G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (2/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5); (2/5)

În urma absolvirii, pe 1 aprilie 1918, a Şcolii Militare de Infanterie – Ofiţeri rezervă din Botoşani, Vasile Ionescu ajunge la 19 ani sublocotenent în rezervă în Regimentul 9 Vînători, sub comanda colonelului Gheorghe Rasoviceanu – personaj exponenţial pentru vechea castă ofiţerească a României ante-comuniste –, de care îl va lega, se va vedea în dese rînduri în paginile următoare, o prietenie durabilă şi cu ecou pentru destinul ulterior al amîndurora. Inclusiv datorită acestei onorabile camaraderii, Vasile Ionescu rămîne în cadrele armatei după demobilizarea generală din 1921, orientîndu-se în paralel spre studiile juridice începute la Facultatea de Drept din Bucureşti (terminate în 1924). El avea să demisioneze efectiv din armată abia pe 1 octombrie 1929, cu gradul de căpitan. Rigoarea militară şi ofiţerească, deprinsă în aceşti aproape 13 ani de exerciţiu şi carieră militară, nu-l va părăsi toată viaţa; această rigoare i-a făcut pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut – de la regele Carol al II-lea la Ion Antonescu –, oricît de diferiţi ar fi fost între ei, să-l aprecieze şi să-i încredinţeze onorabile responsabilităţi. Vasile Ionescu debutează în cariera civilă în toamna aceluiaşi an, în calitate de avocat la Ministerul Domeniilor[1] şi, aproape simultan, devine primul avocat al Societăţii Române de Radiodifuziune (instituţie ce luase fiinţă în ianuarie 1928 şi care patronase, pe 1 noiembrie 1929, inaugurarea emisiunilor Radio Bucureşti).

Trecutul său meritoriu şi corectitudinea care-i caracterizează activitatea îl predispun pe Vasile Ionescu unei evoluţii profesionale relativ rapide: în 1932 el va fi numit director cu problemele contenciosului în SRR, iar din septembrie 1935 devine subdirector general al Societăţii. În urma unei participări la un Congres Internaţional de Radiodifuziune de la Paris, în 1936 Vasile Ionescu se implică direct în clarificarea statutului legislativ al instituţiei, întocmind un proiect de Lege organică a Societăţii de radio.

Miza istorică a memoriilor lui V. Ionescu

Şi totuşi, nu aceste clarificări juridice îi lipseau cel mai mult radioului românesc la acel sfîrşit de deceniu, ci – asemeni societăţii în ansamblul ei – pacea socială. Ca şi multe alte ţări ale Europei, democraţia românească – imperfectă, încă imatură şi supusă unor presiuni ce plecau uneori chiar de la cel mai înalt factor constituţional, regele Carol al II-lea – se afla la ora încercărilor de coabitare cu fracţiuni politice pentru care autoritarismul şi extremismul politic erau principii directoare, părînd a fi mai avantajate pe moment în raport cu “depăşita“, “lenta“ sau “corupta“ democraţie. Cea mai radicală contestaţie la adresa stării de fapt (reglementată, în manieră autoritară, prin Constituţia carlistă din februarie 1938, act fundamental girat de reputatul jurist Istrate Micescu dar şi, pe plan moral, de regele Carol al II–lea, cel căruia noua lege i se potrivea ca o mănuşă…) a venit în după-amiaza zilei de 21 septembrie 1939 cînd, în jurul orei 13,30, Armand Călinescu, primul ministru al ţării cade sub gloanţele unei echipe legionare, pe una dintre cele mai importante artere ale oraşului, nu departe de Palatul regal. Surprinzătoare a fost doar proporţia actului terorist şi ţinta aleasă; după cum se ştie, nu era pentru prima dată în anii ’30 cînd legionarii încercau modificarea peisajului politic prin forţa glonţului. Riposta autorităţilor, în acele zile de septembrie 1939, a fost în egală măsură de dură: echipa legionară care-l asasinase pe primul ministru a fost la rîndu-i executată şi expusă la faţa locului, într-o încercare discutabilă de intimidare a celor care ar mai fi putut avea astfel de idei. La această pedepsire a contribuit, involuntar, şi Vasile Ionescu: în calitatea sa de director adjunct al SRR, el se afla în sediu cînd echipa legionară a pătruns în Radio pentru a anunţa ţării reuşita misiunii ei de pedepsire. Cu o prezenţă de spirit rară, retrezind în sine reflexele ofiţerului care fusese cu un deceniu mai înainte, Vasile Ionescu a participat direct şi decisiv la arestarea acestei echipe, în chiar perimetrul instituţiei pe care o conducea (episod a cărui rememorare este prezentă în amintirile ce se deschid în continuare). Drept răsplată din partea statului, pe data de 30 octombrie 1939 Ionescu este decorat cu distincţia “Steaua României”. Peste un an, pe 14 august 1940, în urma unei audienţe la regele Carol al II–lea – audienţă cerută de acesta din urmă –, Vasile Ionescu este promovat în funcţia de director general titular al SRR, funcţie în virtutea căreia va fi martor direct la episodul memorabil al abdicării regelui şi depunerii puterii executive în mîinile generalului Antonescu, pe 6 septembrie 1940. (va urma)


[1] Ministerul Agriculturii şi Domeniilor era condus în acel moment de naţional-ţărănistul Ion Mihalache, iar Iuliu Maniu era preşedintele Consiliului de Miniştri.

Anunțuri

19 Iunie 2010 - Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , ,

3 comentarii »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: