G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

11/dec/2009 După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului (partea a III-a)

După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului

(parte a III-a — pentru prima parte, aici; pentru partea a II-a, aici)

Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internţtionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984.  

*  *  * 

I.D. – Ce rol va juca Rusia în anii următori, ştiind că dispune de resurse energetice impresionante?

A.C. – Rusia mereu va juca un rol important în şi pentru Estul Europei. Oricine spune altceva, înseamnă că descrie o altă planetă. Oricât ar fi de slabă sau de puternică, Rusia are aceleaşi ambiţii – chiar dacă nu are întotdeauna şi mijloacele necesare. În prezent, Rusia este în faţa unui examen foarte dificil, cu trei “probe” delicate: i) economia sa este nereformată şi depinde de exporturile de materii prime; ii) demografic, populaţia Rusiei este într-o scădere continuă, pe fondul unei natalităţi slabe şi a multor decese premature (inclusiv pe fondul unui consum disproporţionat de alcool – vezi https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/08/08oct2009-doua-aniversari-vladimir-putin-si-anna-politkovskaia/ ); iii) competiţia externă, la adresa Rusiei, nu vine numai dinspre Vest (SUA, UE etc.), ci şi dinspre lumea musulmană din Sud şi dinspre China, la Est.  Totuşi, ce ne trebuie nouă (României şi Europei) nu este o Rusie slăbită – ci una reformată şi sigură pe sine. Deloc paradoxal, o Rusie frustrată şi panicată este mai imprevizibilă decât o Rusie puternică. 

I.D. – În calitate de Ministru de Externe al României, v-aţi întâlnit cu mulţi lideri politici ai lumii. În ce măsură anvergura personală a unui lider poate influenţa relaţiile politice bi- şi multilaterale?  

A.C. – Într-o măsură foarte mare. În cazul meu, am avut relaţii apropiate (în termeni umani şi profesionali) cu o serie de omologi – precum miniştrii de Externe ai Greciei, Marii Britanii, Franţei, Spaniei – dar şi ai Macedoniei, Serbiei, Croaţiei ş.a. Cu ministrul francez Bernard Kouchner ne tachinam frecvent pe teme de fotbal sau de istorie, de exemplu. David Miliband (ministrul britanic, mai apropiat ca vârstă) a lăsat eticheta deoparte şi m-a luat în biroul său (când l-am vizitat la Londra), m-a servit cu ceai şi prăjiturele (ce-ar fi Londra fără ceai?) şi am început să discutăm franc: el spunându-mi de ce ei vor recunoaşte independenţa Kosovo iar eu dându-i argumentele pentru care noi nu o vom face. Aşa se fac lucrurile – şi am rămas prieteni de atunci. Cu ministrul sârb, V. Jeremic, odată am “evadat” de sub ochiul vigilent al gărzilor de corp şi am mers pe jos – era o zi de iarnă frumoasă, cu soare, la Bucureşti – până la un restaurant, unde aranjasem un prânz de lucru. Am continuat să vorbim la telefon şi după ce nu am mai fost ministru. Tot ca amintire personală, mi-aduc aminte că la un moment dat i-am cerut secretarului de stat american Condoleezza Rice un autograf pe o carte (scrisă de un autor american despre ea) şi i-am spus că vreau să o donez bibliotecii liceului pe care l-am terminat în oraşul meu natal, Craiova. Peste câteva săptămâni, când ne-am întâlnit iarăşi, m-a surprins întrebându-mă “Hei, Adrian, ai dus cartea la liceul tău?”. “Nu încă” i-am spus eu. Şi iată că voi dona volumul abia acum, pe 20 noiembrie a.c., cu ocazia unei lansări de carte pe care o voi avea la fostul meu liceu, Colegiul “Elena Cuza”. Ce vreau să spun este că miniştrii sunt şi ei oameni şi stabilesc între ei nu numai relaţii “diplomatice”, ci şi umane.  

I.D. – Ce satisfacţie majoră aţi avut în demnităţile pe care le-aţi deţinut?  

A.C. – Alegerea e dificilă, pentru că-s inevitabil mai multe. Când faci lucrurile cu plăcere, vin şi satisfacţiile. Mi-aduc aminte că în Parlamentul European, ca vice-preşedinte al grupului liberal ALDE, eram vecin de scaun (în clădirea Parlamentului de la Strasbourg) cu Daniel Cohn-Bendit – fost lider al mişcărilor studenţeşti din Franţa, din 1968 (şi care acum este printre liderii grupului “Verzilor” din PE). În timpul şedinţelor, deseori îi mai puneam câte o întrebare despre trecutul lui “revoluţionar” şi el răspundea cu plăcere maximă, cu detalii. Ca ministru, aş putea să vorbesc despre ceremonia Tratatului de la Lisabona – la care am participat şi pe care l-am semnat şi eu, alături de premier şi de preşedinte. Cred că oricine, în locul meu, s-ar bucura că semnătura sa figurează pe un astfel de document. Sau de summit-ul NATO, a cărui organizare a fost în sarcina ministerului pe care-l conduceam şi care a strâns la Bucureşti cel mai mare număr de personalităţi politice care ne-a vizitat vreodată ţara (deocamdată, este cel mai mare eveniment organizat vreodată de România). Dar una dintre cele mai mari satisfacţii le-am avut în septembrie 2007: în urma invitaţiei mele directe (ajutat fiind şi de ambasadorii acestor state la Bucureşti, pe care i-am invitat să susţină ideea) i-am adus la Bucureşti, simultan, pe miniştrii de Externe ai Franţei, Marii Britanii şi Serbiei (cei despre care vorbeam mai sus). Şi, atenţie, aceasta se petrecea nu cu ocazia vreunui summit – ci erau Zilele diplomaţiei române, o manifestare anuală, pe care unii chiar o tratau ca pe o chestie de rutină. N-aş vrea să fiu înţeles greşit şi o spun cu modestia de rigoare: se poate verifica, dar nu cred că înainte sau după acea ediţie din 2007 s-a mai întâmplat să vină la Bucureşti, toţi odată, cu un asemenea prilej, trei miniştri de Externe la invitaţia omologului lor român. Deci, se poate!

_________________click pe imagine pentru o rezoluţie bună

by Kal, The Economist, 03 dec 09

Reclame

11 decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

22/nov/2009 După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului (partea a II-a)

După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului

(parte a II-a – pentru prima parte, aici)

 Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internţtionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

* * *

I.D. – Neutralitatea axiologică a unor state, în general nemembre ale unor alianţe puternice (NATO, UE), poate deveni o soluţie în plină criză mondială?

A.C. – Din păcate, nu cred în viabilitatea acestei “neutralităţi axiologice” pentru cele mai multe state din Europa. Cu alte cuvinte, poţi fi (recunoscut ca) neutru dacă eşti Elveţia, dar nu şi dacă eşti România, Belgia sau Ucraina. Atâta vreme cât vor fi sfere de influenţă care se “încalecă” reciproc, vor fi şi state condamnate să fie sau să nu fie neutre. Cel puţin istoria ne-a demonstrat că un stat ca România a fost numai prin accident neutru şi numai pentru scurte perioade de timp. Din acelaşi motiv nu cred, bunăoară, în neutralitatea Republicii Moldova: Chişinăul trebuie să aleagă, hotărât, dacă vrea să meargă spre Vest sau spre Est – altfel, orice poziţie indecisă şi “neutră” este în avantajul Rusiei.

I.D. – Consideraţi că încă mai este valabilă “teoria jocurilor” a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern în geopolitica de astăzi?

A.C. – Da şi nu. Da, pentru că această teorie (elaborată la mijlocul anilor ’40!) s-a verificat adesea şi, probabil, se va mai verifica în unele cazuri. Nu, pentru că cele trei principii de bază ale acestei teorii (i. – jucătorii se comportă raţional; ii. – fiecare jucător ştie că ceilalţi sunt raţionali; iii. – toţi jucătorii cunosc regulile jocului) nu se aplică mereu în geopolitică. De exemplu: atacul Rusiei asupra Georgiei din august 2008 a fost el raţional sau impulsiv? Putem spune că a fost raţional – dacă acceptăm ca “alibi” recunoaşterea anterioară de către Occident a independenţei provinciei Kosovo; dar putem spune şi că a fost impulsiv – dacă acceptăm că Moscova a răspuns la anumite “provocări” din partea Georgiei. Iar adevărul, în acest caz, cred că este o îmbinare a celor două ipoteze.

I.D. – Ce înseamnă pentru relaţiile şi politica internaţională numărul crescând de state periferice şi state nou create prin implozie? A se vedea în special cele apărute prin fenomenul centrifug şi de dezechilibru (actualele state desprinse din URSS, fosta Iugoslavie, noul stat kosovar).

A.C. – Statele periferice, mereu, sunt cele pe fundamentul cărora se structurează noile sfere de influenţă (reale sau dorite). De exemplu: în luna octombrie a.c., pe când vicepreşedintele SUA Joe Biden vizita Polonia, România şi Cehia, preşedintele rus Dimitri Medvedev a făcut o vizită la Belgrad. Nimic întâmplător. Cum se traduce, în termeni geopolitici, acest lucru? Ca un mesaj nescris: “dacă tu, Washington, îţi vizitezi prietenii din vecinătatea mea, atunci şi eu, Moscova, îmi voi vizita prietenii din vecinătatea prietenilor tăi!”. Cam aşa se pune problema. Cred, bunăoară, că recunoaşterea “independenţei” Kosovo (de către Occident) este direct legată de recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud (de către Rusia), după cum relaţiile Rusiei cu Venezuela sunt (pentru Moscova) o cvasi-contrapondere pentru relaţia SUA cu Ţările baltice, de exemplu.

I.D. – Aţi scris o carte fundamentală despre Rusia postsovietică. Vecinătatea cât de benefică poate fi, dacă relaţiile bilaterale sunt normale?

A.C. – Mulţumesc de compliment – cât de “fundamentală” este cartea ne va spune doar viitorul; deocamdată, e sigur că este una dintre primele cărţi (poate chiar prima, pe anumite coordonate) dedicate de un autor român unui subiect atât de… apropiat în timp şi spaţiu. Chiar dacă noi nu facem parte din “vecinătatea imediată” a Rusiei (aşa cum se vede ea de la Moscova), Rusia pentru noi rămâne un vecin măcar că nu mai avem graniţe comune. Relaţia noastră (politică, în primul rând) cu Rusia trebuie reconstruită – dar efortul trebuie să vină din ambele părţi. Deocamdată, şi noi am avut erorile noastre (de la fapte până, mai ales, la vorbe – la nivel înalt), dar, sincer, nici nu mi se pare că pentru Rusia această “reconstrucţie” ar fi o prioritate. Oricum, acest spaţiu rusesc şi ex-sovietic trebuie să revină mai des în atenţia noastră. Este şi motivul pentru care recent am iniţiat un centru de cercetare cu aceste obiective – cei doritori de un dialog analitic pe subiect ne pot vizita oricând la adresa https://geopolitikon.wordpress.com/. (va urma)

22 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

18/nov/2009 După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

(prima parte)

Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internaţionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

 

I.D. – Domnule Cioroianu, cât s-a schimbat politica lumii după implozia sistemului comunist şi căderea Zidului Berlinului?

 A.C. – Aş spune că mai curând societatea s-a schimbat radical, într-adevăr, dar nu şi maniera în care se face politica la nivel global. Cum spunea o frază a lordului Palmerston, pe care am citat-o de câteva ori – inclusiv în recenta mea carte, “Geopolitica Matrioşkăi” –, marile puteri au alianţe temporare şi interese de durată (aceasta privit, desigur, la scara istoriei). Războiul Rece s-a terminat (deşi mici “incidente” de aceeaşi natură mai au loc!), dar confruntarea la nivel global continuă sub alte forme – cum ar fi concurenţa economică şi revendicarea, mai explicită sau nu, a unor sfere de influenţă reconfigurate (de exemplu: extinderea NATO în Europa de Est până la Prut versus concepţia rusească a “vecinătăţii imediate”, prin care Moscova înţelege spaţiul fostei URSS şi unde ea pretinde interese privilegiate – vezi Belarus, Ucraina, Georgia, R. Moldova ş.a.).

I.D. – Se poate vorbi astăzi de o nouă ordine mondială, în condiţiile în care China, Japonia, Germania etc. au devenit actori importanţi în relaţiile internaţionale contemporane?

A.C. – În ultimii 20 de ani (adică după 1990) putem vorbi, cu temei, despre o “nouă ordine mondială” caracterizată, pe scurt, prin i) conflictul latent dintre viziunea hegemonică a unei superputeri americane versus viziunea multipolară a unor concurenţi mai vechi sau mai noi precum China, Rusia, India etc.; ii) confruntarea vizibilă între globalizare şi tendinţele regionale/regionaliste; iii) conflictul – cultural, militar sau politic – între democraţia de tip occidental şi diversele forme de stat autoritar (din China până în America Latină sau anumite state islamice); iv) competiţia economică între Occident (inclusiv SUA) şi statele emergente precum cele denumite generic BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China – la care unii analişti mai adaugă Indonezia sau, de ce nu, Turcia). Recomand tuturor celor interesaţi de asemenea teme noua carte a lui Fareed Zakaria – The Post-American World (W.W. Norton & Company, 2008), în care acesta (editor al revistei Newsweek) avansează ideea că hegemonia americană este tot mai diluată, la diverse niveluri ale societăţii globale (de la industrie la comerţ şi cultură). Analiştii economici estimează că undeva în jurul anului 2030 economiile ţărilor gen BRIC vor depăşi economiile statelor industrializate occidentale (actualul G7 – vezi, pentru detalii, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/09/09oct2009-china-rusia-india-brazilia-vor-salva-sau-vor-supune-occidentul/ ).

I.D. – În ce parte se va înclina, după opinia dvs., balanţa puterii, în viitorul apropiat, când resursele energetice, terorismul, clima au căpătat o altfel de pondere în sistemul mondial?

A.C. – În mod categoric, spaţii non-occcidentale (în viziunea de acum) precum China sau India vor avea un important cuvânt de spus. La acestea aş mai adăuga, printre altele, pentru zona noastră: Turcia (care, ca urmare a neacceptării ei în Uniunea Europeană – deocamdată –, pare că îşi reorientează politica externă şi chiar internă, pe alocuri) şi, de ce nu, Kazahstanul – un stat pe care l-am vizitat şi am rămas impresionat de imensele bogăţii (de la gaze până la cereale) de care dispune şi care vor deveni foarte “interesante” pentru Europa. Aceasta nu înseamnă neapărat că lumea occidentală (SUA, UE etc.) va intra în declin – ci că va trebui să-şi adapteze politicile la provocări mai subtile şi mai numeroase. Oricum, în viitorii 50 de ani spaţiul occidental va fi cel mai puternic lovit de criza demografică în creştere a epocii moderne (altfel spus, Occidentul îmbătrâneşte; de exemplu, vârsta medie a populaţiei din România este de 36 de ani, iar a Iranului este de 24 de ani! – vezi, printre altele, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/02/rusia-ue-si-proiectul-nabucco/ ).  Ca scenariu îngrijorător, trebuie luat în seamă faptul că actualele schimbări climatice pot face ca în următorii 30 de ani viitoarele războaie să fie purtate nu pentru pământ ca atare, ci pentru accesul la surse de apă potabilă! De reflectat, cred. (va urma)

18 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu