G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

20/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (3/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(3/5)

Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.

Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.

Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.

În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.

În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru[1]; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor “istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie[2] sau, cel puţin, ironie[3].

Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.

Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle[4] le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă. (continuarea – mîine)


[1] Vezi amintirile despre primele zile ale CFSN-ului din volumul lui Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009.

[2] În 2009, preşedintele (reales) T. Băsescu şi-a construit întreaga campanie (de la afişele outdoor pînă la declaraţiile programatice) pe ideea că luptă (şi) împotriva parlamentarilor şi unui Parlament prea numeros.

[3] Chiar şi azi, la 20 de ani distanţă, unii par a-şi dori un parlament unicameral, în timp ce alţii vor respectarea tradiţiei româneşti ante-comuniste, aceea a unui parlament bicameral.

[4] O parte a acestui text se bazează pe intervenţia mea la o masă rotundă “Revoluţia română din decembrie 1989 – certitudini şi controverse”, organizată de Institutul pentru Istoria Revoluţiei române din decembrie 1989, pe 13 mai 2009, la care au participat, printre alţii, preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, revoluţionari, politicieni şi istorici.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

Anunțuri

20 Ianuarie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: