15/mart/2010 Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut

Bastionul supravegheat

Mircea Morariu

Într-un text publicat în caietul-program al spectacolului cu piesa Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Alexandru Tocilescu îşi plasează montarea într-un complex ceva mai amplu. Înţelegem că reputatul director de scenă a început şi continuă, prin mijloacele puse la dispoziţie de arta teatrului, un proces al comunismului în care el, regizorul, îşi asumă rolul de acuzator legitimat de condiţia de martor dar şi de victimă. Tocilescu îşi asumă deopotrivă funcţia de păstrător, de gestionar al memoriei unei perioade cumplite şi face aceasta fiind animat de sentimentul urgenţei. Un sentiment generat de realitatea că mult prea mulţi sunt aceia care fie că nu îşi mai amintesc, fie că nu mai vor să îşi amintească, fie că, pur şi simplu, nu ştiu ce a însemnat comunismul şi forţa lui distructivă. „Sunt sigur- scrie regizorul- că marea majoritate a publicului habar nu are despre ce vorbim noi aici. Marea majoritate a publicului, în cazul în care sunt tineri, nu a auzit niciodată nici de comunism, nici de Stalin, nici de nemţi, nici de întrecerea socialistă şi viaţa lor a fost şi probabil va fi mai bună decât a noastră. Dar noi, ăştia care am trecut prin aşa ceva, nu avem nici voia şi nici dreptul să lăsăm aceste lucruri să se piardă în neantul timpului, fără să încercăm să le aducem aminte, să le împrospătăm în minţile celor care ştiu şi să le recreaăm în minţile celor care nu ştiu”.

Printre „filele” dosarului deschis de Alexandru Tocilescu în urmă cu vreo cinci- şase ani figurează deja spectacole precum O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”), Elizaveta Bam (Teatrul „Bulandra”). E de observat că regizorul înţelege să îşi ducă la capăt misiunea nu în chip încruntat, nu adoptând o atitudine încrâncenată, deşi vorbeşte despre lucruri cât se poate de serioase, de grave, nu scrâşnind din dinţi. Şi asta nu neapărat deoarece ar socoti că trebuie să ne despărţim de trecut răzând. Tocilescu se arată în continuare, atât în spectacolele menţionate, cât şi în premiera de la Teatrul de Comedie un „imaginativ”, poate însă nu „imaginativul voios” despre care vorbea Valentin Silvestru în cartea lui Ora 19,30.

Alexandru Tocilescu a optat acum pentru Casa Zoikăi, o piesă scrisă prin anii’20 ai secolului al XX lea. E vorba despre un text cu un irezistibil har satiric, cu un umor copios, prezent în chip generos la toate nivelele – de la intrigă până la limbaj-, un text în care planează binefăcător spiritul gogolian, în care îşi dau mâna cu succes caricaturalul şi grotescul. Fără ca ele să fie suprasolicitate. Dar Casa Zoikăi e mai mult decât un amestec izbutit de caricatural şi de grotesc. Faptul a fost sesizat de autorităţile staliniste care i-au interzis reprezentarea în anul 1929, tot la fel cum au făcut cu alte capodopere bulgakoviene precum Zilele Turbinilor, Fuga ori Cabala bigoţilor. Degeaba i-a scris Bulgakov nenumărate scrisori lui Iosif Visarionovici (există chiar o piesă intitulată Scrisori de dragoste către Stalin, datorată excelentului dramaturg spaniol Juan Mayorga care aşteaptă să fie reprezentată şi pe scenele româneşti) sperând să îl înduplece, în van a creat acelaşi Mihail Bulgakov o piesă despre tinereţea revoluţionară a Tătucului, mai întâi acceptată, apoi respinsă de către acesta. Iertarea dictatorului nu avenit niciodată.

Casa Zoikăi mi se pare o mărturie zdorbitoare despre realităţile Rusiei sovietice. Despre simularea bucuriei şi a ataşamentului la comunism, despre corupţie şi făţărnicie, despre delaţiune şi supraveghere. De fapt, Bulgakov a intuit în piesa lui începutul falimentului utopiei comuniste, un faliment înscris în chiar certificatul lui de naştere, devenit chiar marca de identificare a acestui regim politic crud, sângeros, deopotrivă imoral şi amoral, care şi-a asigurat supraveiţuirea prin stimularea a tot ce e mai condamnabil, mai pervers în fiinţa umană. Pe scenele româneşti, piesa a mai fost jucată sub titlul Locuinţa Zoikăi. Cred însă că nici unul dintre titluri nu izbuteşte să acopere integral realitatea de la care pleacă textul şi, implicit, problematica acestuia. Suntem în perioada în care criza de locuinţe din capitala sovietică era acută, în care cei ce posedau un apartament erau înspăimântaţi fie că îl vor pierde, fie că vor fi nevoiţi să îl împartă cu alţii, că vor ajunge să locuiască „în comun”. Suntem, de asemenea, în perioada în care puterea Sovietelor a introdus un nemilos sistem de supraveghere în blocurile de locuinţe, preşedinţii comitetelor de bloc raportând tot ceea ce se petrecea în apartamente. Tema l-a preocupat pe Bulgakov, ea apare şi în nuvela satirică Inimă de câine. E foarte adevărat că în Casa Zoikăi, Bulgakov se dovedeşte extrem de preocupat să surprindă evenimentele ce se petrec în interiorul apartamentului deţinut de Zoia Denisovna Pelţ, definită în didascalii drept „stăpâna apartamentului şi a atelierului”. Dramaturgul prezintă în detaliu toate eforturile pe care le face aceasta spre a-şi putea păstra casa, de la mita plătită cu regularitate preşedintelui comitetului de bloc la transformarea apartamentului în atelier de croitorie, faţadă sub care funcţionează o casă de plăceri, frecventată de noii potentaţi precum directorul comercial Gus. Însă e şi mai important pentru Mihail Bulgakov – şi aici cred că trebuie căutată valoarea acuzatoare şi demascatoare a textului – să arate cum blocurile de locuinţe, cum cvartalele au devenit veritabile unităţi de supraveghere, statut pe care şi-l vor conserva ca atare până la căderea comunismului.

Tema supravegherii e una fundamentală pentru Bulgakov şi e foarte bine că ea devina una aidoma pentru spectacolul lui Alexandru Tocilescu. E sigur că directorul de scenă a identificat numeroase mijloace spre a o sublinia şi a-i releva importanţa. Reprezentaţia e lungă, durează aproape patru ore, iar în elaborarea ei se pare că regizorul a început să se plictisească de stilul şi tonul adoptate în prima parte (stil şi ton care mi s-au părut foarte adecvate) aşa că le-a abandonat. Din păcate, Tocilescu a scăpat la un moment dat hăţurile din mână şi a făcut cam prea mult loc parodiei. Subliniez- parodiei şi nu bufonadei.  Personaje precum Heruvim ( Dragoş Huluba) sau Gandzalin (Adrian Ciobanu) sunt expresia cea mai evidentă a acestei pierderi a controlului, par a fi transferate dintr-un film de desen animat. Asta în vreme ce Madam Ivanovna (Roxana Ciuhulescu) dă semne că a venit din universul circului. Păcat, mare păcat. Inconsecvenţa îl costă imens pe Alexandru Tocilescu care a trecut „la mustaţă” pe lângă un mare spectacol.

Casa Zoikăi prilejuieşte câteva mari izbânzi actoriceşti ce se cer apreciate şi aplaudate ca atare. Fireşte, o voi lăuda mai întâi pe Virginia Mirea, interpreta fără cusur a Zoikăi. O Zoikă ce e când linguşitoare, când calină, când categorică, când rea, când crudă de-a binelea. Policromia în care îşi elaborează Virginia Mirea rolul e foarte sugestivă, e de-a dreptul admirabilă. Unii confraţi i-au reproşat actriţei că nu ar fi fost suficient de impetuoasă, de dezlănţuită. Nimic mai neadevărat. Prin formularea unui astfel de reproş, ei au dovedit că nu au înţeles contextualizarea personajului pe care a operat-o actriţa Eu socotesc că Virginia Mirea şi-a elaborat rolul cu un extraordinar simţ al măsurii. Neîndoielnic, Zoia Denisovna Pelţ e interesată în relaţia ei cu Ametistov pe care şi-l face tovarăş de afaceri, e servil- dispreţuitoare în raporturile cu Portupeia, preşedintele comitetului de bloc, e arogant- stăpână cu camerista Maniuşka, e arogant- dominatoare şi răzbunătoare cu scăpătata nobilă Alla Vadimovna şi interesat- slugarnică faţă de Boris Semionovici Gus. Dar numitorul comun al acestui evantai de atitudini e teama. Teama ivită din realitatea conştientizată că nimic nu e sigur în lumea din şi din jurul casei Zoikăi. Aşa că fiecare mişcare a eroinei se cere temeinic calculată, aproximată astfel încât să îngăduie oricând replieri. E ceea ce izbuteşte Virginia Mirea, e elementul de fineţe ce îi asigură biruinţa artistică.

Foarte bun, probând o voluptate a jocului, e George Mihăiţă în Ametistov, verişorul Zoikăi. Un personaj cameleonic, mai puţin subtil decât Zoika, mai grobian, dar care, spre deosebire de aceasta, se salvează la vreme Ametistov mi se pare a fi, prin jocul lui George Mihaiţă, o prefigurare a mult trâmbiţatului şi devastatorului om nou de mai târziu. Între grotesc şi tragi-comic îl plasează pe directorul comercial Gus Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă o joacă impecabil pe camerista Maniuşka, Emilia Popescu elaborează la grămaj o fostă doamnă din fosta „lume bună”, o nobilă scăpătată silită, spre a-şi plăti datoriile, să se prostitueze în casa Zoikăi., iar Gheorghe Dănilă e remarcabil în rolul preşedintelui comitetului de bloc.

Marea, extraordinara, superba surpriză a spectacolului de la Teatrul de Comedie e Gelu Niţu, „împrumutat” cu rezultate de zile mari de la Teatrul „Odeon”. În interpretarea sa, pe care nu ezit să o calific drept excepţională, contele Pavel Feodorovici Obolianinov e ceea ce aş numi un personaj „scris” de actor cu o originalitate ce nu o contrazice nici o clipă pe cea a dramaturgului. În jocul lui Gelu Niţu se regăseşte eleganţa rănită a unui nobil obligat să aleagă între demnitate şi supravieţuire, care îşi joacă demnitatea rănită ştiind sigur că o va sacrifica pentru a putea supravieţui. Problema la care ne îndeamnă să medităm spectacolul, datorită rolului lucrat ca la carte de Gelu Niţu, e câţi dintre noi, cei care am trăit în comunism nu am adoptat atitudini similare. Desigur, nu ne-am potolit năduful cântând la pian, ci ne-am socotit curajosi punând sub pernă aparatul de radio din care ascultam în surdină Radio Europa liberă.

Spectacolul place şi datorită coloanei sonore în care au fost folosite lucrări de Şostakovici, Prokofiev, şlagăre şi marşuri din perioada stalinistă, muzică franţuzească „tolerată” încă la acea vreme, miniaturi de pian, dar şi indicativul sonor al postului de radio Moscova. Scufiţa roşie în limba rusă. Gabriel Basarabescu, cel care semnează ilustraţia şi adaptările muzicale, merită la rându-i cuvinte de laudă.      

Teatrul de Comedie din Bucureşti – CASA ZOIKĂI de Mihail Bulgakov; Traducerea – Maria Dinescu; Adaptarea, versiunea scenică şi regia artistică- Alexandru Tocilescu; Decor- Vanda Maria Sturdza; Costume- Anca Pâslaru; Coregrafie- Păstorel Ionescu; Ilustraţie şi adaptări muzicale- Gabriel Basarabescu; Cu- Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Adrian Ciobanu, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Măcelaru, Cnadid Stoica, Marius Drogeanu, Eugen Racoţi, Petre Dinuliu, George Grigore, Roxana Ciuhulescu, ş.a.

– text publicat în revista „Familia”, ianuarie a.c.

Publicitate