G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

– scrisoare deschisă către un camarad de idei –

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 
8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

Anunțuri

10 Iulie 2011 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | 5 comentarii

30/sept/2010 Dacă-i joi, e o poveste din „Dilema veche”: O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!

O soluţie concretă pentru ieşirea din criză

 Adrian Cioroianu

Mare-mi fu bucuria mai ieri, întîlnind cîţiva studenţi din cea mai nouă recoltă, abia înscrişi la facultatea în care lucrez. Ba încă dînşii-mi lăsară de-nţeles că nici Dilema veche nu le e chiar străină (voi verifica acest lucru, la sînge, la primul examen al iernii!). Iar la un moment dat unul dintre ei îmi spuse aşa, într-o doară, de-un pamplezir: Ce putem face cu criza asta, s-o trecem mai repede? Refrenul, în sine, nu-mi era necunoscut. Mulţi dintre distinşii cititori (mai ales din partea lor pixelată) trimit aceeaşi replică celor care scriu la gazete: Bun-bun, le zici bine mata, dar o soluţie concretă de ce nu dai, dacă o ai? – aşa ne dezmiardă dînşii şi pesemne că au şi rezon.

Drept care m-am pus pe treabă. Nu oricum, ci metodic. Am luat un pix în mînă, mi-am pus o foaie albă în faţă şi am început a gîndi. N-a fost uşor! Foaie prinsese a se îngălbeni iar pasta din pix era uscată iască în momentul în care, fix din spatele urechii drepte, ţuşti!, sări revelaţia!

Premisa de la care am plecat a fost că trebuie să învăţăm ceva din experienţa altora. Sîntem noi în UE? – m-am întrebat. Sîntem! Sînt şi alte ţări din UE în criză? Sînt! Ce fac ele ca să scape? Ce fac nemţii, bunăoară? Nemţii muncesc – mi-am răspuns eu spontan, abia apoi înţelegînd că, în ce ne priveşte, această opţiune e una second best. Dar alţii ce fac? – am insistat. Şi aşa am ajuns la miezul soluţiei, care-i gata coaptă: m-am gîndit la veţinii noştri greci, care sînt gata să-şi vîndă unele dintre pietroasele şi plinele de măslini lor insule, ca să aducă bani la vistieria ţării; m-am gîndit la verişorii noştri francezi, care-şi vînd castelele de pe Valea Loirei ca să aibă bani pentru a da bilete de avion pe ruta Paris – Bucureşti unor persoane pentru care acest voiaj nu era deloc o prioritate.

 [[[   Diva şi ţînţarul din orgia latină   ]]]

Aşadar, hai să vindem şi noi ceva! – mi-am zis. Dar ce? Aici am zăbovit sensibil mai mult, trecînd în revistă opţiuni care de care. Am putea vinde, de-o pildă, piatra cubică din Bucureşti – adică granitul pe care au călcat Carol al II-lea, tancurile lui Stalin, tancurile lui Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Hruşciov, Ceauşescu, Ceauşeasca, Robert Turcescu ş.a. Dar apoi mi-am adus aminte că Germania de Est a avut un ditamai Zid, pe care încă îl mai vinde la gramaj, şi tot degeaba dacă nu era în spatele ei o Germanie de Vest. Sau am putea să vindem acei stîlpi de iluminat din toată ţara pe care sînt lipite foi A4 cu inconturnabilul text Forăm puţuri la mică şi mare adîncime – dar apoi am aflat ceva senzaţional în legătură cu ei (o să revin asupra subiectului, promit). Şi, pe cînd întrebarea Ce avem noi mai mult în ţara asta mă chinuia mai rău, deodată m-am luminat: cel mai mult şi mai mult noi avem în România vedete!

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective). A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame. Numai că promotorii vedetelor spun: Dacă nu vă convine, stingeţi televizorul! – ceea ce e cu totul inutil, pentru că a doua zi vei vedea vedetele (sau comportamentul lor) pe stradă sau la locul de muncă. Vedetele se vînd bine în România – aşa încît mi se pare logic să le vindem şi pe-afară (nu văd de ce le-am ţine numai pentru noi; în acest caz am fi ori egoişti, ori masochişti). Am avea de unde alege: bunăoară, omniprezenta creatură blondă (mai nou şatenă, dar ce mai contează) cu înfăţişare de pupetă gonflabilă şi zîmbet aşijderea. Sau, la capitolul masculin (?), domnul cu sexualitate incertă şi de unii contestată dar care, ca prin farmec şi PR, a ajuns flăcăul (tomnatec) cel mai jinduit al naţiunii. Sau doamna jună cu nume de plugăriţă şi înfăţişare de taxatoare de autobuz care, din nimic (mais rien! – cum i-ar spune dl Sarkozy dlui Băsescu) a ajuns regină cu trei de ics. Sau altele şi alţii. Dacă 25 de cenţi am luat pe fiecare dintre aceste podoabe ale televiziunilor, ne-am plăti datoria externă, am finanţa viitoarele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice şi am da şi ceva credite Băncii Centrale a Chinei.

În fine, să mai spun că, totuşi, o incertitudine există: pe care dintre vedete s-o vindem mai întîi? Aceasta mi-aduce aminte de dilema ţînţarului latin care, într-o caldă seară de vară, intra pe fereastra unei vile din Roma antică unde tocmai se desfăşura o încrîncenată orgie; privind el la înlănţuirea de mîini, picioare şi pîntece, şi-a spus: În principiu cam ştiu ce trebuie să fac, dar al naiba să fiu dacă ştiu de unde să încep!

______________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 345, 23 septembrie a.c.

30 Septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania

Mai mulţi copii de la cei deştepţi

Matei Martin

Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.

În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.

Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

___________________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

 

25 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

08/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi

Victoria finală a lui Dan Diaconescu

Adrian Cioroianu 

Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.

Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.

[[[   E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori?   ]]] 

La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.

Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.

În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.

– text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.

8 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , | 1 comentariu

01/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: moartea unui simbol al umbrei româneşti

Moartea unui simbol al umbrei româneşti

Adrian Cioroianu

Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie. Pe nesimţite, prinşi în vîltoarea eminamente citadină a vieţii-ne, nu băgăm de seamă că acest simbol al trecutului nostru patriarhal dispare cu discreţie, lăsînd în urmă mormane de cenuşă pe care, în final, le plimbă vîntul şi le înghite pămîntul. Ce citiţi aici poate fi o elegie dedicată la ceea ce v-aţi aştepta cel mai puţin – pentru că vreau să scriu astăzi despre pomul numit dud.

Acei oameni ce dau nume latineşti la tot ce răsare verzui sub soare – botaniştii, adică – l-au clasificat sumar ca fiind un arbore roditor din familia moraceelor, cu frunze asimetric lobare şi cu fructe mici, dulci şi zemoase de culoare albă sau negru-roşietice. Probabil că aceste detalii le veţi uita imediat după ce veţi da pagina. Dar ce nu veţi uita (şi ceea ce cu toţii ne vom aduce aminte într-un tîrziu, cu o oarecare surpriză) va fi că fiecăruia dintre noi i-a ieşit vreodată în calea privirii. Dudul este (sau mai curînd era) pomul rural prin excelenţă. Reper inconturnabil al satului românesc de cîmpie, dudul a fost multă vreme arborele care umbrea porţile dinspre uliţă ale gospodăriilor, care ţinea apa fîntînilor la răcoare sau care servea de acoperiş frunzos curţilor de păsări din fundul ogrăzilor. În largul cîmpiei, dudul a fost un excelent reper vizual: longeviv şi nepretenţios, capabil să atingă, cu coroana-i rotată, înălţimi notabile, dudul era tocmai potrivit pentru a demarca proprietăţi funciare. Moşiile ţărăneşti îl cuprindeau aproape cu obligativitate pentru că, spre deosebire de nuc – sub care, cu cît este mai mare, cu atît nu mai creşte nimic –, sub dud, dacă e suficient de înalt, sporeşte orice: strugurii sau grînele se coc deopotrivă. Cu numele ajuns la noi din limba turcă (dut) şi nu din latină (morus alba sau morus nigra, după culoarea fructelor), mult mai prezent în folclorul lăutăresc – haiducii îşi ascundeau parte din comori în scorburele lor iar majoritatea hanurilor de altădată aveau în curte, într-un colţ, arbori de acest soi –, dudul este aproape absent din literatura română cultă (nici măcar Marin Preda nu pune vreunul la marginea poienii lui Iocan!), unde predomină teiul, mărul sau cireşul.

[[[   Odinioară, viermii noştri aveau un alibi: mătasea dudului   ]]]

Amplu ancorat în matricea telurică a peisajelor de la ţară, dudul este un arbore căruia nu-i prieşte şi care nu rimează nicidecum cu asfaltul. Prins în bitum, pe o stradă de oraş, dudul se comportă bezmetic: rădăcinile lui noduroase vor sparge constrîngerea de smoală, fructele lui zemoase (mai ales cele negre) vor murdări totul în jur şi, cel mai adesea, se va umple de omizi. Un poet urban care se respectă nu-i va da întîlnire iubitei sub dud – ci sub tei sau sub castan, bineînţeles.

Comunismul a fost duplicitar pînă şi faţă de dud. În anii ’50, a început prin a tăia şi pune pe foc duzii bătrîni şi imenşi dintre moşiile ţăranilor, atunci cînd s-a colectivizat pămîntul (dudul stătea invariabil în calea tractoarelor sovietice, grăbite să are de-a valma). Ulterior, prin anii ’60-’70, tot regimul trecut a revigorat dintr-o dată plantarea duzilor – încurajînd fermele, şcolile şi chiar femeile casnice să treacă la cultura, pe paturi de lemn, a unor viermi inestetici care hăpăiau toată ziua frunze de dud şi care la un moment dat se transformau în nişte coconi (gogoşi) înveliţi în borangic. Au fost plantaţi duzi tineri pînă şi pe marginea arterelor naţionale – astfel încît aproape fiecare şosea de la noi ar fi urmat să devină, într-un fel, un drum al mătăsii. Dar n-a ţinut. Cum s-ar spune, n-a fost să fie!

În fine, să mai zic că, în gastronomia populară, dudul era marca cea mai umilă: mai cu seamă familiile nevoiaşe mîncau mămăligă cu dude, iar rachiul de dude era ultimul pe lista extazurilor licoroase – cu mult sub ţuica de prune, sub rachiul de caise, pere, mere sau comină şi chiar sub ţuica de corcoduşe, dacă aşa ceva se poate imagina. Desigur, nu peste multă vreme se va găsi vreun nutriţionist care să ne spună că mămăliga cu dude era, de fapt, o excelentă cină bio. Dar atunci va fi prea tîrziu şi nu ne va mai rămîne decît să apelăm la G2 – adică vom importa porumb din SUA şi dude din China.

Duzii României dispar, aşadar, unul cîte unul. Fiecare epocă are la noi, pesemne, arborii & coroanele sale. Duzii dispar, dar ceva viermi tot ne rămîn deasupra capului – tot dintre cei hăpăitori, tot inestetici, tot furnizori de gogoşi însă, ce surpriză!, fără nimic de mătase.

– text publicat în Dilema veche, nr. 332, 24 iunie a.c.

1 Iulie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , | 1 comentariu

26/iun/2010 Rusia: justiţie, „oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (2/2)

Contactul justiţiei ruseşti cu „oligarhii”

– Mircea Vasilescu (Dilema veche) în dialog cu Denis Cenuşă

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/coordonator al portalului http://www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului  „Iniţiative Europene” al Fundaţiei Soros-Moldova. Detalii pe blogul său, http://cenusadi.wordpress.com.

(2/2)

MV – Şi în cazul lui Hodorkovski şi în alte arestări ale unor persoane cunoscute (oameni de afaceri, jurnalişti etc.) s-au semnalat încălcări ale drepturilor omului. Mulţi lideri de opinie şi comentatori occidentali deplîng lipsa de reacţie a guvernelor occidentale (faţă de perioada Războiului Rece, cînd Occidentul era foarte activ pe acest plan). Cum se explică acest fenomen? Doar prin „robinetul de gaze” aflat la îndemîna lui Putin şi Medvedev?

DC – În luna iulie 2009, preşedintele american, la întrevederea cu omologul său rus, a ridicat problema „inexplicabilei” detenţii a lui Hodorkovski. Totodată, începînd cu anul 2004, cazurile celor doi directori ai Yukos sînt analizate de judecătorii de la CEDO. Interminabilele procese au atras atenţia întregii comunităţi internaţionale Citește în continuare

26 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

25/iun/2010 Rusia: justiţie, „oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (1/2)

Contactul justiţiei ruseşti cu „oligarhii”

– Mircea Vasilescu (Dilema veche) în dialog cu Denis Cenuşă

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/coordonator al portalului http://www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului  „Iniţiative Europene” al Fundaţiei Soros-Moldova. Detalii pe blogul său, http://cenusadi.wordpress.com.

(1/2)

MV – Care este relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia?

DC – Reformarea justiţiei este un obiectiv asumat de preşedintele rus, Dmitri Medvedev, îndată după alegerile prezidenţiale de la 2 martie 2008. Funcţionalitatea şi aplicabilitatea necondiţionată a literei legii este unul dintre laitmotivele principale ale demersurilor făcute pînă acum de Medvedev, atît pe plan intern, cît şi extern. Pe 20 iunie, preşedintele rus a subliniat importanţa dezvoltării unui sistem juridic eficient, deschis şi independent faţă de alte puteri în stat, după ce pe 21 mai, la iniţiativa sa, au fost puse bazele Comisiei pentru combaterea corupţiei pe lîngă preşedinţia rusă. Acţiunile date nu sînt nici pe departe Citește în continuare

25 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

24/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre dilemele princiare şi părinteşti ale dlui Paul ex-Lambrino

Un “prinţ” din Levant îndrăgind caterinca…

Adrian Cioroianu

Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului simţ (inclusiv cel al ridicolului). Nu aveam de unde să ştiu că cel ce urma să fiarbă live-ul în cupele telecómediilor şi să spumege pocalele tabloidelor avea să fie altcineva: un os “regesc” la care ghilimelele atîrnă mai greu decît numele propriu-zis: “prinţul” Paul ex-Lambrino.

Întîmplarea face că l-am şi intersectat pe acest domn, prin 2002 Citește în continuare

24 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | Lasă un comentariu

23/iun/2010 Avanpremieră: mâine, „Dilema veche” scoate pe piaţă un număr dedicat stării democraţiei în Rusia

… coordonatorul acestei ediţii este jurnalistul Andrei Manolescu. Prezentăm, în avanpremieră, articolul acestuia de deschidere a dosarului tematic, cel care argumentează un număr al Dilemei vechi ce se anunţă foarte interesant  – EURAST

Să recapitulăm cîteva asasinate

 Andrei Manolescu

În octombrie 2006, Anna Politkovskaia a fost împuşcată în holul blocului unde locuia, în Moscova. Era jurnalistă la Novaia Gazeta şi considerată una din puţinele voci rămase critice la adresa puterii de la Kremlin. În ultimii ani fusese preocupată de torturile, crimele şi abuzurile săvîrşite în Cecenia de forţele ruse şi pro-ruse. Îl critica frecvent pe premierul cecen pro-rus de atunci, Ramzan Kadîrov (devenit ulterior preşedinte al Ceceniei). Mulţi au bănuit că el ar fi comandat asasinatul Citește în continuare

23 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

17/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: un autodenunţ ca la carte

Mă autodenunţ

Adrian Cioroianu

 Sussemnatul A.C. certific prin prezenta faptul că eu cred că acest Univers e guvernat…

Stop. Am demarat prea brusc şi nimeni nu va pricepe unde bat. Drept care vă propun, onorabili cititori Citește în continuare

17 Iunie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , | Lasă un comentariu

10/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)

Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)

Adrian Cioroianu

În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile –, românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.

Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie Citește în continuare

10 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , , | Lasă un comentariu

03/iun/2010 Povestiri din “Dilema veche”: la 30 de ani de la moartea lui Iosip Broz Tito

Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul

 Adrian Cioroianu

Potrivit unei legende cu o foarte posibilă corespondenţă în realitate, prin 1949 sau ’50 mareşalul Tito (liderul Iugoslaviei şi al partidului comunist de acolo) i-a scris un scurt mesaj lui Stalin (liderul URSS, de care se temea atunci o jumătate de mapamond). În mare, scrisorica reda aceste gingaşe cuvinte: Dragă tovarăşe Stalin, vă rog încetaţi a mai trimite oameni cu sarcina de-a mă ucide. Deja am prins cinci pînă acum – unul mă urmărea cu o bombă, altul cu o puşcă… Dacă nu veţi da curs rugăminţii mele, o să trimit şi eu unul la Moscova, la dvs. – şi nu va trebui să mai trimit un al doilea. Citește în continuare

3 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

03/iun/2010 Nu rataţi astăzi, în “Dilema veche” nr. 329: ce au avut în comun Al. I. Cuza şi N. Ceauşescu

… despre un straniu dat al conducătorilor noştri: care începe bine, sfârşeşte prost (şi reciproca!) – o „poveste suprapusă” de Adrian Cioroianu

3 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră | , | Lasă un comentariu

27/mai/2010 Povestiri din „Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

Moldoveneşti (3)

Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

 Adrian Cioroianu

            Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski. Ce-l face pe un nuntaş rusofon să vină şi să-şi imortalizeze fericirea cu un domnitor medieval non-rus pe fundal? Nu pot decît presupune (probabil că lui Pierre Nora – istoricul francez ce a identificat “les lieux de mémoire” – Chişinăul de azi i s-ar fi părut tocmai bun de studiat). Voi reveni la statuie – dar mai întîi voi spune că pentru vizitatorul ce eram prima surpriză a fost rezonanţa sonoră de la nivelul străzii. Cineva venit de dincoace de Prut – şi care ştie cît efort identitar au investit intelectualii basarabeni românofoni, acum 20 de ani, în “recuperarea” limbii materne – va fi poate uimit de cît de prezentă e limba rusă în zumzetul diurn al oraşului. Citește în continuare

27 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

20/mai/2010 Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate

Moldoveneşti (2)

La Chişinău, o autentică stăpînă peste bucate!

Adrian Cioroianu

Ce legătură are protecţia consumatorului cu geopolitica? – s-ar putea întreba cineva, de bună credinţă. Respectivul ar face bine să urmărească, relaxat, susurul rubiniu al vinului din Republica Moldova. Despre ce-i vorba: pe termen mediu, acest stat – în vederea realei sale suveranităţi faţă de Rusia – trebuie să-şi limiteze dependenţa faţă de Moscova în privinţa cîtorva indicatori: cum ar fi exportul de vin şi importul de gaze naturale. Cît despre gaze, nu-s multe de spus: firma rusească Gazprom – noua armă a Moscovei, cum spuneau ziariştii Paniuşkin & Zîgar, într-o carte apărută şi la noi în 2008, dar trecută mai că neobservată – este deocamdată stăpînă pe situaţie, din moment ce sursele alternative ale R. Moldova sînt, la ora la care vorbim, doar ipotetice.

Spre deosebire de gaze, care-s deficitare, vin se face în abundenţă în cramele Citește în continuare

20 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, povesti suprapuse | , , , , | 1 comentariu

13/mai/2010 Povestiri din „Dilema veche”: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova

Moldoveneşti (1)

Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova

Adrian Cioroianu

Nu prea sînt pet-uri pe marginea drumului! – asta poate fi prima constatare, dragă cititorule, în momentul în care la Albiţa (pe firul drumului ce vine dinspre Huşiul vasluian) ai trecut graniţa în Republica Moldova. O făcui şi eu, mai alaltăieri, într-o maşină cu tineri istorici – plus britanicul Denis Deletant, mai june decît toţi – ce mergeau la o conferinţă, la Chişinău. Ofiţerii de la vama moldavă, foarte amabili. Pe lîngă ei, şi două tinere domnişoare ofiţerese în devenire (probabil făceau un fel de practică), în uniformă regulamentară, deloc blonde şi cu un aer categoric mai românesc decît presupusa rusoaică cu ochi de gheaţă verde din videoclipul Nikita al lui Elton John. Nu-ţi vine să crezi că aproape aceeaşi grăniceri – sau alţi colegi de-ai lor – erau acum vreun an foarte duri cu maşinile venite dinspre România. Aşa se scrie istoria: zîmbete, grimase, unde azi e zidul Berlinului mîine e pod de flori – sau invers. Pentru cei sensibili la detalii, unul sare în ochi: imensa şapcă din uniforma ofiţerilor bărbaţi, mare cît o tavă de pizza, după model rusesc. Verde sau albastră, cu fireturi diverse, aveţi toate şansele s-o vedeţi relativ des pe străzile capitalei moldave.

Paradoxal sau nu, şoseaua de pe teritoriul R. Moldova este ceva mai bună decît şoseaua de pe teritoriul românesc al Uniunii Europene! Citește în continuare

13 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, povesti suprapuse | , | 3 comentarii

06/mai/2010 Memento: la 20 de ani de la începutul Pieţei Universităţii – 1990

După 20 de ani – singurul supravieţuitor al Golaniadei

 Adrian Cioroianu

Nu mulţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum a început totul, acum 20 de ani: de la un miting al partidului numit PNŢCD, în acel moment far al opoziţiei române, care avea doi lideri de calibru – legendarul Corneliu Coposu şi prea des trecutul cu vederea Ion Raţiu (cred, unul dintre puţinii oameni realmente normali în România acelei vremi!). Dar nici măcar aceşti doi capi ai aceluiaşi partid Citește în continuare

6 Mai 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , | Lasă un comentariu

05/mai/2010 Nu pierdeţi mâine, în „Dilema veche” nr. 325 – despre parada de la Moscova şi „starea drumurilor” (& direcţia lor!) din Republica Moldova

… un nou text din seria „poveştilor suprapuse” semnate de Adrian Cioroianu.

5 Mai 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, Intelo | , | Lasă un comentariu

29/apr/2010 Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski

Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski

 Adrian Cioroianu

Impresionantă solidaritatea de care mulţi români au dat dovadă după tragicul accident de la Smolensk şi moartea preşedintelui Kaczynski ş.cl. Să ne înţelegem: nu solidaritate între noi, românii, ci mai curînd solidaritatea fiecăruia dintre noi cu greu şi des încercatul popor polonez vecin şi prieten – şi chiar şi frate, după unele opinii exprimate recent.

Totul a început firesc, în aceste condiţii dramatice: flori şi lumînări la gardul ambasadei, semnături în cartea de condoleanţe etc. După care solidaritatea noastră a căpătat disproporţii bizare: fiecare televiziune a luat la disecat misterele accidentului (unii comentatori îmbrăţişînd deschis două-trei teorii ale conspiraţiei simultan, toate dintre ele arătînd spre ruşi), unii dintre concetăţeni Citește în continuare

29 Aprilie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/apr/2010 PS 446: De la zeiţele Greciei la sinucigaşele Ceceniei

Un măr, un glonţ şi-un kil de heroină

 Adrian Cioroianu

Presimt: păli-vor de ruşine industriile, rugini-vor băncile, prăbuşi-se-vor pieţele imobiliare: pentru că tot războiul rămîne cea mai profitabilă investiţie! Din acest punct de vedere, istoria pare a merge în cerc – după cum se va vedea mai jos.

Unde bat? Ei bine, la capătul acestor rînduri vom vedea, uimiţi, cît au costat recentele atentate cu bombă din metroul moscovit. Cît de puţin, adică. Aproape la îndemîna oricărui om cu oarece largheţe la buzunar. Dar asta nu e tot. Povestea este de mult, de demult, începută.

Pentru că, mai întîi şi mai întîi, în istoria războaielor a fost – se spune – un măr. Nu mă refer aici la mărul lui Adam – şi nici la milenara cherelă dintre bărbat şi femeie, pe care doar poate dl C.T. Popescu ar putea-o descrie veridic. Mă refer la alt măr: unul aruncat în joc de zeiţa Eris, naşa în antichitate a tuturor discordiilor. Geloasă că nu fusese învitată Citește în continuare

22 Aprilie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 „Dilema veche” loveşte din nou! (alte două spoturi TV)

Cu Mircea Vasilescu…

… şi Radu Cosaşu

9 Aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, video | | Lasă un comentariu

08/apr/2010 De astăzi, „Dilema veche” apare în haine noi! – promo TV

8 Aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, video | | 2 comentarii

07/apr/2010 De joi, 8 aprilie a.c., „Dilema veche” se relansează!

… cu pagini mai multe, cu rubrici mai multe, cu tema fiecărui număr într-un dosar separat, pe hârtie de altă culoare! Şi, în plus, cu un DVD de colecţie în fiecare săptămână! În curând, aflăm, o să apară spoturile de reclamă TV.  Deocamdată atât – dar va urma!

7 Aprilie 2010 Posted by | Intelo | | Lasă un comentariu

08/mart/2010 Adrian Cioroianu: Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie? (2/2)

Două motive de recunoştinţă pentru Marx

(Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe!)

Adrian Cioroianu

(2/2 ; pentru prima parte, aici)

Marxism cu ghilimele – şi fără Marx

Serios vorbind, aş spune totuşi că, în ciuda necitirii lui Marx la noi, remanenţele unui marxism clişeizat şi nedigerat intelectualiceşte ne-au marcat în bună parte primul deceniu postcomunist. Revoluţia din decembrie 1989 (poporul muncitor versus tiranul), mineriadele (poporul muncitor vs guvernul), Piaţa Universităţii (poporul muncitor vs poporul gînditor), cristalizarea mişcării sindicale, primele alegeri libere, primele greve, primele garnituri parlamentare – cu toate au avut la noi, nemărturisit şi poate neconştientizat, ceva din rudimentele cu care vulgata „marxistă” a spălat creierele acestei naţiuni timp de 40 de ani. Aş putea da multe exemple din felul în care scrierea şi judecarea istoriei noastre, în anii ’90, au păstrat clişee marxiste – dar şi altele, rolleriste sau naţionaliste, care nu aveau nimic marxist în ele.

Dar umbra (reală sau contrafăcută) lui Marx asupra noastră este mai largă. Marx spunea că într-o societate ideală „fiecare va primi după nevoi” – probabil acesta e alibiul celor care au propus, mai ieri, ca alocaţia copiilor să depindă de salariul părinţilor. La noi, ideea luptei inevitabile între angajaţi şi angajatori, între proletarul neaoş şi firmele multinaţionale, revolta pensionarilor amărîţi dirijată împotriva „pensionarilor de lux”, minunea tip Cenuşăreasa prin care Costel Busuioc ajunge star în România venind din Spania (în timp ce studenţii buni din conservatoarele noastre învaţă din greu, neremarcaţi de televiziuni, şi speră să-şi facă un rost în Occident), utopia unei societăţi în care să nu mai existe bani (singura şansă ca Ion Lucian, actorul, să fie la fel de bogat ca Ion Ţiriac!), alienarea voluntară a beizadelelor din Dorobanţi, salariile restante ale femeilor ce muncesc în fabrici de textile pe care poimîine patronii le vor muta (fără mînă de lucru) în Ucraina – toate acestea poartă, în felul în care sînt prezen(ta)te în discursul public românesc, seminţe pervertite dintr-un „marxism fără Marx”. Într-o declaraţie din 1956, ex-premierul britanic (laburist!) Clement Atlee spunea: „Comunismul rusesc este copilul ilegitim al lui Karl Marx şi al ţarinei Ecaterina cea Mare”. În cele din urmă, URSS a devenit un gulag cu lipsuri în aprovizionarea cu hîrtie igienică, dar cu surplus de arme nucleare. A fost vina lui Marx? E discutabil. În cazul nostru, Bellu Zilber a spus: comunismul românesc a fost un amestec de Caragiale şi Stalin. Iar postcomunismul românesc este, în opinia mea, un amestec de „marxism” fără Marx şi capitalism fără capital (şi fără liberalism).

Cred, pe mai departe, că Marx ar trebui citit în România (fie şi pentru a-l combate). Paginile lui au înfluenţat istoria secolului XX mai mult decît oricare altele. A fost un gînditor interesant, chiar dacă n-a avut dreptate (n-ar fi primul şi nici ultimul în această situaţie). Ideile lui promiteau să ne ducă în raiul comunist. Din fericire, nu s-a întîmplat. Tot e bine că – aşa cum vă spuneam – măcar pe unii ele ne-au dus ceva mai aproape, pînă în Canada.

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

8 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

07/mart/2010 Adrian Cioroianu: Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie?

Două motive de recunoştinţă pentru Marx

(Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe!)

Adrian Cioroianu

(1/2)

Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc. În România anilor ’80 Marx era un fel de bizarerie vag elitistă în raport cu care Ceauşescu (prin scrierile lui) ieşea cîştigător. Pentru primele examene serioase ale vieţii mele am avut, ca bibliografie, capitole din “operele” Conducătorului, fragmente din conferinţe sau congrese ale PCR etc. – dar niciodată un text propriu-zis marxist. Abia la mijlocul anilor ’90, ca asistent al profesorului Lucian Boia, am avut ocazia, vreme de un lustru universitar, să fac unele dintre seminariile de Istoriografie de care aveau parte studenţii anului I din Facultatea bucureşteană de Istorie. Ocazie pentru care am citit din Marx & Engels – părţi din Capitalul, Manifestul Partidului Comunist (un text admirabil scris!), Originile familiei, proprietăţii private şi statului ş.a.

Cu alte cuvinte, în cazul meu a trebui să cadă comunismul pentru ca Marx să devină, cît de cît, obiect de studiu – dar nu cred c-am fost o excepţie, din moment ce, s-o recunoaştem, în România lui Ceauşescu părintele marxismului era mai curînd venerat decît citit. Nu cred că a existat un stat condus de un regim autodeclarat marxist-leninist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fi fost mai anemică şi mai neglijată. Inclusiv de către Conducător: am mari dubii că N. Ceauşescu ar fi citit vreodată şi altceva decît, eventual, rezumate simplificatoare ale celui care, teoretic, îi era magistru. Cu atît mai suprins sînt cînd aflu că a fost o vreme, în ultimii ani ’50, cînd o studentă din Bucureşti se putea apropia de comunism din plăcerea pe care o avea polemizînd cu un profesor greoi, care vorbea româneşte cu poticneli, dar care era foc de deştept şi de citit. Studenta era Ana Maria Narti (critic de teatru & film în anii ’60; cartea ei de memorii va apărea în curînd), iar profesorul era Ion Ianoşi – cred, unul dintre puţinii intelectuali români contemporani autentic marxişti.

Al doilea motiv pentru care Marx mi-e simpatic e acela că (şi) datorită lui am ajuns în Lumea Nouă. Concret: tot în anii ’90 am întîlnit la Bucureşti o admirabilă profesoară délicieusement marxistă pe nume Rose Marie Lagrave (de la EHESS-Paris) cu care am polemizat de la a treia întîlnire. Într-o cvasi-teză pe care o propuneam atunci (în virtutea unei burse de doctorat pe care o primeam) aveam un capitol numit “Raportul mase – conducător în operele teoretice, de la Marx la Stalin şi Ceauşescu”, iar dna Lagrave m-a invitat la o ţigară (fuma cam cît toţi marxiştii Franţei la un loc) şi mi-a sugerat că nu e bine să-l pun pe Marx lîngă Stalin şi Ceauşescu (ceea ce eu făceam doar în acel titlu). Mi-a zis-o cu tandreţe – nu la adresa mea, cît la adresa lui Marx. Drept care ulterior m-am dus la dna Zoe Petre şi i-am spus că, dacă tot e să primesc bursa, mai bine plec în Québec-ul canadian decît la Paris. Ceea ce s-a şi întîmplat. Merci, Marx! (va urma)

_________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

7 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

04/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 1/2

: De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

LB: Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special  în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

: Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

LB: Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul este o componentă – chiar dacă la un moment dat biserica l-a dat la o parte – esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

: Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

LB: Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este în fond o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta – liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului… Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă. (va urma)

__________________________

interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 4 martie a.c.

 

4 Martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

14/febr/2010 Politica imaginii: mode, stiluri, aparenţe

“Haina face pe om?” nu mai este de mult o întrebare la care să poţi răspunde prin da sau nu.

Adrian Cioroianu

Pe de o parte, bineînţeles, nu hainele ca atare îţi dau valoarea. Deşi de cîteva mii de ani oamenii se diferenţiază prin haine, haina, ca atare, nu te face nici mai prost şi nici mai deştept decît eşti în realitate. Materialele, croielile, frizurile ş. cl. se schimbă în funcţie de mode, pe cînd scara valorilor umane a rămas relativ aceeaşi, de la Codul lui Hammurabi pînă la Codul lui Napoleon – trecînd, evident, prin cele zece porunci biblice.

Dar, pe de altă parte, de cel puţin un secol haina “îl face pe om” din ce în ce mai mult pentru că-i conferă o amprentă imagistică inconfundabilă – într-o eră dominată de vizual, de imagine, de “trademark” şi de “copyright”. Bunăoară, ce ar fi Winston Churchill fără joben şi ţigara de foi? Vi-l imaginaţi pe Hitler fără mustaţă? Pe Ion Antonescu în costum de baie sau, dimpotrivă, pe Johnny Weismüller – Tarzan în uniformă? Sau pe Che Guevara proaspăt bărbierit, frezat, îmbrăcat în trening şi alergic la fumul de ţigară? Fără coafura ei absolut particulară, Iulia Timoşenko de azi ar fi uşor confundată cu oricare dintre milioanele de femei blonde ale Ucrainei. Dacă ar purta coafura anilor ’70 şi n-ar mai ţine la siluetă, Barack Obama s-ar putea plimba liniştit prin Harlem, că nu l-ar cunoaşte nimeni. Nu recomand nimănui să dramatizeze importanţa de azi a hainei; e clar că aparenţele domină în lumea noastră şi e foarte posibil ca 97 la sută dintre oligarhii din Rusia să poarte la mână ceasuri elveţiene – şi totuşi, trebuie să fii Placido Domingo sau Roger Federer ca să iei bani dacă porţi un Rolex; deşi Mihaela Rădulescu şi altele de acelaşi soi se laudă că au genţi de firmă, numai Sean Connery, Sharon Stone sau Mihail Gorbaciov sînt plătiţi să facă reclamă pentru Louis Vuitton.

Aşadar, cred că a fi bine (sau prost) îmbrăcat astăzi înseamnă a-ţi crea o marcă. Ce faci cu ea mai departe – nu mai ţine de haine şi de frizură, ci de ce se află sub ele.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

14 Februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucrainiană şi care şi-a camuflat pe cît posibil susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară “bărbată” (vezi naţionalismul neinspirat al promisiunii că va redeschide procesul cu România de la Haga!), care vorbea ucrainiana suficient de bine încît să ofere mostre de populism năucitor şi care a încercat să sugereze că ea ar avea susţinerea premierului rus Putin. Bărbatul – Viktor Ianukovici, 59 de ani – ar fi dorit să se uite că el fusese perdantul alegerilor precedente. Doamna – Iulia Timoşenko, 49 de ani – ar fi dorit, la fel, să se uite că ea fusese printre învingătorii aceloraşi alegeri. Atunci, în 2004, cuplul “portocaliu” şi “pro-occidental” Iuşcenko-Timoşenko, victorios asupra “prorusului” Ianukovici, a creat un orizont de aşteptare cu mult mai larg decît graniţele Ucrainei. Între timp etichetele s-au estompat, liderii “portocalii” au devenit cunoscuţi în Europa ca cel mai certăreţ duo politic al momentului, iar economia Ucrainei s-a gripat, invers proporţional cu speranţele iniţiale: 15% scădere de PIB în 2009, o inconsistenţă alarmantă a monedei (hrîvnia), un şantaj cvasi-declarat din partea Rusiei şi o nevoie disperată de bani de la FMI. (foto Ukrainform)

Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental. Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei depinde de Gazprom – iar plata facturilor a fost în ultimii ani un coşmar naţional. Pîrghia economică (robinetul fiind la Moscova) va funcţiona de acum la vedere. ii) Parteneriatul Estic – lansat de Uniunea Europeană în mai 2009 – va resimţi o undă seismică serioasă. În acest program, Ucraina era un pilon important – iar de acum va fi unul preponderent decorativ. Influenţa în zonă a UE, chiar dacă nu-i privită cu adversitatea de care are parte NATO, e percepută de Moscova ca o provocare la adresa propriei sale influenţe. Apoi, iii) calmarea relativă a relaţiilor dintre Kiev şi Moscova va întări poziţia flotei ruse în Marea Neagră – flotă ce vrea să se doteze cu nave Mistral made in France şi a cărei bază este în Crimeea ucrainiană, la Sevastopol, în virtutea unui contract ce expiră, teoretic, în 2017 (după cum merg lucrurile, aş paria că va fi prelungit). În fine, iv) Moscova va interpreta victoria lui Ianukovici drept propria sa victorie – iar acest lucru va face valuri. De urmărit efectul de ecou asupra Republicii Moldova (unde, în ciuda unei bizare euforii din presa română, partida pro-occidentală încă n-a fost cîştigată) şi mai ales asupra Georgiei – al cărei preşedinte, Saakaşvili, era imediat lîngă Iuşcenko în ordinea “preferinţelor” Moscovei. Povestea merge mai departe.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

12 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

8 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

30/ian/2010 Cea mai mare discriminare a vremii noastre: ceea ce se vede (la TV) versus ceea ce nu se vede (2/2)

Marea schismă modernă: ceea ce se vede versus ceea ce nu

 Adrian Cioroianu

(episodul 2/2)

Divorţul, ca barometru de succes

Probabil că această schimbare de paradigmă este marca epocii noastre: indiferent dacă eşti avocat, profesor, actor, politician sau cîntăreţ, nu apari la televizor pentru că eşti bun sau interesant (ca în anii ’70, să spunem), ci eşti bun sau interesant tocmai pentru că apari la TV. Sigur că nu-i normal, nici logic şi nici moral – şi cu toate acestea această axiomă e unanim acceptată. Vizualul creează notorietatea, credibilitatea şi, în cele din urmă, ierarhiile.

Uneori imaginile plutind pe unde TV (şi nu zborul păsărilor, ca în Roma antică) decid cine va conduce o ţară. În victoria lui Emil Constantinescu din 1996, apariţia (în 1995) a postului ProTV a jucat un rol esenţial; în 2009, postul OTV a jucat un rol crucial în victoria lui Traian Băsescu. În general, ideea că un oficial al statului îşi face treaba fără să apară la televizor pare un non-sens în România de azi. Dacă la CNN vezi un senator american poate odată la 2-3 zile, la Realitatea TV sau Antena3 vezi 2-3 senatori aproape în fiecare oră de program. E vina postului? Nu. E vina senatorilor? Nu. E vina, de fapt, a celor care, în România (politicieni, jurnalişti şi telespectatori deopotrivă), cred că dacă ei nu te văd la TV, atunci e clar că eşti o nulitate. (Un exemplu: rolul divorţurilor – în prime time TV – în ascensiunea politică a dlui S. Prigoană.)

 Alteori vizualul tranşează probleme de viaţă şi de moarte. Nu-mi imaginez, acum, o discriminare mai mare decît aceasta: imaginaţi-vă doi copii de aceeaşi vîrstă, unul din Bucureşti şi avînd o mamă care lucrează la trustul de presă X (sau consilieră la ministerul Y), şi altul din comuna Cristeşti, jud. Botoşani, cu o mamă casnică (şi uneori bătută de concubin – dar asta e clasica inegalitate bărbat/femeie, va scrie altcineva despre ea!). Să presupunem că ambii copii suferă de o boală gravă. Dat fiind că sistemul de sănătate din România lucrează la fel pentru amîndoi, rog răspundeţi care are şanse mai mari să apară la inedita “rubrică” gen apel umanitar dintr-o emisiune TV românească (nefiind un mare consumator de televiziune occidentală, nu ştiu dacă acest gen de rubrică informală există şi pe-acolo).

Neo-cultura vizualului

În concluzie: discursul public din toată lumea (y compris România) celebrează cultura vizualului şi o substituie valorii: probabil că, pe Internet, Pamela Anderson e mai “accesată” decît Monica Belluci, după cum la noi Oana Zăvoranu e cert mai populară decît Olga Tudorache. Brad Pitt va trezi mai multe curiozităţi dacă va divorţa de Angelina Jolie decît dacă va decide să joace într-o ecranizare după Dostoievski. Şi totuşi, România are specificul ei: dacă în alte părţi poţi aspira la onorabilitate chiar şi dacă nu-ţi vezi mutra la televizor, la noi discriminarea pe care de-a se crea e cu mult mai radicală: dacă nu apari la TV nu numai că nu exişti, dar probabil că nici nu meriţi să exişti! În plus, la noi trebuie să fii atent şi unde anume apari la TV: dacă te bate soarta să fii în program la TVR Cultural, e clar că eşti un tip bătrînicios şi expirat. Dacă apari însă la MyneleTv, eşti un tip viril şi de perspectivă.

Cît despre Dostoievski, să recunoaştem, în România el mai are o şansă: marea străpungere media a dlui (să zicem) Prigoană nu ar fi să-şi anunţe divorţul (asta deja e o banalitate), ci ar fi ştirea că tocmai va juca în Fraţii Karamazov – alături, de ce nu, de fiul (şi cvasi-colegul său parlamentar) cu nume de auspex, Honorius!

________________________

– text publicat în revista Dilema veche nr. 310, 21 ianuarie 2010.

30 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

29/ian/2010 Cea mai mare discriminare a vremii noastre: ceea ce se vede (la TV) versus ceea ce nu se vede (1/2)

Marea schismă modernă: ceea ce se vede versus ceea ce nu

 Adrian Cioroianu

(episodul 1/2)

La romani, bărbatul cu însărcinarea de auspex (sau de augur, ulterior) era îndeobşte un personaj foarte ocupat: el trebuia să urmărească zborul & cîntecul păsărilor, să vadă ce şi cum mănîncă ele şi, nu în ultimul rînd, trebuia să studieze minuţios măruntaiele zburătoarelor – şi, din toate acestea, să intuiască ferm viitorul cetăţii. Inegalitatea “de şanse” dintre auspex/augur şi restul lumii consta în faptul că, deşi toţi puteau vedea – teoretic – acelaşi cer cu păsări, doar unul putea interpreta ceea ce vede.

Augurul modern nu mai are de-a face cu cerul înaripatelor – ci trebuie să privească în jos, în măruntaiele televizorului. Pentru că inegalitatea fundamentală proprie epocii moderne este cea existentă între cei/cele (persoane, idei, valori, evenimente etc.) care au acces la promovarea prin vizual şi cei/cele care nu au.

Video-salata crizelor & crimelor

Exemplele-s nenumărate. Deşi istoricii sau statisticienii pot demonstra uşor că ultimul deceniu reprezintă poate cea mai “calmă” decadă din istoria speciei umane (numărul de morţi datorat conflictelor & crizelor, raportat la populaţie, fiind incomparabil mai scăzut decît altădată), totuşi, impresia generală este că lumea n-a fost niciodată mai “însîngerată”. Explicaţia? Simplu: răspîndirea televiziunii. Avioane înfigîndu-se în Turnurile gemene, Sadam Hussein căzînd în hăul spînzurătorii, talibani decapitînd prizonieri, ciocniri de stradă în Iran, trupe OMON moscovite îmbrîncindu-l pe Garri Kasparov, agricultori greci bătîndu-se cu poliţia, un italopumn în nasul lui Berlusconi, cutremur devastator în Haiti etc. – toate acestea reprezintă noua video-salade macédoine a imaginarului contemporan, care lasă tuturora gustul amar al unei violenţe nemaîntîlnite la scara umanului. E fals; dar, ca să dovedeşti falsul trebuie să contrazici “imaginile” – ceea ce e greu. De unde rezultă că nu explozibilul reprezintă arma cea mai puternică a teroriştilor contemporani (vezi arsurile inghinale cu care s-a ales discipolul Al Qaeda din avion, recent, de Crăciun!), ci imaginile – preluate de TV, ziare, Internet ş.cl. Fapt dovedit: după ce televiziunile occidentale (plus Al Jazeera) au decis să boicoteze scenele violente provenind de la insurgenţii iraqieni, numărul decapitărilor a scăzut. Pentru terorişti este valabilă aceeaşi axiomă pe care o intuiesc şi starletele din Dorobanţi: dacă tu & fapta ta nu apar în imagini, nu exişti. (continuarea – mîine)

______________________

– text publicat în revista Dilema veche nr. 310, 21 ianuarie 2010.

29 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

13/nov/2009 Barack Obama şi zidul Berlinului (update)

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

Surprinzător sau nu, Preşedintele Barack Obama nu a putut vizita Europa acum: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului (luni, 9 noiembrie a.c.), Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte încărcată a preşedintelui SUA – el tocmai urmează să aibă un lung turneu asiatic, ce va cuprinde Japonia, Singapore, China şi Coreea de Sud..

Fără îndoială, mesajul Casei Albe e credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor “rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţătoare în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară…

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. (cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică!).

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai “mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe ţări (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 ţări, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt planificate şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea din 9 noiembrie a.c..

ii) Ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte “sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că, pesemne, nu toate audienţele i se par egale în importanţă. Să intre Europa de Est într-o categorie B a interesului său?

iii) El nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce puţini preşedinţi americani ar fi putut rata!) – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008.  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau poate dacă ar trebui să o facă.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy se declara el însuşi, simbolic, berlinez (“Ich bin ein Berliner”); două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov să dea jos zidul (“Mr. president, tear down this wall!”). În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi eroarea vizavi de polonezi) sau dacă e vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei “ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele şi actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie. Ciudată şi neinspirată decizie.

Adrian CIOROIANU este animatorul Centrului de Studii Europene şi Eurasiatice (EURAST – Bucureşti) şi al blogului https://geopolitikon.wordpress.com/

____________________

text publicat în revista Dilema veche, nr. 300, 12-18 noiembrie 2009

13 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

27/oct/2009 Din istoria cîrciumii româneşti: de la vechiul han via Maria Tănase spre cantina stalinistă

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

Adrian CIOROIANU

            (…)  De la han la cîrciumă

            În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată. (text integral)

27 Octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

Din istoria hanului & cîrciumii la români

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

 Adrian CIOROIANU

De două secole şi mai bine, istoricii – ulterior sociologii, etnologii etc. – se întreabă în ce măsură locanta generică, sub diferitele ei categorii (de la tavernă la han etc.), este o marcă a civilizaţiei mediteraneene. Pentru majoritatea, răspunsul este afirmativ: localurile unde se mănîncă şi se bea (şi eventual se înnoptează) în afara căminului ţin de civilizaţiile şi ariile geografice caracterizate printr-o mare mobilitate a indivizilor. Şi, de 2500 de ani încoace, spaţiul Mediteranei – de la porturile sale pînă la oraşele aflate pe o rază în jurul coastelor – a fost unul al călătorilor şi călătoriilor. Vinul aspru şi negru, uleiul de măsline, sarea de mare, citricele şi pîinea coaptă în ţest dădeau gust, atmosferă şi acompaniament cărnii şi legumelor. Soldaţi, negustori, oficialităţi sau vînători de oportunităţi, plus cohorte de animatoare femei dădeau viaţă acestor locante în care monedele greceşti, apoi romane, răsplăteau serviciile. În Europa, la temelia tuturor serviciilor hoteliere, de catering, de alimentaţie publică, de restauraţie sau de escort de azi se află ceva din această veche tradiţie.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era “carburantul” principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion-ul caragelian la cantina stalinistă

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum  meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală a ţării freamătă la Capşa, în Bucureşti. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa “Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?”). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul războiului al II-lea mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile –vezi martorii străini, gen contesa Rosie Waldeck (şi amintirile ei de la Athénée Palace din Bucureşti), Ivor F. Porter (prizonier britanic pe Calea Rahovei, căruia gardianul îi aducea zilnic un prînz excelent de la cîrciuma din colţul străzii) şi atîţia alţii.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a “alimentaţiei raţionale” – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care a alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România anului 2009 este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

_____________________________

(text publicat în revista „Dilema veche”, nr. 297, 22 octombrie 2009)

           

16 Octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu