G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/ian/2010 La aniversare: cartea prof. Adrian Cioroianu văzută de ziarul „Expresul de Sud” din Craiova

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

foto: Expresul de Craiova, http://www.expresul.ro/index.php?articole=1&rubrica=25&id=11414

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

 – Constantin Romulus Preda, Radu Cupcea

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

 
Au trecut aproape douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est. În tot acest interval, istoria ne-a fost prezentată sub diferite forme, sub diferite teorii, cu polemicile şi controversele de rigoare. O realitate pare, totuşi, de netăgăduit: trecutul României este, în parte, legat de influenţa pe care Rusia a exercitat-o asupra ţării noastre. Şi în prezent, există voci care susţin că multe din deciziile politice ale Bucureştiului ar fi fost luate sub influenţa Moscovei.
DUPĂ CE AM CITIT RECENTUL VOLUM AL LUI ADRIAN CIOROIANU („Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” – Editura Curtea Veche, 2009) considerat de către presă un eveniment editorial, un mare succes de librărie, am încercat să reconstituim cele mai importante etape ale evoluţiei şi ascensiunii cunoscutului istoric craiovean. Am aflat, astfel, că Adrian Cioroianu, care s-a născut şi a copilărit în capitala Olteniei, face parte din familia istoricilor români contemporani, punctele forte ale biografiei sale fiind, pe lângă activitatea scriitoricească, intrarea în politică şi deţinerea funcţiei de ministru de Externe al României (5 aprilie 2007 – 15 aprilie 2008), perioadă în care a cunoscut mari personalităţi politice şi culturale ale lumii contemporane.

 DINTRE CELE MAI REPREZENTATIVE LUCRĂRI, PÂNĂ LA „GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI”, AMINTIM: „Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane” (Ed. Polirom, Iaşi, 2002); “Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” (Ed. Curtea Veche, 2005); “Sic transit gloria… Cronica subiectivă a unui cincinal în trei ani şi jumătate” (Ed. Polirom, Iaşi, Colecţia Ego, Publicistica, 2006).

DESPRE INTRAREA SA ÎN POLITICĂ, ADRIAN CIOROIANU DECLARA, LA VREMEA RESPECTIVĂ, URMĂTOARELE: “Adevărul este că această alternanţă între lumea politică şi cea universitară îmi prinde foarte bine: dacă plec obosit dintr-o parte, îmi încarc bateriile dincolo. Întotdeauna am fost animat de curiozitate (de altfel, dacă am vreo calitate în mod cert, aceasta este curiozitatea) şi cred că asta m-a îndreptat şi către politică. După ce ani de zile am activat în mediul societăţii civile, a venit un moment în care mi-am dat seama că toate demersurile acesteia au nevoie de un sprijin tocmai din domeniul pe care încearcă să-l reformeze. Toamna anului 2000, când eu însumi am fost nevoit să votez pentru Ion Iliescu, în condiţiile pe care le ştim cu toţii, a fost determinantă pentru mine. Atunci am decis să fac pasul către politică, fiind supărat oarecum pentru lipsa de impact pe care o aveau toate marile eforturi ale societăţii civile”.

NOUL VOLUM, LANSAT, RECENT, LA CRAIOVA, ÎN SALA PRIMĂRIEI, de către cunoscuţii universitari Ion Deaconescu şi Cezar Avram, în prezenţa autorului, trebuie citit şi răscitit, cu mare atenţie, pentru a cunoaşte trecutul şi pentru a anticipa, într-un mod cât se poate de realist, viitorul.

ÎN CELE UNSPREZECE CAPITOLE, AUTORUL REUŞEŞTE SĂ OGLINDEASCĂ CELE MAI IMPORTANTE EVENIMENTE ale Rusiei postsovietice, de unde nu lipsesc ascensiunea lui Mihail Gorbaciov şi începutul unei noi etape în istoria relaţiilor ruso-americane.

MITUL INFAILIBILITĂŢII ŞI INVULNERABILITĂŢII SOVIETICE SE DESTRAMĂ ODATĂ CU EXPLOZIA DE LA CERNOBÎL, DIN APRILIE 1986. În octombrie 1987 Gorbaciov este silit să renunţe la serviciile radicalului prim secretar de partid, Boris Elţîn, iar în perioada 25-27 mai, liderul sovietic vizitează România. Între timp, la conducerea SUA este instalat George Bush, acesta solicitându-i, în repetate rânduri, omologului său de la Kremlin să renunţe la Cortina de Fier.

ÎN 1989 GORBACIOV FACE, DUPĂ UNII, MAREA GREŞEALĂ DE A ACCEPTA unificarea Germaniei, sperând că aceasta va rămâne fidelă Moscovei.

ÎNTÂLNIREA DE LA MALTA, DIN 2-3 DECEMBRIE 1989, DINTRE GORBACIOV ŞI BUSH, VA DA STARTUL PRĂBUŞIRII COMUNISMULUI. La 20 decembrie 1989, în Panama, generalul Noriega este arestat. În această perioadă, mai exact la 16 decembrie, în România izbucneşte Revoluţia. Se pare că americanii au admis o intervenţie a ruşilor în ţara noastră, cu toate că Ion Iliescu şi Petre Roman neagă acest lucru. Urmează, apoi, explozia de ură interetnică de la Târgu Mureş din 16 martie 1990.

LA 1 MAI 1990 SE ÎNTÂMPLĂ UN LUCRU UNIC ÎN ISTORIA RUSIEI DE DUPĂ 1918: liderul de la Kremlin este huiduit în Piaţa Roşie cu ocazia Zilei Proletarilor. Ulterior are loc tentativa de puci asupra lui Gorbaciov şi asedierea Palatului Parlamentului. În data de 11 octombrie 1991 este desfiinţat KGB-ul, iar două luni mai târziu (25 decembrie) Gorbaciov îi cedează butonul nuclear lui Elţîn.

FOARTE INTERESANT ESTE FAPTUL CĂ MAJORITATEA STATELOR îl omagiază pe fostul lider de la Kremlin, cu excepţia Chinei.

TREPTAT, RUSIA ÎŞI ÎNCEPE DRUMUL CĂTRE DEMOCRAŢIE. Obstacolele nu întârzie să apară, astfel că personalităţi precum A. Soljeniţîn sau V. Bukovski îl critică pe noul preşedinte şi fac referire la aşa numiţii „oligarhi”.

ÎN 1999 PUTIN ESTE NUMIT PRIM-MINISTRU (FĂRĂ SĂ I SE ACORDE VREO ŞANSĂ), iar în ultima zi a anului (31 decembrie) devine preşedinte interimar, după demisia lui Boris Elţîn. Din acest moment, începe o nouă etapă în evoluţia Rusiei.

 ASTFEL SE AJUNGE CA, ÎN 2007, PUTIN SĂ FIE CEL MAI POPULAR şi credibil politician din Rusia. El este cel care începe să dea contur revanşei ursului Mişa.

DEMOCRATURA LUI PUTIN (SINTAGMĂ FOLOSITĂ DE AUTOR PENTRU A DEFINI REGIMUL POLITIC DE LA KREMLIN) a fost marcată de numeroase evenimente controversate care au făcut înconjurul lumii. Unul dintre cele mai mediatizate astfel de cazuri, în care a curs sânge nevinovat, a fost asasinarea incomodei ziariste Anna Politkovskaia, eveniment considerat, de adversari şi unii analişti, drept cel mai frumos cadou făcut lui Putin, chiar de ziua de naştere a acestuia.

APOI, ÎN URMA ULTIMELOR ALEGERI PREZIDENŢIALE DE PE TERITORIUL FOSTEI UNIUNI SOVIETICE, Medvedev a fost ales ca preşedinte al ruşilor, numindu-l, fără ca faptul său să surprindă pe cineva, în funcţia de premier, pe acelaşi Vladimir Putin. Noul preşedinte a continuat, de altfel, politica externă a predecesorului său, pronunţându-se împotriva extinderii Uniunii Europene în zona ex-sovietică.

ÎN BASARABIA SE PARE CĂ INFLUENŢELE RUSEŞTI NU AU DISPĂRUT NICI ÎN ZIUA DE ASTĂZI. Ba (dimpotrivă!), acolo încă se vorbeşte limba rusă, iar liderii politici de la Chişinău se declară fideli până la moarte Kremlinului.

FĂRĂ DOAR ŞI POATE, URSUL MIŞA ÎŞI VA CONSOLIDA DIN CE ÎN CE MAI MULT POZIŢIA şi va căuta să-şi extindă influenţa în afara graniţelor. Cel mai elocvent exemplu este chiar sângeroasa Revoluţie de la Chişinău, din aprilie 2009. Occidentul, din motive lesne de înţeles, a evitat să se implice în această problemă, speriat, parcă, de o iarnă fără căldură în calorifere.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ROMÂNIA, UN ASPECT EXTREM DE IMPORTANT AL PROBLEMEI RUSEŞTI este reprezentat şi de politica externă pe care o va adopta, în continuare, preşedintele Traian Băsescu.

LUCRAREA DE FAŢĂ CUPRINDE ATÂT EVENIMENTELE PETRECUTE DUPĂ 1991 („Organizaţia de Cooperare de la Shangai” din 1996; acordurile energetico-nucleare cu Venezuela; evoluţia relaţiilor ruso-chineze, dezastrul submarinului Kursk; asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia etc.), cât şi noua politică practicată de Medvedev şi Putin.

PRIN ACEST VOLUM DE EXCEPŢIE, ADRIAN CIOROIANU NE ATRAGE, încă odată, atenţia asupra faptului că ursul Mişa nu a murit. BA (DIMPOTRIVĂ!) EL ESTE MULT MAI PUTERNIC şi mai însetat de revanşă!

P.S.: UN PRECURSOR GENIAL AL LUI ADRIAN CIOROIANU, ÎN DESCRIEREA PROFUNDĂ A FENOMENULUI RUSESC, ESTE EMIL CIORAN, CARE, ÎNCĂ DIN 1988, AVERTIZA: “Rusia a dat impresia dintotdeauna de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor iluminaţi şi agresivi. Expresie grandioasă a lui Dostoievski şi a lui Lev Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc.Ei sunt beneficiarii unui antagonism dramatic.De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani. Dar îmi place să cred că Stalin şi Lenin, acest dualism schematic şi dezastruos, vor ajunge nume perimate, în propria lor iraţionalitate paroxistă şi tragică.” CITATUL ESTE REPRODUS DIN VOLUMUL „DACĂ M-AŞ FI ARUNCAT ÎN SENA…” (Editura Europa, 2002) al cărui autor este scriitorului Ion Deaconescu, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din Craiova.

17 decembrie 2009

Reclame

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , | Un comentariu

23/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VII)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 7/7

Şi astfel am ajuns în dimineaţa despre care de fapt doream să scriu: cea de sâmbătă 23 decembrie 1989. Ea distilează pentru mine tot ce poate fi mai imprevizibil, mai aţâţător şi mai tragic-spectaculos într-o revoluţie. La mijitul zorilor magia se mai disipase şi ne apucase oboseala. De la Casa Studenţilor am mers spre casa unui camarad de ultimă oră, la timp pentru a bea o cafea şi a asculta radiojurnalul Europei libere de la ora 6.00 (sau 7.00?). Apoi am plecat, singur, spre casă – pe lîngă Biserica Sfinţii Apostoli, coborând pe străzile Ulmului şi Nerva către Piaţa Chiriac. Mă apropiam de casă, priveam şi nu-mi venea să cred: în lumina incertă a dimineţii, spre orizontul de Sud, al Parcului Romanescu, curgeau roiuri albe de gloanţe trasoare.

Şi atunci mi-am spus: asta înseamnă o revoluţie – ca o generaţie care a crescut vorbind despre pace şi despre dezarmare să se trezească brusc cu gloanţe plutind pe deasupra casei părinteşti şi să simtă în nări, la o adiere venind dinspre parcul în care ai plimbat primele puştoaice, mirosul sărat-piperat al prafului de puşcă. Străzile erau pustii. Şansa mea a fost că nu am trecut pe lîngă vreo unitate militară. Tot la acea oră, pe alte străzi, colegi de generaţie mureau stupid – împuşcaţi pe când veneau spre casă de la obiectivele pe care “le păziseră”.

Ajuns la ai mei, am promis ca data viitoare, dacă va mai fi vreo revoluţie şi dacă-mi voi mai petrece noaptea cu ea, măcar voi suna acasă. Apoi tata a mers la chioşcul de ziare şi s-a întors fluturând o foaie: ediţia nr. 13909, din anul XLVI a cotidianului Înainte (devenit peste noapte organ al consiliului judeţean Dolj al FSN), în doar două pagini, unde, pe verso, împungea pagina şi textul meu, dus cu bâtele la tipografie în seara precedentă. În tot ziarul, doar două semnături: a mea şi a altui (bănuiesc) tânăr, autor al unei poezii. Abia mai târziu aveam să pricep că Ceauşescu fugise, dar revoluţia nu se terminase – şi nici revoluţiile ca atare, pentru că tricotezele nu dorm niciodată. Aspazia stă ascunsă pe undeva, sub un alt nume, aşteptând un nou gâde, o nouă revoluţie şi un alt gât cu vedere spre piaţă.

Apoi, spre sfârşitul acelei dimineţi de sâmbătă am adormit, cred, mulţumit. Căzuse dictatorul, TVR părea a fi inaugurat un program non-stop şi eu debutasem în presa de mare tiraj – ce-ţi poţi dori mai mult de la o simplă zi de vacanţă?! 

_________________________

Acest text va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2010 

23 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

21/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (V)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 5/7

În timp ce alcătuirea comando-urilor noastre bătea pasul pe loc, altcineva a ridicat vocea şi a spus “Care le-aveţi cu scrisul, că urmează să scoteam un ziar!”[1]. M-am considerat potrivit şi aici – şi aşa se face că în jurul orei 19 un grup de vreo 20 de tineri şi tinere ne-am retras într-o cameră din Casa Studenţilorsă facem sumarul. Discuţia a început promiţător, dar după o oră s-a blocat într-o teribilă polemică. Unii spuneam că e musai să deschidem prima pagină cu o scrisoare deschisă către Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Nadia Comăneci ş.a. prin care să-i invităm să revină acasă, că ţara are nevoie de ei. Alţii spuneau că merită să-i chemăm doar pe cei plecaţi mai demult, nu şi pe oportuniştii de ultimă oră; alţii spuneau să nu chemăm pe nimeni, să vină doar cine vrea etc. O vreme am participat şi eu la dezbatere (mai relativist, susţineam ultima variantă) şi apoi ştiu că m-a luat o durere de cap cu draci (nemâncat toată ziua, cu duzini de ţigări fumate, transpiraţie, vânzoleală şi curentul care în acea clădire neîncălzită fluiera la toate uşile şi ferestrele). Ca să scap de migrenă, am compus dintr-o suflare, cu pixul pe hârtie, un text mustind de retorică anticeauşistă, am scris şi tăiat deasupra lui câteva titluri, în final i-am zis Ţara fără dictator şi l-am transcris pe o foaie A4, faţă şi verso.

Şedinţa de sumar a ziarului studenţesc continua indefinit (avea să se termine târziu în noapte, fără o concluzie în privinţa chemării, invitării sau doar salutării din ţară a gloriilor româneşti din exil), aşa că, pe la ora 22, am ieşit cu doi băieţi pe care acolo îi cunoscusem şi am mers glonţ la redacţia ziarului Înainte (până în acea zi, organ al comitetului judeţean PCR!) unde reţin imaginea unor coridoare pustii şi a două-trei persoane care ne-au privit stupefiate de teama că am venit să-i luăm la bătaie (trebuie să precizez că noi, reprezentanţii studenţilor – cum bănuiesc că ne-am recomandat – aveam în mâini nişte bâte impozante, cât să ne apărăm, la nevoie, de terorişti sau de câinii vagabonzi). N-am lovit pe nimeni, am lăsat doar textul meu, i-am întrebat dacă totul e în regulă, i-am şi chestionat dacă nu vor să venim cu o echipă mai mare, să-i apărăm de terorişti (nu-nu-nu! au zis ei, în cor), i-am salutat şi am plecat. 

Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

            Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara. Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Ziarul – iniţial săptămânal, apoi lunar – chiar s-a înfiinţat, sub numele de Grai şi a funcţionat (şi cu mine în redacţie) o bună parte din anul 1990, când practic se vindea tot ce se putea tipări.

21 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (IV)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 4/7

Când am ajuns în piaţa actualei Prefecturi din Craiova, mare de popor (într-o oră devenită ocean). Mii de zvonuri circulau prin miile de guri. Pe la balconul prefecturii se perindau oameni – mai cunoscuţi, precum cantautorul Tudor Gheorghe, sau anonimi –, cuvântul de ordine era «Ceauşescu a fugit» şi am fost martor când, de câteva ori, în piaţă s-a scandat Gor-ba-ciov! Gor-ba-ciov! (asta e, ne place, nu ne place), iar la un moment dat (să fi fost în jurul orei 15) s-a întâmplat primul dintre cele câteva episoade cu totul bizare ce aveau să urmeze. Din senin, în acea masă enormă de oameni s-a produs o busculadă de proporţii, care ne-a spart rândurile şi ne-a frământat ca pe aluat. Ulterior am auzit diverse explicaţii: unii spuneau că totul a plecat de la faptul că cineva de la balcon tocmai spusese că fugarul Ceauşescu va veni spre Oltenia natală şi chiar atunci, coincidenţă, o Dacie albastră ar fi parcat vijelios undeva, în colţul dinspre magazinul Mercur al pieţei. Ceea ce eu îmi aduc aminte e că la un moment dat s-a auzit un zgomot pătrunzător, ca amplificarea unui răpăit de tălpi de bocanci pe caldarâm, lumea a început să se împingă din spatele adunării spre faţă şi imediat s-a produs haosul. Nu e exclus ca procedeul să fi fost similar (dar adaptat unei pieţe mai mici) cu cel care dusese, în ziua precedentă, la întreruperea discursului ceauşescian. Cine să-l fi pus în aplicare?

Nu mult mai târziu câţiva tineri au traversat rândurile strigând “Care eşti student… studenţii … la ora 17… la Casa Studenţilor!”. Între timp rezistasem îndârjit cererii câtorva celebratori ca şi mine de a-mi decupa steagul (de-abia în ziua următoare urma să văd primul tricolor cu gaură şi să pricep logica mutilării textile) şi, cu steag cu tot, am mers către Casa Studenţilor – unde, în scurt timp, s-au strâns zeci de tineri şi tinere, studenţi sau nu. Este extraordinară puterea de penetrare a zvonului într-o mulţime înfierbântată: curând ne-a ajuns din urmă vestea că la Bucureşti teroriştii (securişti, arabi ş.a.) îşi fac de cap – drept care după ora 18 ne-am împărţit şi noi în echipe, în ideea de a merge şi de-a apăra obiective din oraş. În prima fază, eu mă înscrisesem într-un team ce urma să păzească Facultatea de Medicină (cineva sugerase că de-acolo puteau teroriştii să fure substanţe toxice pe care să le verse în staţia de epurare a apei de la marginea oraşului!). Ne pregăteam de plecare, dar un vigilent a obiectat la adresa mea şi a altora: de exemplu eu, nefiind student la Medicină şi nici măcar în Craiova, ce puteam face dacă venea un arab şi-mi spunea că e student acolo dar el era în realitate ditamai terorist? Rezon – au zis şi alţii, aşa că detaşamentele s-au spart (iar în final n-a mai fost nici o logică în distribuire şi fiecare a păzit ce-a vrut; repet, unii chiar au murit în urma acestor haotice deplasări). (va urma – continuarea, mâine)

20 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (III)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 3/7

Ce făceam oare – mă întreb – în acele momente? 21 decembrie era o zi de joi; părinţii erau la serviciu; soră-mea era la liceu sau la vreo colegă. Singur acasă şi trezit relativ târziu – prelungisem seara în noapte ascultând Europa liberă cu prietenul Ovidiu M. –, în timp ce Ceauşescu trăia umilinţa balconului bănuiesc că citeam ceva sau poate chiar priveam la TV, dar pe antena de Belgrad şi nu pe cea de Bucureşti[1]. Regret şi azi că am pierdut desfăşurarea în direct a acelor clipe – şi nu am decât alibiul că demult nu mai aşteptam ceva spectaculos de la Televiziunea Română.

Pentru că acolo Ceauşescu a fost nu numai înfrânt, ci şi umilit. Acel balcon cunoscuse momentul său de necontestată glorie: în acelaşi perimetru, de la aceeaşi înălţime, în aceeaşi piaţă, el trăise his finest hour atunci, după miezul acelei zile de 21 august 1968, când vitriolase invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului varşovian (minus România, neinvitată – ceea ce l-a intrigat şi mai mult pe Ceauşescu, chiar dacă probabil ar fi refuzat oricum). Nu-mi dau seama dacă mişcarea din 21/XII/’89 a fost special gândită pentru a anula momentul 21/VIII/’68, dar coincidenţa este frapantă: în acelaşi perimetru de câteva zeci de metri pătraţi, la balconul unei clădiri pe care nici măcar nu o construise (ci o uzurpase, el ca şi sistemul pe care îl personifica), Ceauşescu a trăit deopotrivă marele său triumf şi marea sa umilire. Peste ani, în 2005, ca membru al Senatului României (care-şi avea sediul atunci în fosta clădire a C.C.-ului) am avut curiozitatea de a vizita balconul, biroul lui Ceauşescu, liftul cu care el a fugit în final şi terasa clădirii, de pe care cuplul conducător şi-a luat zborul spre moarte. În aer, în toate aceste locuri, nu plutea nimic – cum am spus, Ceauşescu trebuie căutat în ctitoriile sale, nu în palatele luate de la alţii. E motivul pentru care, de exemplu, Palatul Parlamentului – deşi au trecut pe acolo Yasser Arafat şi Şimon Peres, José Carerras şi un summit NATO – mi se pare mult mai bântuit de duhul Conducătorului.

Şi a urmat ziua de vineri, 22 decembrie 1989. Nu cred că secolul XX românesc (deşi are, fatalmente, prea multe zile memorabile) a mai cunoscut vreo zi atât de stupefiantă, misterioasă şi deschisă oricărei interpretări, de la comic la tragic şi înapoi.

Redau ce a însemnat ea pentru mine. Înainte de toate, ieşirea din casă: ea a decurs din faptul că, înciudat că pierdusem faza zilei precedente, dis de dimineaţă am comutat televizorul pe antena românească  (şi a rămas aşa câteva săptămâni după aceea[2]). N-am ieşit din casă ca un erou, ci ca un celebrator: după ce l-am văzut la TV pe Ion Caramitru etc. am încălcat promisiunea pe care o făcusem alor mei şi am ieşit – dar nu oricum. M-am dus mai întâi la Şcoala generală nr. 18 din Craiova (în care făcusem clasele I-VIII şi unde director ajunsese între timp excelentul nostru profesor Marian Niţă) şi, cum şcoala era pustie, am negociat cinci minute cu paznicul: eu insistând pe ideea că trebuie să-mi dea un steag tricolor – el insistând pe ideea că aşa ceva nu-i posibil. Mai curând contextul decât puterea mea de convingere (toate blocurile şi aleile din jurul şcolii începuseră să vibreze şi să zumzăie; străzile s-au animat brusc etc.) l-au făcut să cedeze şi astfel mă revăd cu un steag în mâini urcând pe Calea Unirii, spre centru. Previzibil şi fără nici o legătură cu mine, într-un sfert de oră în spatele acestui steag se adunaseră zeci de oameni (puterea aglutinantă a simbolurilor!). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Tehnic vorbind, chiar aşa stăteau lucrurile: locuitorii din Vestul ţării aveau două cabluri de antenă, ambele coborând de pe acoperişuri, de la două antene diferite; pentru a schimba canalul trebuia schimbat şi cablul.

[2] Ceea ce nu cred că se mai întâmplase din 1980, de la moartea lui Tito; de-atunci familia în care am crescut (ca şi altele) a petrecut mai multe ore pe TV Beograd decât pe TVR.

19 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

18 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

17/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (I)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 1/7

Până în acea dimineaţă de 23 decembrie 1989 ştiam despre revoluţii doar din cărţi. Ele erau magice, tocmai pentru că păreau că se petrecuseră, toate. Trecusem (puţin) de 20 de ani şi pierdusem orice speranţă (pe care, sincer, n-o avusesem) ca Franţa sau Anglia, Olanda sau Germania cealaltă să cadă în mâinile proletarilor lor. Nu întrevedeam nici o revoluţie la orizont – ci doar mă întrebasem, pasiv, dacă n-aş putea şi eu fugi din ţară, prin Iugoslavia. Manualele şi documentele pe litera cărora intrasem la facultate (în 1988, la admitere am avut în bibliografie lucrările Congresului din ’84 şi încă o plenară, nu mai ştiu care) musteau de revoluţii – de la Cromwell la Horia, Cloşca şi Crişan şi până la noua revoluţie agrară a lui Ceauşescu).

Citeam ce-mi cădea sub ochi despre revoluţia franceză – dar fără mare simpatie, pentru că bunicul meu matern (care începuse şcoala normală şi ar fi ajuns învăţător dacă nu ar fi fost băiat de ţărani bogaţi şi dacă n-ar fi venit comunismul să-l vindece şi de învăţătură, şi de bogăţie), bunicul meu aşadar îmi spusese că de la Robespierre şi Danton se trage totul, că ei şi alţi zănatici de aceeaşi teapă “au pornit stihia” (bunicul meu era un conservator genuin – dacă mai e cazul să precizez).

Ziua de 14 iulie 1989 m-a prins pe un şantier arheologic, în comuna Pietroasele (Buzău), loc în care, anterior cloştii cu pui de aur (descoperită acolo), trăiseră şi locuiseră ceva daci în antichitate – şi nou săpam pe urmele lor, sub coordonarea profesorului Vasile Dupoi, azi pensionar, căruia noi, francofili, îi spuneam Diupoa. Ţin minte că în onoarea lui quatorze juillet am mers seara cu doi colegi în sat şi am cumpărat vin (bun vin!) iar apoi, încălziţi, am disecat revoluţia în patru, de la asaltul Bastiliei până la instalarea eşafodului în fosta place Louis XV din Paris, devenită place de la Révolution, devenită apoi place de la Concorde de azi. În context, ca iniţiaţi ce eram, mi-aduc aminte că am discutat despre cvasi-mahalagioaca pariziancă Aspazia (Aspesie Carlemigelli), lidera grupului tricotezelor – femeile care stăteau tricotând în jurul ghilotinei şi mai strigau aşa, când apărea un condamnat, îmbărbătări de genul «La moarte! Tăiaţi-i capul!» şi alte gingăşii, semnă că refrenul «noi muncim, nu gândim» e cu mult mai vechi decât Ion Iliescu. Ei bine, şi în contextul discuţiei despre Aspazia ţin minte că un coleg i-a dedicat la un moment dat o urare atât de porno încât am avut brusc revelaţia că şi bunicii altor colegi erau extrem de conservatori!

          Am fost total lipsit de viziune

Pe 19 decembrie ’89 avusesem un examen în facultate, la Bucureşti (la Istoria Bizanţului – ce sugestiv îmi sună!), şuşotisem ceva despre Timişoara cu câţiva colegi, iar a doua zi plecasem spre Craiova, în vacanţa de iarnă. Ulterior, cu timpul, am căpătat sentimentul că cineva a făcut tot ce era posibil pentru ca Bucureştiul să nu se golească de studenţime (alţii susţin contrariul). Aş avea argumente – de la miniechipajele de 1 miliţian + 2 civili care traversau complexele studenţeşti încă din noiembrie, din zilele Congresului al XIV-lea şi care acum, la mijloc de decembrie, deveniseră brusc prietenoase (invariabil intrau în vorbă cu tine când le intersectai traiectoria) şi până la chefurile cu bere şi muzică ce mai răzbăteau din camere în acea noapte de 19 spre 20 decembrie, deloc tulburate de trio-urile ce patrulau pe cheiul Dâmboviţei între Grozăveşti şi Regie. De parcă cineva ar fi preferat ca noi să ascultăm, rămaşi în cămine, Roxette şi Fine Young Cannibals decât, acasă la părinţi, Radio Europa liberă. Eu am fost printre puţinii care am părăsit Bucureştiul în acele zile; majoritatea colegilor, dintr-un motiv sau altul, nu au făcut-o.

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! (va urma – continuarea, mâine)

17 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

04/dec/2009 Nina Cassian, alegerile din Ucraina & Albert Camus + Marin Sorescu, inedit : revista „Scrisul românesc”, noiembrie a.c. – sumar integral (pdf.)

http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_11_2009.pdf

Recapitulare

Marin Sorescu

Pe unghiile lui Gulliver
M-am dat cu schiurile de fier.
Şi-am întâlnit în pădurea de zadă
O prea Frumoasă Albă În Zăpadă.
Scufiţa Roşie m-a luat de mână
Să-l scoatem pe Harap-Alb din fântână.
Am fost la nunta fetii de-mpărat,
Condur de aur am încondurat.
Iar Prâslea cel Voinic mi-a dat un măr,
Pădurea scorpiei trec în răspăr.
Adrese de balaur port în sân
În locul limbilor. Nu-s roş, nu-s spân.
Motanul încălţat îmi spune nene,
Iar pajura umplutu-m-a de pene.
Trecut sunt prin inel şi prin pomelnici,
Târşit sunt de poveşti şi de polemici.

4 decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

03/dec/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (II)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea II-a şi ultima; pentru prima parte click aici)

 

Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

Mistere, zvonuri şi elicoptere

Cum se va vedea, cartea dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu vorbeşte pe larg şi clar despre misterele “craiovene” ale acelor zile – pentru că este imposibil să le ignori într-o rememorare istorică.

Cei care au fost în Craiova în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 îşi aduc aminte cu siguranţă despre avalanşa de zvonuri privitoare la numărul stupefiant de mare de ţinte (aşa-zisele “elicoptere”) care s-au profilat pe cerul judeţului, obligând armata (aflată, la Craiova, sub comanda generalului Roşu) la ripostă. Acest volum (mai ales prin capitolele IV şi V) detaliază aceste bizare evoluţii din acele ore, pe care sintagme precum “diversiune psihologică” sau “diversiune radioelectronică” le descriu cel mai bine. Acestei psihoze legate de “elicopterele teroriste” i-au căzut pradă atât cetăţenii civili ai Craiovei, cât şi personalul unităţilor militare, care s-a trezit în faţa unei probe inedite. Într-o societate precum cea românească din acel moment, în care informaţia oficială avusese un grad redus de credibilitate, apariţia unor astfel de zvonuri şi răspândirea lor foarte accelerată este, desigur, explicabilă.

Astăzi, astfel de incidente pot să pară, retrospectiv, ca fiind mari naivităţi ale unei populaţii exaltate şi dornice de senzaţional (cum erau mai toţi românii în acele ore incandescente). Dar atunci aceste zvonuri au găsit mulţi colportori şi multe urechi deschise tocmai pentru că nimeni nu se aştepta ca Ceauşescu să părăsească scena fără o minimă rezistenţă. Cu toţii eram convinşi că liderul PCR este suficient de încăpăţânat şi are suficient de mulţi fideli încât să reziste prin luptă. Astăzi suntem uluiţi când înţelegem că în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (pe când craiovenii erau strânşi cu zecile de mii în faţa actualei clădiri a Prefecturii) N. Ceauşescu era deja un bătrân părăsit de toţi, undeva la o margine de drum, prin judeţul Dâmboviţa. Atunci nu ştiam acest lucru. De aici şi acea diversiune pe care acest volum o analizează şi pe care, atunci, cu toţii am pus-o pe seama fidelilor Conducătorului sau a teroriştilor angajaţi de acesta. Iar Craiova, în acele zile, a fost unul dintre perimetrele în care acest “război radioelectronic” s-a purtat inclusiv prin diversiuni. De ce s-a bucurat Craiova de această “atenţie”? Tocmai pentru că ea era un puternic centru militar al ţării, crucial pentru zona de Sud-Vest a României. Nimic nu este, de fapt, întâmplător. Şi, mai ales, să nu uităm niciodată că la Craiova au existat victime în acele zile. Spre deosebire de “elicoptere”, victimele nu au mai fost virtuale – ci foarte reale, lăsând în urma lor familii îndoliate.

Valoarea rememorării

În fine, câteva cuvinte despre utilitatea unei rememorări precum cea pe care volumul autorilor Turcin, Ilie & Pâlşoiu o propun aici. În opinia mea, această carte este binevenită din cel puţin trei motive, pe care le expun succint: i) în primul rând, se cade ca la 20 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, o astfel de volum să aducă un modest omagiu victimelor de care vorbeam mai sus. Craiova a avut martirii săi în acel decembrie. Este, deci, îndreptăţit ca aniversarea a 20 de ani să fie animată de cât mai multe semne ale aducerii aminte – pentru că acei oameni căzuţi, în majoritate tineri, o merită. Acest volum le este, aşadar, dedicat.

Apoi, ii) e clar că astfel de cărţi suplinesc, de fapt, ceea ce familia sau şcoala trec de multe ori sub tăcere. Pentru generaţiile născute după 1990, revoluţia din decembrie 1989 este deja un eveniment “din secolul trecut”. Familia generică (părinţii, bunicii etc.) nu are o prioritate în a povesti despre ea, pentru că este ocupată cu alte treburi ce ţin de rutina zilnică. La fel, şcoala – cu o oră de Istorie pe săptămână în licee! – nu are cum povesti despre tot ceea ce ar merita atenţie. Salvarea, pentru transmiterea acestei memorii, rezidă aşadar în paginile cărţilor – măcar pentru cei ce se vor învrednici să le atingă cu ochii şi cu mintea. Am convingerea că “procesul comunismului” nu se va face în tribunale (precum procesul de la Nürnberg), ci în cărţile de istorie.

În fine, iii) acest volum, cred, este şi un frumos omagiu adus armatei române şi, totodată, un omagiu adus Craiovei, ca oraş, prin cetăţenii săi de ieri şi de mâine. Generaţiile craiovenilor de peste 30 de ani au amintiri vii de la revoluţie. Dar cei sub 20 de ani, normal, nu au nici măcar o idee – şi şi-o vor forma mai ales din povestiri şi din lecturi. Craiova anilor ’80 nu înseamnă numai stadionul Central – pe care se obţineau victorii fotbalistice istorice –, nu numai Parcul Romanescu (ex-Poporului) în care se mai turna câte un film, nu numai Teatrul Naţional – cu toate succesele sale de casă şi de critică –, ci şi actuala piaţă centrală a oraşului, de la capătul superior al Căii Unirii, în care un întreg oraş a sărbătorit atunci, uluit dar bucuros, despărţirea de dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.

Aşadar: volumul de faţă este el însuşi parte din acest proces complicat şi necesar al rememorării istorice. Sub egida unui cunoscut şi apreciat profesor – dl Turcin – şi a doi înalţi ofiţeri care au făcut şi fac onoare armatei române şi specializării lor academice – dnii Ilie şi Pâlşoiu –, aceste pagini spun povestea dramatică şi adevărată a unui vechi oraş care, atunci, în decembrie 1989, deschidea, cu sacrificii şi eroi, tânăra “primăvară a libertăţii sale”.

by Parker and Hart, 09 sept. 09

3 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

24/nov/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (I)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea I-a)

 Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

La invitaţia unei reviste din Bucureşti, am rememorat recent modesta mea participare (mai curând tangenţială) la ceea ce s-a chemat revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova[1]. Pe scurt, scriam acolo despre tumultul de bucurie care a însoţit fuga lui Nicolae Ceauşescu din centrul puterii sale (Comitetul Central al PCR din Bucureşti), despre craiovenii adunaţi în piaţa centrală străjuită acum de statuia legendarului Mihai Viteazul, despre coagularea grăbită a studenţilor olteni la Casa Studenţilor din Craiova (studenţi alături de care m-am aflat pentru că eram în vacanţă, la părinţi) şi despre surpriza pe care am avut-o în dimineaţa de 23 decembrie ’89 când, pe verso-ul ediţiei din acea zi a cotidianului doljean Înainte (în primul său număr “eliberat de sub tiranie”), mi-am văzut publicat un articol pe care-l scrisesem la repezeală în seara de 22 decembrie, la o masă din Casa Studenţilor, iar mai apoi, alături de doi tineri, dădusem buzna în redacţia ziarului (care era în clădirea de vis à vis de latura dreaptă a Colegiului Carol, exact în faţa intrării artiştilor la Teatrului Liric Maria Teodorini de azi) şi lăsasem textul acolo.

În cele ce urmează doresc doar să argumentez de ce acest volum, prin strădania celor trei autori – prof. Ionel Turcin, gl. lt. (r.) prof. univ. dr. Marin Ilie şi gl. mr. prof. univ. dr. Ion Pâlşoiu – este, în opinia mea, meritoriu. Sper ca el să se bucure de toată atenţia şi să-şi găsească drum către bibliotecile multor olteni – dar şi spre cei care, oriunde în această ţară, sunt interesaţi de această teribilă succesiune de evenimente pe care o numit revoluţia din decembrie 1989

A fost sau nu revoluţie?

Personal, cred că una dintre cele mai mari greşeli pe care noi, ca popor, le-am făcut după 1989 a fost aceea de a caricaturiza şi să coborî în derizoriu acest moment istoric consumat acum 20 de ani. I-am spus “aşa-zisa revoluţie”, i-am spus “loviluţie” (adică îmbinarea dintre lovitură de stat şi revoluţie), i-am spus “evenimentele din decembrie” şi în alte multe feluri. Nu este vinovat cineva anume, ci mai curând patima redescoperită a politicului, care de 20 de ani ne-a ţinut într-o vrajbă permanentă. În plus, date fiind misterele încă remanente ale acelor 10 zile (16-25 decembrie ’89) care au propulsat Românie în atenţia lumii, era practic imposibil ca noua conducere de după ianuarie 1990 să nu fi fost contestată aprig. Contestaţia a invadat atunci câmpul politic, după cum şi armata, biserica ortodoxă sau universităţile au avut şi ele partea lor de contestaţie şi de negare. În aceste condiţii, este poate normal ca revoluţia însăşi să nu fi putut scăpa acestei largi apetenţe negativist-contestatare.

În ianuarie 2001, un intelectual maghiar născut în România, pe nume G.M. Tamás, adresa “prietenilor săi români” o lungă scrisoare deschisă (publicată ulterior într-un volum, alături de comentariile de răspuns ale mai multor intelectuali români[2]) prin care le semnala, printre altele, şi eroarea comisă prin bagatelizarea şi caricaturizarea revoluţiei din decembrie. Pe scurt: negând revoluţia lor, românii îşi neagă de fapt propriul lor moment eliberator, care ar fi putut legitima un început nou pentru societatea românească. Tamás, în opinia mea, avea dreptate. Iar o carte precum aceasta a dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu restabileşte sensul exact al termenilor. Cred, într-adevăr (şi volumul de faţă o argumentează) că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluţie reală, care s-a “legitimat” ca atare, ulterior, prin consecinţele sale. Definiţia “de dicţionar” a revoluţiei presupune, pe scurt, o schimbare radicală a ordinii în stat. Indiferent de misterele lor – care rămân pe mai departe în sarcina reînnoitelor generaţii de istorici –, acele 10 zile din decembrie 1989 s-au dovedit a fi, prin consecinţe, debutul unui autentic proces revoluţionar (oricât de uzat ar suna aceste cuvinte). România din decembrie 1989 era un stat poliţienesc autoritar, închis în faţa oricărei reforme reale, cu un parlament practic inexistent, cu un sistem calchiat după cel stalinist, izolat în raport cu Europa şi cu lumea occidentală. România din decembrie 2009 este – fără a fi perfectă – într-o situaţie diametral opusă: ea este un stat democratic, ancorat în geometria instituţională a Europei lărgite, este un stat în care reformele s-au succedat (poate prea repede şi superficial!), în care parlamentul există (şi în care disputele sunt mai vizibile decât aplauzele – spre deosebire de Marea Adunare Naţională…), în care preşedinţii sunt votaţi de popor şi nu impuşi de un partid unic. Schimbarea este vizibilă – şi aceasta pentru că în decembrie 1989 s-a dar startul unei revoluţii autentice. Desigur, nu toate rezultatele sale ne plac sau ne fac mai fericiţi decât eram acum 20 de ani. Dar nimeni nu a spus vreodată că democraţiile fac fericiţi pe toţi, oricând, în orice condiţii. (va urma)

 


[1] Sub titlul “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă”, textul va fi publicat în revista Lettre Internationale – ediţia română – nr. 72, iarna 2009/2010 (ianuarie-februarie 2010).

[2] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

24 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

20/nov/2009 În atenţia elevilor (foşti sau actuali) ai Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova: vine în vizită „Matrioşka”!

Vineri, 20 noiembrie 2009, ora 12.00, la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova,

va avea loc, în prezenţa autorului Adrian Cioroianu şi a invitaţilor săi, o dezbatere pe marginea cărţilor Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009) şi Istorie, eroi, cultură politică (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008).

Cu această ocazie, prof. univ. Adrian Cioroianu – fost absolvent al liceului, promoţia 1985 – va face bibliotecii C.N.”E.C.” o donaţie de albume de artă şi cărţi cu tematică istorică (publicate în China, Egipt, Portugalia, Italia, Croaţia, Muntenegru, Germania, Chile, România), printre care şi o un volum biografic ce poartă un autograf al fostului secretar de stat al SUA, Condoleezza Rice.

Cu acelaşi prilej, dl Florea Firan – fost director al C.N. „E.C.”, acum director al revistei & editurii Scrisul românesc, care a organizat evenimentul – va lansa două dintre ultimele sale volume.  (detalii)

19 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

23-24/oct/2009 Update: „Geopolitica Matrioşkăi”, „Pe umerii lui Marx” & autorul la Craiova

Lansarea volumului prof. univ. Adrian Cioroianu

 Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

a avut loc vineri, 23 octombrie a.c., ora 17.00 – în Sala mică a Primăriei oraşului Craiova (sub egida Zilelor Oraşului şi colocviului organizat de revista & editura Scrisul românesc); despre carte au vorbit prof. Ion Deaconescu, prodecan în cadrul Universităţii din Craiova, şi prof. Cezar Avram, de la Institutul de Ştiinţe Sociale din localitate. După lansarea de carte, a fost prezentat publicului şi numărul 10 (octombrie a.c.) al revistei Scrisul românesc (vezi sumarul integral în format pdf.) ce strînge cele cca 15 comunicări prezentate la colocviul Actualitatea istoriei literare, desfăşurat în prima parte a aceleiaşi zile.

În cadrul colocviului (desfăşurat în dimineaţa zilei de 23 octombrie), prof. Adrian Cioroianu a prezentat comunicarea Nicolae Ceauşescu – personaj literar. Literatură, cult şi propagandă în România anilor 70. Studii de caz: Puterea şi Adevărul (Titus Popovici) şi Delirul (Marin Preda).

În cursul zilei de 23 octombrie, prof. Adrian Cioroianu a participat la două emisiuni ale postului TVR Craiova: la emisiunea matinală, cu o prezentare a cărţii Geopolitica Matrioşkăi, şi la emisiunea de seară Regional Expres (transmisă şi pe TVR3), alături de pr. Mihalache Tudorică şi de realizatorul Traian Bărbulescu.

 

Sîmbătă, 24 octombrie a.c., ora 11.00 – în Sala Oglinzilor din Muzeul de Artă Craiova a avut loc gala de decernare a premiilor revistei şi editurii Scrisul românesc pe anul 2009, prilej cu care au fost premiaţi, printre alţii, profesorii universitari Paul Cornea, Eugen Negrici, Constantin Zărnescu, prof. Constantin M. Popa şi Ioan Lascu sau ing. Adrian Paleolog. Prof. Adrian Cioroianu a primit Diploma de Excelenţă „pentru activitatea profesională şi pentru promovarea României în lume”.

 

22 octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 4 comentarii