G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu, despre cartea unui om pe care l-a stimat – Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Ed. Polirom. Iaşi, 2002

… republicăm această recenzie a dlui Adrian Cioroianu (din iunie 2002!) doar pentru a semnala interesul autorului de atunci faţă de istoria/memoria legate de Nicolae Ceauşescu, precum şi respectul amical şi academic pe care profesorul Cioroianu l-a purtat faţă de cel ce a fost Pavel Câmpeanu (diacriticile limbii române lipsesc din ediţia electronică a revistei „22”)

Revista „22”, 24 iunie 2002, 

Comunismul si cel care a trait Iluzia

Adrian Cioroianu

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa „pactul monstrilor” din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris – liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate – a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand „noul curs politic” (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent – dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate – România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic – în sensul bun al termenului – si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong („Piata Nufarului”!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila – impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

– text integral la: http://www.revista22.ro/comunismul-si-cel-care-a-trait-iluzia-122.html

Anunțuri

5 Ianuarie 2010 - Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: