallach). În decembrie acelaşi an, acelaşi om era ales preşedinte al Cehoslovaciei, prin votul unanim al unui parlament care, foarte probabil, cu cîteva luni mai devreme nu i-ar fi dat nici măcar un zîmbet.

            De atunci şi pînă azi, Václav Havel a rămas acelaşi personaj de istorie şi de poveste. Pentru că a fost mereu egal cu sine în candoare şi bun simţ – indiferent că s-a aflat în biroul prezidenţial cu oaspeţii sau într-o berărie pragheză cu prietenii, indiferent că s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu Sir Mick Jagger de la The Rolling Stones sau cu Salman Rushdie (pe care Havel l-a invitat la Praga în semn de protest faţă de condamnarea la moarte a acestuia pentru “vina” de a fi scris o anume carte). În ultimii ani, ştirile cel mai des legate de numele lui Havel au vorbit, din păcate, despre paturi de spital şi intervenţii chirurgicale. Dar acest om n-a încetat nici o clipă să fie activ şi prezent atunci şi acolo unde a crezut că apariţia numelui său poate face diferenţa. În iulie a.c., Havel a semnat o scrisoare deschisă adresată administraţiei Obama în legătură cu noua politică americană faţă de Rusia şi faţă de Europa ex-comunistă; tot în iulie, o scrisoare deschisă adresată administraţiei ruse Medvedev-Putin prin care se cerea consecvenţă şi seriozitate în anchetarea condiţiilor (şi persoanelor) care au condus la asasinarea activistei pentru drepturile omului Natalia Estemirova; în fine, în septembrie a.c., Havel s-a alăturat unui alt mesaj deschis: un avertisment către oficialităţile Uniunii Europene referitor la noua Cortină de fier dintre Occident şi Rusia care trece prin Georgia preşedintelui Saakashvili, pe care Rusia a deposedat-o rapid (în august 2008) de provinciile Osetia de Sud şi Abhazia.

            Iată de ce un volum precum acest admirabil Pe scurt, vă rog! este cu totul binevenit sub ochii cititorului român. Să-i spunem jurnal? Autorul nu-l numeşte astfel. Să-l numim un lung interviu (uneori cu sine însuşi)? N-ar fi tocmai potrivit. O analiză a tranziţiei Cehiei? Nu tocmai. Cred că acest pseudo-jurnal-cvasi-interviu este înainte de toate un document(ar) grăitor despre ultimii 20 de ani ai Europei Centrale şi de Est şi ai lumii în genere. Notiţe grăbite, amintiri, divagaţii sau lungi răspunsuri la obiect – toate vorbesc mai ales despre maniera în care Estul european, ca o Cenuşăreasă a istoriei, s-a transformat, peste noapte, din lagăr comunist în junglă capitalistă. Boris Elţîn, George Bush Sr., Miloš Forman, Bill Clinton şi M. Gorbaciov, Helmuth Kohl sau Madeleine Albright (şi chiar şi Franz Kafka!) traversează paginile. Cutreierînd globul sau înfruntînd probleme birocratice la el acasă, Havel priveşte lumea şi oamenii cu aceeaşi circumspecţie optimistă, meditînd la destinul ţării sale – vezi paginile despre Praga în care “se înnoadă şi se deznoadă istoria”, unde s-a decis desfiinţarea Pactului de la Varşovia (1991) dar şi extinderea NATO pînă la Prut (2002) – sau la propriul său destin: “nu numai americanii, ci şi alţi străini mă consideră un fel de prinţ de poveste sau cel puţin personajul principal al unei fabule, dar uneori chiar eu însumi (…) am impresia că sînt un fel de mică greşeală a istoriei”.

Aici autorul se înşeală: nu el este o greşeală a istoriei, ci acea istorie a Europei va fi greşită, cea care nu va vorbi despre acest unic şi inimitabil Havel.

_____________________________

text publicat în revista Dilemateca, nr. 1o, octombrie 2009

27 ianuarie 2007 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu