21/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre „Ce face Congresul?” de Ődön von Horváth

Totul „la dublu”

Mircea Morariu

Fiu nelegitim al unui diplomat austriac, autorecomândându-se drept maghiar cu strămoşi austrieci, născut în anul 1901 în Croaţia, educat în Ungaria, Austria, Germania şi Slovacia, trăitor în Germania şi Austria, exemplu poate greu de egalat pentru condiţia de multietnic, de cetăţean al Europei, cu aspiraţii la condiţia de cetăţean al Lumii, Ődön von Horváth e deopotrivă exponentul condiţiei omului fără noroc. A plecat din Austria în anul 1938, înaintea Anschluss-ului, temându-se de nazismul în ascensiune şi s-a oprit la Paris cu gândul de a pleca mai departe şi de a se stabili în Statele Unite. Numai că, la doar cinci zile de la sosirea în Franţa, a fost surprins de o furtună violentă pe Champs Elysées şi a fost strivit de căderea unui copac. Nu e deloc exclus ca diversitatea influenţelor culturale suferite să facă din Ődón von Horváth un scriitor pe care istoricii literari nu prea izbutesc să îl plaseze cu exactitate într-un curent anume, tot la fel cum nu reuşesc să o facă cu Robert Musil sau cu Stefan Zweig. Îl numeam într-o cronică de-a mea pe Ődön von Horváth un realist dublat (urmărit?) de un expresionist care a aflat despre respectivul curent exact atunci când expresionismul era în extincţie, deşi tocmai nucleele expresioniste îl fac să fie cu adevărat interesant.

În funcţie de opţiunile estetice ale regizorului, unul şi acelaşi text poate fi, aşadar, montat în chei diferite, ambele tipuri de lectură- realistă sau expresionistă- oferind, atunci când se fundamentează pe o argumentaţie bine articulată şi pe actori destoinici, reale motive de satisfacţie. Un exemplu mi se pare extrem de relevant. Am aflat despre Ődön von Horváth – un scriitor cvasinecunoscut în spaţiul cultural românesc- în anul 2001, atunci când am văzut Kasimir şi Karoline într-o solidă montare de tip realist datorată regizorului Bocsárdi László, înfăptuită la Teatrul „Tamási Áron” duin Sfântu Gheorghe. În 2009, Anca Bradu monta acelaşi text din perspectivă expresionistă pe scena Secţiei maghiare a Teatrului de Stat din Oradea. Cu câţiva ani în urmă (mai precis în 2001), tot Anca Bradu regizase Povestiri din pădurea vieneză la Teatrul Naţional din Cluj, iar viziunea ei se arătase preponderent de factură expresionistă, gândul ducându-mă atunci, printre altele, şi la filmul lui Fritz Lang, Metropolis, produs cam la vremea scrierii piesei (1931). Felul în care Bocsárdi László a imaginat înscenarea piesei Ce face congresul? la Secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş e specific realismului modern.

Într-un mare hotel european are loc un congres cu numeroşi delegaţi care vin hotărâţi nevoie mare să identifice toate mijloacele posibile în vederea eradicării prostituţiei. Atâta doar că participanţii la dezbateri sunt fie prostituate, fie proxeneţi, fie sponsori materiali şi morali ai acestora. Fireşte că în jurul hotelului mişună prostituatele ce vor să îşi găsească un plasament cât mai bun, tot la fel cum delegaţii, care nu îşi pot lăsa afacerile de izbelişte nici măcar pe durata lucrărilor preacinstitei adunări, profită de ea spre a racola noi victime spre a le exporta în străinătate. În toată povestea aceasta construită pe teme ce azi sunt teribil de actuale- prostituţie, corupţie, solidarizarea tacită dintre autorităţi şi crima organizată, ş.a.m.d.- ilustrând opoziţia dintre aparenţă şi esenţă,  îşi mai apariţia doi tineri ce se regăsesc ca într-o operetă (sau într-o telenovelă) după un hiatus prilejuit de „rătăcirea” fetei ce a căzut şi ea victimă proxeneţilor. Piesa e niţel tezistă şi cred că însuşi dramaturgul a simţit asta drept pentru care a recurs la repetarea obsesivă a întrebării cu care un tânăr ospătar îşi întâmpină clienţii ce îi cer cafea- simplă sau dublă? Întrebarea e cu dublu sens, dar nu ştiu dacă îi stă în putinţă să elimine tezismul, ori, din contră, să îl acccentueze. Şi regizorul Bocsárdi László a realizat tezismul partiturii, aerul lui didactic- demonstrativ, uşor prea apăsat moralist, drept pentru care a recurs la un final de factură pirandeliană, cu intervenţia neaşteptată a unui spectator ce nu vrea deloc ca toată povestea să se încheie cu bine.

Bocsárdi László confirmă şi prin această montare că face parte din specia extrem de rară în zilele noastre a directorilor de scenă ce se pun în sprijinul textului şi al interpreţilor, care nu fac prea mare caz de propria lor persoană, care nu îşi încarcă spectacolul de „semne” ce nu au altă semnificaţie decât aceea de a demonstra că directorul de scenă e „creator”, are „idei”, idei multe, diverse, ş.a.m.d. Bocsárdi nu ajunge, totuşi, în  Ce face congresul? la minimalismul din Mizantropul montat la Sfântu Gheorghe, dar nici la rigoarea de acolo. Sigur e că lucrează foarte bine cu actorii care joacă cu toţii fără cusur, cu precizie, umor, ironie şi autoironie, subliniind prin mijloacele specifice artei lor oscilaţiile dintre a fi şi a părea pe care e edificată scrierea lui von Horváth.    

Teatrul Naţional din Târgu Mureş – Trupa „ Tompa Miklós” ( Secţia maghiară) – CE FACE CONGRESUL ? de Ődön von Horváth; Traducerea în limba maghiară- Gáll József; Regia- Bocsárd László; Dramaturgia- Csép Zoltán; Scenografia- Bartha Józséf ; Cu- Sebestyén Aba, László Csaba, B. Fülöp Erszébet, Gecse Ramóna, Korpos András, Gaspárik Attila, Billuska Annamária, Mózes Erszébet, Őrdög Miklós Levente.

– text publicat în revista Familia, Oradea, nr. 4, aprilie a.c.