G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

08/mart/2010 Cronica de artă: despre Dimitrie Berea

Berea, neştiutul

Radu Comşa

Titlul este o parafrază, o construcţie la jumătatea drumului dintre “Necunoscutul Dimitrie Berea”  –  titlul oficial al expoziţiei de la Muzeul Municipiului Bucureşti şi “Jude neştiutul ” al lui Thomas Hardy.  Într-o paralelă largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare să se fi bucurat de onoruri constante în viaţă urmate de o indiferenţă continuă în posteritate, inclusiv la Bucureşti, unde ultima sa expoziţie le la  Căminul Artei, Kretzulescu, era datată 1944.

Expoziţia deschisă până pe data de 30 octombrie 2009  la Palatul Şuţu (a fost) o iniţiativă a Societăţii Colecţionarilor de Artă şi cum aceasta este o asociaţie independentă, expoziţia nu exprimă decât dorinţa societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare din valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admiraţia fusese deja  exprimată de preşedintele asociaţiei, Vasile Parizescu, în ”Viaţa ca o pasiune”,  cartea sa autobiografică recent apărută la Monitorul Oficial.

Acea admiraţie explicită lăsa să se întrevadă o eventuală iniţiativă recuperatoare şi anticipaţia se confirmă în aceste zile la etajul Palatului Şuţu. Pe vremuri,  e de sperat că şi acum, profesorii la Belle Arte îşi obligau studenţii să frecventeze casele de licitaţii şi să studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre două colecţii, printre multe scene convenţionale de gen găsindu-se sigur şi minunăţii expuse  pentru foarte puţine zile.  În acelaşi mod, o expoziţie a societăţii colecţionarilor aduce inevitabil aceeaşi tipologie de imagini noi capabile să creeze nu numai referinţe, ci şi revelaţii. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expoziţional la peste şase decenii de la ultima sa expoziţie, tablourile cele mari sosind din America. Fără fonduri instituţionale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fără televiziuni şi interviuri. Pentru un dependent de fonduri  vernisajul  ar fi părut o întâlnire conspirativă, dar absenţa interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocreştin, într-atât de mare era diferenţa între pasiunea colectivă  şi indiferenţa instituţională. Cu marea excepţie a gazdei expoziţiei, Muzeul Municipal.

Şi totuşi Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care să-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societăţii globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, dacă un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la prinţul Gustav, actualmente rege suedez,  trecând prin gondola divelor cu actriţa Merle Oberon în frunte, toţi aceştia i-au pozat lui Berea.  L-au admirat, l-au cumpărat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o modă Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.

Dimitrie Berea s-a născut în 1908 la Bacău, într-o familie înstărită, fiu al unui avocat implicat în politica locală şi al unei pictoriţe şcolite în Franţa. Dată fiind filiaţia artistică pe linie maternă, părinţii l-au încurajat în acest sens şi tânărul Berea face studii de arhitectură la Bucureşti, în timpul cărora înfiinţează societatea “Ileana”,  împreună cu Ion TheodorescuSion şi Gheorghe Zlotescu.  Deocamdată nimeni nu a documentat şi detaliat aşa cum ar trebui rolul declaraţiilor de genul  “Ileana”  în arta românească, se aşteaptă probabil consumarea monotemei  avangardei sincrone sau forţat sincrone.

După o expoziţie personală în 1936 la Iaşi la galeriile Lăpuşneanu, Berea pleacă anul următor la Roma. Iniţial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Romă a mega-exactului cazon de marmură care poate genera şi azi pasiuni pro sau contra.  Inima sa pleacă şi rămâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlneşte pe Bonnard, Vuillard, Matisse şi Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins.  În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expoziţie personală  la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primeşte câte o diplomă pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.

Se întoarce la Bucureşti şi devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet străină aşa că emigrează în 1946. Publică manifestul său de la Veneţia, expune la Paris  în 1952 cu Henri Matisse şi cu cel pe care îl consideră maestrul său, Pierre Bonnard,  ca un preambul al caruselului notorietăţii în care biografia penalizează viitorul.

Pentru că  Dimitrie Berea va rămâne confinat perpetuu într-un palier pentru  care amănuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de  trivia. Ca, de exemplu, căsătoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoată de rege georgian şi soferiţă de taxi newyorkez trecută, culmea, prin Bucureşti.

Posesor al unei tehnici exacte şi al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a rămas aici. Subiectul, adică ochiul trecut prin inima proprie, rămâne la o foarte dulce convenţie. Şi asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cărţii poştale, fără sinceritatea Elenei Popea, considerată ultramodernistă, dar brăneancă de suflet, aşa cum ţăranii săi mustăcioşi nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar ţigăncile lui Berea nu au curajul premoniţiei egalitare a lui Jean David.

Convenţia continuă într-o lume care plăteşte bine şi se vrea frumoasă. Stilul Berea garantează frumosul, în portrete şi nu numai. Parisul există prin Place Vendôme,  sudul Franţei se vrea la Cannes între bărci rapide şi bine întreţinute. Post-factum, succesul Berea, chiar hyperdiluat, poate genera şi azi clişeul Parisului şi ale altor branduri locale dependente de bugete turistice.

Şi Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existenţă în recluziune cu păstrarea unui univers propriu intact şi fără limite, care permite o explozie ulterioară a unei recunoaşteri  mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trăit fantastic într-o lume încadrată comanditar. Poate motivat  de formaţia sa ca arhitect,  subiectul rămâne deschis, pentru că tema pictorilor-arhitecţi- pictori merită detaliată în sine,  de la Iser la G. M. Cantacuzino.

Amănuntul foarte interesant al expoziţiei de la Şuţu, expoziţie nebifată în nici un buget şi nebifată de critici bugetari, este că reuşeşte să adune, în foarte puţine opere, o proporţie maximă de nonclişee. Mai exact momentele rarisime când Berea se lasă furat de subiect şi nu îl construieşte convenţional. Ca cel peisaj cu râu din colecţia …..   

Acesta este Berea neştiutul.

Anunțuri

8 Martie 2010 - Posted by | arta, Intelo | ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: