G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 3/4)

Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.

Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990

Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)


[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.

[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.

[3] Ibidem, p. 131.

__________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

Anunțuri

26 Ianuarie 2010 - Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: