11/mai/2010 Când a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (4/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

(4/5)

O a doua întrebare fundamentală la care profesorul Retegan încearcă să-i găsească răspunsul este de ce nu a intervenit Brejnev în România ci în Cehoslovacia. În primul rînd, revendicările lui Ceauşescu la adresa Moscovei aveau un caracter mai degrabă spectaculos decît de substanţă: desfiinţarea OTV şi a NATO, limitarea prerogativelor CAER, conducerea prin rotaţie a Forţelor Armate Unite (FAU), refuzul efectuării de operaţiuni militare străine în România şi achiziţii de tehnologie occidentală. În al doilea rînd, poziţia Cehoslovaciei era strategică în drumul spre RFG şi Austria; de asemenea, unele documente relevă dorinţa Moscovei de a introduce arme nucleare pe teritoriul RSC. Dar de cînd la Praga se instalase echipa lui Dubcek şi a generalului Prchlik, viitorul acestui plan era serios periclitat. În al treilea rînd, ambele părţi (română şi sovietică) au conştientizat riscul unei confruntări directe; Bucureştiul nu a forţat nota, iar Moscova nu a exercitat presiuni militare. În al patrulea rînd, Brejnev avea încredere în dogmatismul politic al lui Ceauşescu, ceea ce nu se poate spune despre Dubcek. Pentru secretarul general român, această poziţie a fost asul său: simpatia internă şi internaţională pentru persoana şi regimul său s-a perpetuat pentru două decenii.

La 23 iulie, cînd aplicaţia „Vară posomorîtă” (masarea de trupe ale OTV la graniţele RSC) era în curs, Dubcek îi solicită lui Brejnev o discuţie bilaterală. Deşi aceasta are loc, la 29 iulie-1 august la Cerna nad Tisou, ea era tardivă. Operaţiunea „Dunărea” (invadarea Cehoslovaciei) era întru totul pregătită şi iminentă.

Faţă de scrisoarea-ultimatum din 15 iulie, CC al PCR reacţionează prin reafirmarea de către ambasadorul român la Varşovia, în faţa lui Zenon Kliszko (secretar al PMUP) a sprijinului partidului român pentru partidul cehoslovac. Întreaga presă românească preia aceste reacţii. Atitudinea comuniştilor români, relativ slabă în comparaţie cu pericolul la care era expusă Cehoslovacia, denotă teama de invadarea României, necunoaşterea fracţiunilor din PCC, şi dezaprobarea „celor 2000 de cuvinte”.

La 3 august are loc o întîlnire în şase la Bratislava. Tonul „celor cinci” este neobişnuit de dur; Dubcek este somat să reintroducă cenzura, să pună capăt democratizării, să îi reabiliteze pe partizanii lui Novotny şi să îi redea PCC-ului rolul conducător în societate. Brejnev însă mimează concilierea şi concesia: acceptă alegeri parţial libere, neintroducerea de trupe străine în RSC, reorganizarea OTV şi a CAER. Unii reformişti cehoslovaci (spre exemplu Cestmir Cisar) s-au lăsat păcăliţi de sovietici, în timp ce conservatorii (Vasil Bilak, Antonin Kapek) au cerut pe faţă intervenţia militară sovietică. Întîlnirea se soldează cu o declaraţie care legitimează o eventuală invazie, semnată inclusiv de delegaţia cehoslovacă (!).

În perioada 9-16 august, Dubcek primeşte „un balon cu oxigen”; Tito şi Ceauşescu vin în vizită oficială. Mareşalul îi sugerează omologului său cehoslovac înfiinţarea Partidului Socialist şi a Partidului Popular şi respingerea Partidului Social-Democrat. Ceauşescu la rîndul său îl îndeamnă să urmeze modelul românesc: menajarea intelectualilor, repudierea planurilor CAER-ului, înlăturarea modelului sovietic. Întîlnirea „celor cinci” de la Moscova (18 august) nu ia în seamă declaraţiile lui Tito şi ale lui Ceauşescu.

În a doua decadă a lunii august 1968, forţele conservatoare de la Praga fac apel tot mai insistent la intervenţia armată pentru a-l răsturna pe Dubcek şi a impune un Guvern şi o Adunare Naţională „revoluţionară” provizorie. Data propusă este 20/21 august, întrucît la 26 august era programat congresul PC Slovac şi Prezidiumul se afla în plenară. La 19 august are loc la Komarno o nouă întîlnire Dubcek-Kadar, la care secretarul general cehoslovac se afirmă din ce în ce mai răspicat ca reformist şi se dezice de poziţiile susţinute la Cerna nad Tisou şi Bratislava. În consecinţă, Dubcek este înfierat de „cei cinci” pentru că a pactizat cu reformiştii la abolirea socialismului.

Conservatorii nu au fost informaţi de evoluţia lucrurilor, însă documentele vremii arată că planul OTV consta în principal în ocuparea oraşelor Praga, Brno, Bratislava şi Kosice, precum şi acapararea zonelor militarizabile nuclear. Strategia prevede: trecerea graniţei pe 21 august la ora 0; cele cinci guverne vor da declaraţii popoarelor lor; după încă 2-3 zile se va da apelul comun; partidele comuniste din ţările capitaliste vor fi înştiinţate de URSS de desfăşurarea operaţiunilor; gruparea stîngistă va prelua puterea, iar Suslov şi Demicev sînt însărcinaţi cu propaganda. (va urma)