10/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)

Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)

Adrian Cioroianu

În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile –, românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.

Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie

Publicitate

09/iun/2010 O dezbatere despre sfârşitul regimului Ceauşescu – astăzi, la Salonul de carte Bookfest

…astăzi, 09 iunie a.c., la ora 19.00, la standul trustului & editurii Adevărul din Salonul Bookfest va avea loc o dezbatere referitoare la ultimele zile ale regimului Ceauşescu – prilejuită de apariţia cărţii Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic de Grigore Cartianu. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.

01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

---

[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani

Un om pus pe treabă

 Adrian Cioroianu

 Ştefan Andrei este unul dintre oamenii cei mai inteligenţi care au servit la vârf în regimul trecut. L-am căutat, iniţial, dintr-un interes pur profesional: eu însumi profesor de istorie, primisem din partea unei televiziuni propunerea de a face o serie de emisiuni cu foşti lideri ai ţării (de până în 1989), iar dl Andrei a fost unul dintre primii la care m-am gândit. Îi cunoşteam, cât de cât, legenda; şi aflasem, mai ales, că este dispus să stea de vorbă despre acel înainte. Ne-am întâlnit apoi de două-trei ori şi am înregistrat câteva dialoguri care – mie, cel puţin – mi s-au părut foarte interesante. Şi am descoperit că dl Andrei (şi nu sunt mulţi în această situaţie) era efectiv dornic să vorbească, mustea de nerăbdarea de a împărtăşi ceea ce ştie. Trebuie să mai adaug că în aceeaşi perioadă – cu puţin înainte sau foarte curând după ce l-am găsit pe dl Andrei – am avut surpriza să-l întâlnesc de câteva ori în redacţia revistei Dilema, unde-i vizita (cred) pe Tita Chiper sau pe Zigu Ornea (fie-le ţărâna uşoară!), pentru a le mai povesti şi lor câte ceva din vastele detalii de culise ale comunismului românesc.

Tocmai fiind un om inteligent, m-am întrebat (şi l-am şi întrebat pe dl Andrei, de la prima noastră întâlnire) cum se face că Nicolae Ceauşescu a reuşit să-i controleze atât de bine şi atâta timp pe toţi acei oameni cu minte care se aflau la vârful ierarhiei comuniste. Pentru că erau şi din aceştia. Erau şi oameni extrem de mărginiţi, dar erau şi câteva inteligenţe native (în frunte cu Ceauşescu însuşi). Şi totuşi, dle Andrei, cum se face că v-a controlat pe toţi atât de deplin, el şi cu Elena? – l-am întrebat eu; şi aş putea să redau aici răspunsul, dar ezit de-a dreptul, pentru că încă mai sper ca dl Ştefan Andrei să-şi publice în volum memoriile la care tot scrie (şi care sunt serializate în Flacăra lui Adrian Păunescu de câţiva ani de zile). Şi chiar rog conducerea acestei reviste să ia în calcul publicarea în volum a memoriilor lui Ştefan Andrei. Ca unul care m-am implicat direct în editarea unor volume scrise (sau povestite) de foşti activişti de vârf ai regimului trecut – de la Cornel Burtică la Dumitru Popescu – promit aici să-l ajut pe Adrian Păunescu, dacă va fi cazul, într-o asemenea întreprindere.

În ultimii zece ani, m-am întâlnit relativ des cu dl Andrei şi am vorbit de sute de ori la telefon – şi mereu cam despre aceleaşi lucruri: despre cărţi (aniversatul nostru este un mare flămând într-ale lecturii) şi despre diverse episoade din istoria comunismului românesc, mai cu seamă din anii ’60-’70-’80.

Am reţinut de la dl Andrei măcar trei lucruri. Primul: N. Ceauşescu se temea de instabilitatea internaţională aşa cum (îl citez pe Şt. A.) în Dolj, la Podari, se tem gâştele atunci când cade ceaţa şi se agită, fac zgomot pentru că mai curând simt decât să vadă ceea ce e în jurul lor. Pentru cine studiază jumătatea finală a comunismului românesc, acest lucru se verifică: Ceauşescu a fost remarcabil atâta vreme cât jocul global a fost relativ previzibil. Cât războiul rece a fost (să spun aşa) cald, Ceauşescu a fost rebelul favorit al Occidentului. Când mai junele Gorbaciov a venit la putere şi i-a convins pe americani că războiul rece e pierdere de vreme, Ceauşescu a fost debusolat. Gorbaciov şi toate reformele sale au făcut lumea mai paşnică, dar şi mai imprevizibilă. Iar Ceauşescu s-a resimţit. Căzuse ceaţa peste el: se agita, făcea zgomot, simţea mai curând decât să vadă, iar asta nu l-a mai ajutat cu nimic.

Al doilea lucru: Ceauşescu avea un dinte (sau mai mulţi) împotriva sovieticilor, dar nu împotriva comunismului de tip sovietic. De reţinut această diferenţă de nuanţă. Şeful din epocă al lui Şt. Andrei ştia foarte bine că fără comunism la Moscova, şi comunismul de la Bucureşti ar fi pus în pericol. Ceea ce s-a şi verificat.

Şi al treilea lucru: dl Andrei este unul dintre primii care mi-a sugerat (eu fiind mai idealist din acest punct de vedere) că viaţa politică din România are o mulţime de metehne care trec de la un regim la altul, de la o ideologie la alta, de la un partid la altul, fără nici un fel de probleme. Azi îi dau dreptate. Acest lucru se verifică şi se va mai verifica.

În fine, să mai spun că am avut – pe când eram ministru – plăcerea de a-l primi în câteva rânduri pe dl Andrei într-un birou care, la modul figurat, fusese şi al lui. L-am şi fotografiat lângă un foto-portret al dânsului de tinereţe, de pe un hol al instituţiei pe care apar imagini cu toţi ocupanţii postului. Şi acolo, lângă poza ministrului Andrei, oaspetele meu Ştefan Andrei era puţin emoţionat. Parcă era lângă un frate mai mic, pe care nu-l văzuse de mai bine de două decenii. Se uitau unul la altul, parcă ar fi dorit să-şi spună ceva şi – preţ de o clipă – chiar am avut senzaţia că-i stânjenesc, că sunt în plus, că aş putea să-i las câteva minute, să fie singuri, să-şi vorbească de-ale lor.

Şi mai este ceva (sper ca pe dl Andrei să nu-l supere destăinuirea): aniversatul nostru este în egală măsură mândru că e oltean şi foarte trist că oltenii îşi aduc aminte rar de el. De exemplu: Ştefan Andrei urmăreşte, de la distanţă, şirul lung de oameni care devin (pe merit sau pe cumetrie) cetăţeni de onoare ai diferitelor oraşe de prin Oltenia – multe dintre ele ajutate masiv de fostul ministru Ştefan Andrei. Eu doar am spus-o; poate că altora le va veni vreo idee.

La mulţi ani înainte, dle Andrei!

17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

2/2  (pentru prima parte, aici)

Beneficiarii şi “faţetele mitice”

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968-’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care-l susţin neabătut. Dar, de-a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzînd în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu-zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi-au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au cîştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d. (mai jos, un tablou de Dan Hatmanu)

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s-a pictat singur şi nici nu şi-a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l-au imortalizat în tablouri. În schimb, artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate tîrguri în această industrie a slugărniciei. Primul “volum omagial” dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973 – iar în următorii 15 ani vor mai urma altele, la multe edituri din ţară. Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sînt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI-lea al PCR (1974), un delegat – Gh. Cioară – propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vîrstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. “Cîrmaci înţelept”, “conducător vizionar”, “strateg genial”, “stegar viteaz”, “al nostru Erou”, “Eroul naţiunii”, “neobosit Erou”, “cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, “Eroul păcii mondiale”, “ctitor de geniu”, “carpatic scut”, “simbol viu al năzuinţelor”, “stejar de vis, de-avînt, de omenie”, “vîntul care mişcă pădurea”, “marele tribun al neamului”, “fiu luminat al patriei”, “titan modern”, “marele contemporan”, “fondatorul României socialiste” – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într-o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă produce un tablou emblematic: sub titlul Eroii neamului, în pictură se vede Ceauşescu stînd la o tribună iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mîna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al Casei din Scorniceşti) Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a-l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostze. Sursa lor de inspiraţie sunt fotografii puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani cca 70 de mii de lei) în mădura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate etc. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui N. Ceauşescu i se construiesc mai multe faţele mitice: i) revoluţionarul de profesie; ii) teoreticianul unei noi ordini mondiale; iii) campionul păcii; iv) arhitectul unei noi Românii; v) eroul independenţei; vi) garantul unităţii naţionale; vii) cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.

Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să-l apropie de popor, cultul personalităţii l-a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi. Astfel încît în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui cîmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sînge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

16/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

1/2 

Un model de ineficienţă        

În cele ce urmează voi defini “cultul personalităţii” ca fiind ansamblul de tehnici, manifestări şi produse (artistice, intelectuale, ideologice) al căror scop este construirea unicităţii simbolice a unui personaj politic. Cultul personalităţii în “cazul” Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fasciante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămîne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingînd probabil o cotă de credibilitate unică pînă atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii “arhitecţi ai cultului” lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare. În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, n-a adus nimic benefic credibilităţii liderului român – ci doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decît fusese mai înainte ca acest cult să înceapă. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului (sau “industria slugărniciei”, cum a numit-o Ovidiu Nahoi) care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile şi geneza cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu are trei surse de alimentare: i) una este “tradiţia naţională” – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II-lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic “cult al personalităţii” (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă pînă la identitate cu cele din cazul Ceauşescu). La Carol al II-lea se manifestă mai curînd un anume “mit al Conducătorului” – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care-i conduc şi agrează mai cu seamă liderii care ştiu să-şi impună autoritatea (“mîna de fier în mănuşa de catifea”). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul “părinţilor fondatori”, “eroilor” etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cît ele sînt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II-lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

A doua “rădăcină” a cultului lui Ceauşescu este ii) cea stalinistă: în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat de fapt locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid – Protector căpăta calităţi cvasi-divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte. În plus, “militantul viril” este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste[1]. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s-a dezvoltat în anii ’30 într-un climat de insecuritate, cînd URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici –, cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS-ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi “independent”[2]. Pierzîndu-şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să-şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

Iar o a treia sursă de inspiraţie a cultului ceauşescian este iii) modelul asiatic. Vizita lui în cîteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1-24 iunie 1971, îl marchează profund pe N. Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia “tezelor din iulie ’71”, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965 – o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive: a) Ceauşescu şi-a lansat propria “revoluţie culturală” nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curînd fronda lui antisovietică; şi b) oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de “devierea” lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti – dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi-a construit acasă un cult similar celui ceauşescian. (va urma)

---

[1] Marc Augenot, “Masses aveulies et militants virils”, în Politix, nr. 14, 1991, p. 79.

[2] Pentru o imagine asupra amestecului de mîndrie şi de teamă existent la Bucureşti după august 1968, v. Dumitru Popescu, Panorama răsturnată a mirajului. Cronos autodevorîndu-se. Memorii, vol II, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 136-139.

_______________________________

– o variantă a acestui text a apărut în revista Historia, nr. 3 / martie a.c.

05/mart/2010 În atenţia studenţilor Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti – bibliografie curs special

Bibliografie – cursul

“Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană”

al prof. Adrian Cioroianu

 (bibliografia este orientativă; sunteţi invitaţi la semnalarea oricăror cărţi & studii care se adaugă acestei teme) 

1. *** Activitatea revoluţionară, patriotică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
2. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, 1998
3. Florin Anghel, Une évolution de la mystification des événements du 23 Aout 1944 dans le discours officiel communiste, 1945-1989, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 1994
4. Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu Dej, Ediţie de casă, regie proprie, Bucureşti, 1998
5. *** Arhitect şi constructor de Ţară. Omagiu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987
6.  Cornel Armean, De ce a fost ucis?, Ed. Alfabetul, f.l., 1993
7.  *** Arta monumentală în România “Epocii Nicolae Ceauşescu”, în “Arta”, XXXIV, nr. 7, 1987
8. …

 –  text integral în format word doc.: Curs_cult personalitatii_bibliografie

03/febr/2010 „Nicolae Ceauşescu” – marcă înregistrată?

… astăzi, miercuri, 03 februarie a.c., ora 21.30, RealitateaTV propune dezbaterii solicitarea lui Valentin Ceauşescu de a înregistra numele „Ceauşescu” la OSIM şi de a fi folosit în consecinţă. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.

02/febr/2010 Da, e posibil şi în România: cărţi de istorie tipărite în zeci de mii de exemplare

 Istorie în zeci de mii de exemplare

 Adrian CIOROIANU despre:

Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea imperiului sovietic, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009, 408 pagini, 11 Ron

În ultimii trei ani, mai cu seamă – de cînd fenomenul a prins amploare –, am avut reţineri în a scrie despre cărţile pe care ziare/reviste de la noi le dau “cadou”, săptămînal, învelite în ţiplă, la un preţ puţin mai mare decît al publicaţiilor în speţă. Generaţia din care fac parte n-are amintiri plăcute din anii ’80, pe cînd cărţile se vindeau “la pachet”. Totuşi, am ajuns la concluzia că reţinerea nu-i justificată – şi că, pur şi simplu, o carte bună trebuie semnalată, atunci cînd apare, indiferent de condiţiile în care e publicată (sau distribuită)

Este cazul acestei cărţi “calde” a lui Sebestyen – jurnalist, ex-emigrant maghiar, acum cetăţean britanic. Spun “calde”, pentru că volumul a apărut în toamna trecută la Londra (editura Pantheon Books). Ediţia din noiembrie-decembrie ’09 a revistei Foreign Affairs scria laudativ despre el şi, surpriză, la mijlocul lui decembrie trecut cartea s-a distribuit şi în România, cu un număr al revistei Săptămîna financiară! Nu poţi spune decît “Bravo!”. Deşi a mai scos şi ceva cărţi cu Nostradamus, profeţii maya & biblice, crime & amante celebre etc., voi aminti că S. f. nu-i la prima reuşită de gen (de ex., în 2008, ea – şi editura Curtea Veche – au publicat o excelentă carte a ziariştilor ruşi Paniuşkin & Zîgar – Gazprom. Noua armă a Rusiei). Aşadar, din cînd în cînd cei ce fac selecţia merită felicitaţi – ca şi traducătorii, camuflaţi, în cazul cărţii lui Sebestyen, sub numele unei firme cu rezonanţe info-mistice, Graal Soft (!).

Revin la carte. De-a lungul a 48 de capitole, Sebestyen spune povestea ultimilor ani ’80, aşa cum au curs ei la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia sau Budapesta, Berlin-Est sau Moscova. Faptul că volumul se deschide – în prolog – cu execuţia soţilor Ceauşescu (cuplu cu care ne vom reîntîlni pe parcurs, inclusiv în ultimul capitol) e în măsură să (ne) dea fiori. Cu cît va fi mai des descris acel episod, cu atît el apare mai absurd (dar asta o spun acum; atunci am avut, noi toţi, altă părere). Apoi, volumul se dezvoltă într-o naraţiune calmă, cuprinzătoare şi bine scrisă, îmbinînd surse publice, documente şi interviuri ale autorului cu personaje-cheie din ţările avute în vedere. În mod clar un produs editorial conjunctural (pentru a marca cei 20 de ani…), fără a fi o carte “academică” (dealtfel, puţine astfel de cărţi apar în Occident, în sensul indigest pe care noi îl asociem literaturii “ştiinţifice”), volumul lui Sebestyen te lasă, totuşi, la capătul său, cu o imagine limpede despre anul nepereche 1989 şi deceniul care a condus la el. Cum, între timp, alături de noi a apărut o generaţie care se năştea în anii despre care Sebestyen scrie, eu cred că ea o astfel de carte va căuta atunci cînd va dori să-şi facă o imagine de ansamblu.

Cartea nu e scutită de inexactităţi; la aşa volum de informaţie, e practic imposibil să nu apară erori – vezi plasarea “scrisorii celor 6”, la Bucureşti, în 1988 (în loc de 1989 – p. 256) sau unele detalii “zvonistice” despre familia Ceauşescu ş.a. Ar fi bine, în astfel de cazuri, ca editurile noastre să ceară, pe lîngă traducere, şi o lectură prealabilă a unui istoric profesionist, astfel încît măcar ediţia românească a cărţii să aibă ceva note de subsol corectoare.

Dar ceea ce contează – acum, cînd cartea nu mai e o prioritate pentru mulţi dintre cei care acum 20 de ani cumpărau cărţi “la pachet” sau xeroxate – este că astfel de volume apar în zeci de mii de exemplare, la un preţ mai mult decît accesibil. Aceasta este jumătatea plină a paharului – şi nu văd, mai ales cînd în joc este istoria noastră recentă, de ce nu am vorbi & scrie despre ea.

_____________________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2, februarie/2010

27/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda (4/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 4/4)

Oricum, dacă prezenţa lui Antonescu i-a nemulţumit pe sovietici, ceea ce i-a intrigat pe cititorii români a fost prezenţa în roman a lui Nicolae Ceauşescu. Este indubitabil că această prezenţă a fost preţul plătit pentru privilegiul de a face din mareşalul Antonescu şi epoca sa subiect al unei cărţi sortite unui succes sigur prin chiar acest subiect inedit.

Ion Bârladeanu, colaj (4), 1990

Capitolul XI, aproape imediat următor prezentării acelui Antonescu retras în pacea apartamentului matern, este dedicat unui tânăr (pe nume Ionică) a cărui descriere începe în aceeaşi seară de Crăciun a anului 1940, în timp ce el rememorează felul în care decurseseră ultimii ani. În celulele comuniştilor, “[t]înărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinistră a becului care nu se stingea niciodată“ (un tânăr de 16 ani, dar care deja avea în spatele său “şase ani de activitate“ în mişcarea subterană comunistă[1]) “gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă“[2]. Tânărul din roman este lesne identificabil prin reperele sale biografice: legat, prin apartenenţa sa politică, de grevele de la Griviţa din 1933, el se dusese din proprie iniţiativă după acei grevişti “la procesul lor, tocmai la Craiova, (…) cu petiţii şi semnături în buzunar“. Puse în faţa acestei manifestări de dârzenie juvenilă, autorităţile “l-au dat pe mâna jandarmilor să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate, în cătuşe, ca pe un răufăcător“[3]. Astfel încât “băiatul (…) mic de statură (…) [şi cu] forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul lângă el“. Cuvântul “semeţ“ apare de două ori în următoarele două pagini[4] ori de câte ori este vorba despre comportamentul băiatului care, în ciuda tratamentului, “se ţinuse tare“[5] şi “mersese neîncetat timp de şapte zile, de dimineaţa până seara“, timp în care “[c]âte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie de pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţă“[6]. Ajuns în cele din urmă în satul său natal, băiatul este predat familiei sale – adică unui tată îngrijorat şi unei mame care “izbucnise în plâns“. Trecutul extra-revoluţionar al tânărului[7] oferă şi el un dèja vu: sora mai mare a tânărului este amintită ca fiind muncitoare la Bucureşti, oraş în care şi băiatul învăţase o meserie lucrând la mici patroni; băiatului, încă de mic, fusese pedepsit pentru încăpăţânarea lui, dar tot lui nu-i era frică de întuneric şi îşi încuraja fraţii (“Mergeţi cu mine!“ zicea el şi le insufla astfel curajul“) să meargă seara în pădure; când mâncarea pe masa familiei nu era îndestulătoare, tânărul se ridica senin, spunând “Nu mi-e foame!“; tot el mergea desculţ la şcoală încă de la începutul lui februarie (datorită stării de precaritate materială a familiei) şi învăţa de pe cărţile altora (din acelaşi motiv), ceea ce nu-l împiedica să aibă cele mai bune rezultate din clasă, pentru că “avea o memorie deosebită, îi ajungea să citească o singură dată lecţia şi să reţină şi să nu uite nimic”. Toate aceste detalii “biografice” ale lui “Ionică” sunt lesne reperabile: ele apar aidoma în cartea din 1971 a lui Michele-Pierre Hamelet despre liderul N. Ceauşescu[8]. Marin Preda le preia întocmai. După cum preia şi el detaliul foarte sugestiv că în noiembrie 1940, când legionarii intraseră în închisoare şi asasinaseră câţiva foşti miniştri şi funcţionari de stat al regelui abdicat Carol al II-lea, ei nu putuseră trece în sectorul unde se aflau deţinuţii comunişti pentru că soldaţii îi apăraseră pe aceştia. Din punct de vedere istoric, aceasta este o pură fantezie.

În fine, discuţia dintre tânărul revoluţionar adus acasă şi tatăl său, din finalul capitolului, trimite şi el prin parafrază la aceeaşi binecunoscută morală a poemului lui Bolintineanu: băiatul îşi anunţă familia că va pleca de acasă chiar de a doua zi, pentru a-şi continua lupta. Tatăl cedase, ştiind că acest băiat este cel mai dârz dintre toţi cei zece copii ai săi; mai mult, tatăl “[v]ânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta…“[9].

Greu de crezut că, în România patriarhală a anilor ’30, un tată de familie săracă ar fi fost dispus la un asemenea gest de conştiinţă civică şi politică pentru a-şi încuraja fiul – un adolescent fără un rost al lui, în acel moment. Marin Preda, el însuşi fiu de ţăran, pare a nu-şi pune această problemă (dealtfel, episodul cu vânzarea oilor de către tatăl foarte înţelegător este preluat tot de la Hamelet).

Oricum, se cuvine precizat că, imediat după 1990, romanul lui Preda a fost retipărit într-o nouă ediţie[10]. Cu de la sine putere şi în numele obsesiei pentru de-ceauşescizare din acel moment, redactorul acesteia[11] a suprimat capitolul care vorbeşte despre Ionică – Ceauşescu.

Ar fi fost autorul, Marin Preda, de acord cu acest lucru? Este, în realitate, atât de simplu să operezi chirurgical purificarea unei literaturi? Ambele întrebări rămân pe mai departe deschise.

---

[1] Ibidem, p. 169.

[2] Ibidem, p. 163.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, pp. 164-165.

[5] Ibidem, p. 166.

[6] Ibidem, p. 167.

[7] Ibidem, pp. 168-169.

[8] Michel-Pierre Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 (ed. franceză Nicolae Ceauşescu. Présentation, choix de textes, Ed. Seghers, Paris, 1971).

[9] Preda, Delirul …,, p. 169.

[10] Marin Preda, Delirul, Ed. Expres, Bucureşti, 1991.

[11] Jurnalistul Ion Cristoiu.

_________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

26/ian/2010 În această seară, o emisiune TV despre Nicolae Ceauşescu – 92 de ani de la naştere

… astăzi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 92 de ani); printre invitaţi: Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Cioroianu.

Printre textele publicate de G E O P O L I T I K O N  pe această temă:

N. Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda

Nicolae Ceauşescu şi generaţia „decreţeilor”

Ceauşescu devenit agent de publicitate

N. Ceauşescu în memoriile lui Dumitru Popescu

N. Ceauşescu şi artistul Ion Irimescu

26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 3/4)

Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.

Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990

Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)

---

[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.

[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.

[3] Ibidem, p. 131.

__________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 2/4)

Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.

În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].

Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.

Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)

---

[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare

[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.

[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.

[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).

_______________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar

Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 1/4)

În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.

Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, Gheorghiu–Dej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.

Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)

---

[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.

[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.

[3] Ibidem.

________________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

15/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

Oare toţi patrioţii sunt eroi ?

 Adrian Cioroianu

 Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică “modelul” soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia. E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.

– text publicat în revista „Historia”, nr. 1, ianuarie, 2010

08/ian/2010 N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani (I): artistul şi Conducătorul

Artistul Irimescu şi Conducătorul României (de la Carol al II-lea la Ceauşescu)

Adrian Cioroianu

Citesc, cu întârziere, un volum de memorii-dialog al maestrului Ion Irimescu[1], marele sculptor român. Maestrul a trăit mai mult decât veacul XX – timp suficient, s-ar spune, pentru a cunoaşte mare parte din elementele de durată sau de butaforie ale secolului trecut românesc; născut în februarie 1903 şi mort în octombrie 2005, Irimescu închide, în propria sa biografie, un capitol – lung şi complex – de istorie românească. În egală măsură istorie a artei şi istorie pur şi simplu, a conducătorilor şi a celor conduşi.  Cartea sa de memorii m-a descumpănit. Nu sunt un cunoscător al istoriei artei româneşti contemporane, ci mai curând un spectator (neangajat) al acesteia. Şi, ca fost elev al Şcolii generale nr. 18 din Craiova – pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu pe partea dreaptă – nu pot să nu-mi amintesc dimineţile de duminică petrecute cu clasa, la finele anilor ’70, lângă soclul statuii 1907, curăţind pământul din jurul ei de buruieni şi ştergând cu bureţi aduşi de doamna dirigintă eventualele inscripţii ireverenţioase.

Ei bine, această frumoasă statuie a Craiovei este una dintre operele lui Irimescu. Cu un ţăran învins şi muribund la bază şi cu un altul victorios pe soclu, ea strânge în sine toată mitologia răscoalei de la 1907, aşa cum o poate recita astăzi orice elev din şcoala primară cu note mari la Istorie. Monumentul a fost – şi rămâne şi azi – impresionant pentru cei ce-şi ridică spre el privirea. Numai că în spatele operei se ascunde o dramă, de nimic trădată.

Lucrurile stau astfel: în primăvara lui 1907, pe când răscoala din Moldova era în toi, familia viitorului artist Irimescu (care avea atunci vreo patru anişori) era de cealaltă parte a baricadei! Tatăl artistului era un om înstărit, proprietar de moară, în satul Preuteşti de prin părţile Fălticenilor. În faţa furiei ţăranilor – care vroiau să-l jupoaie pe stăpânul morii! –, familia Irimescu a încărcat tot ce a putut într-un car şi s-a refugiat la Fălticeni. De acolo, din casa unei rude care-i găzduia, au fost martorii intervenţiei a armatei române – o pacificare soldată, cum se ştie, cu morţi şi răniţi.

Trecut-au anii. Irimescu urmează facultatea de arte frumoase de la Cluj. Artistul păstrează o frumoasă amintire anilor lui Carol al II-lea, pe care-i consideră foarte potriviţi – spre deosebire de ce va urma – capriciilor unui artist. Cred că are dreptate – în fond, capriciile regelui erau oricum mai mari. În plus, categoric Carol al II-lea a respectat arta cât toţi urmaşii săi la conducerea ţării la un loc.

Comunismul aduce, pentru Irimescu angajarea în opera socială. E laureat al Premiului de Stat în 1953. Prezent în toate expoziţiile importante care  se organizează în ţară. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, participă, în numele României, la Bienala de Artă de la Veneţia. În paralel, primeşte Premiul de Stat clasa I-a, destinat celor mai bun artişti ai Republicii Populare Române. În 1958 realizează bustul istoricului Vasile Pârvan, la Constanţa. În 1959, lucrările sale sunt prezente în expoziţii la Budapesta, Belgrad sau Minsk. Şi, în fine, la începutul anilor ’60, ridică la Craiova, în faţa intrării principale din Parcul Romanescu – pe atunci, Parcul Poporului – monumentul 1907. A fost, se înţelege, o comandă de stat (cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoală), pe care artistul a onorat-o. Ironia destinului: un artist a cărui familie fusese fugărită din satul natal de ţăranii răsculaţi ajunge să ridice, într-unul dintre marile oraşe ale ţării, o statuie spre gloria răsculaţilor!

Au urmat mici bucurii şi mici sacrificii obişnuite pentru orice artist important al României socialiste: călătorii în străinătate fără nevastă (din teama vreunui responsabil cu ideologicul ca artistul să nu rămână afară), participare „ghidată” la expoziţii în afara ţării, participarea la expoziţii de interior, inclusiv din cele a căror încărcătură politică era evidentă. Întrebat despre arta realismului socialist, artistul spune, la un moment dat: „Da, am sculptat muncitori şi muncitoare, dar dacă m-a atras o muncitoare, nu a fost pentru munca ei, ci pentru aspectul ei, pentru faţa ei, pentru corpul ei”. Elena Ceauşescu – ca să nu mai vorbim de soţul ei – ar fi fost oripilată de aşa o afirmaţie.

L-a cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, şi i-a rămas în amintire mai ales perioada de început a acestuia, când liderul era foarte atent cu artiştii, îi mai invita la o discuţie etc. În opinia lui Irimescu, ideile artistice ale lui Ceauşescu erau mai stângiste decât cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cum-necum, a ajuns să facă cuplului conducător – Nicolae şi Elena – două busturi din ghips, apoi altele în bronz. Bustul din ghips al lui Ceauşescu a ajuns, înainte de 1989, la muzeul din Fălticeni, astfel încât, în tumultul revoluţiei din decembrie, cei care au intrat în acea incintă au luat lucrarea, au scos-o în stradă şi au făcut-o fărâme în faţa Primăriei din Fălticeni. După propria mărturisire, artistul nu a suferit foarte mult – mai avea două busturi cu Ceauşescu, pe care directorul acelui muzeu le ascunsese din vreme…

Un detaliu: Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată artistului. Ion Irimescu a lucrat aşa cum lucrau toţi artiştii epocii sale, sculptori, pictori sau tapiseri: după nişte fotografii ale Cârmaciului, furnizate de cei care-i comandau lucrările.

 – o variantă a acestui text a fost publicată în revista „Scrisul românesc”, nr. 7 (iulie) 2008.

---

[1] Zoe Iustina Martin, Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

06/ian/2010 Avanpremieră: Nicolae Ceauşescu – personaj literar; istoria unei fantezii politico-dramaturgo-beletristice, de la Titus Popovici la Marin Preda

… în următoarele săptămâni, pe G E O P O L I T I K O N , un serial despre cariera „literară” a lui Nicolae Ceauşescu, prin analiza câtorva opere literare care au marcat climatul cultural al României anilor 70 – de la dramaturgia lui Titus Popovici la beletristica lui Marin Preda.

16/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (II)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(partea  a II-a şi ultima)

Ei bine, cred că un singur lucru ar mai fi vrut Ceauşescu de la viaţă. Ca toţi românii să gândească la fel ca el. Dacă nu toţi, măcar tovarăşii din fruntea partidului. Să aibă, adică, aceeaşi atitudine pozitiv-ofensivă în faţa sorţii. Să nu plece fruntea, orice s-ar întâmpla. Să încaseze orice de la viaţă, dar să rămână neclintiţi. Spune D. Popescu că Ceauşescu „se revolta împotriva depresiei oamenilor loviţi de soartă”. Atunci când lui Vasile Patilineţ (fost prim-secretar de partid la Timiş, membru al CC al PCR, ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei etc.) i-a murit fata şi acesta căzuse moral, Ceauşescu i-a transmis condoleanţe, dar l-a şi dojenit aspru pentru faptul că cedează prea uşor în faţa unor astfel de probe ale destinului (Patilineţ va muri cu inima grea în 1986, ca ambasador în Turcia).

Şi totuşi, era şi un om pe care Ceauşescu, din acest punct de vedere, îl admira. În cartea mea Pe umerii lui Marx am mai vorbit despre cazul Miron Constantinescu, dar el este atât de sugestiv încât merită să revin – inclusiv cu acest detaliu necunoscut mie, pe care D. Popescu îl aduce în lumină. Ei bine, pe acest Constantinescu el, Ceauşescu, îl aprecia pentru felul în care acesta rezistase cruntelor lovituri ale sorţii. Pe vremuri, în anii ’30, unul dintre studenţii merituoşi ai lui Dimitrie Gusti, aderat la comunism din idealism şi poate pentru a-şi răzbuna unele complexe (se spunea despre el că ar fi copilul nelegitim al savantului politehnist George Munteanu-Murgoci), o vreme cel mai tânăr membru al Secretariatului Politic al PCR (intrase acolo în 1945, la 28 de ani), M. Constantinescu va urca treptele politicii de partid până în 1957, când Gheorghiu-Dej îl executa scurt, pentru că-şi permisese să fie prea critic şi prea „liberal”. M.C. va fi reabilitat de Ceauşescu în 1968, iar apoi va ajunge ministru al Învăţământului, preşedinte al Marii Adunări Naţionale etc. Dar drama familială a fost şi mai mare decât loviturile politice: soţia lui M.C. a fost ucisă (cu o secure, după unii, sau cu un fier de călcat, după alţii) de către propria lor fiică, schizofrenică, iar ulterior băiatul lui a murit într-un accident de vacanţă, la munte. În faţa acestor crâncene probe, până când a murit, în iulie 1974, Miron Constantinescu a rămas – cel puţin la suprafaţă – rece; venea la serviciu, îşi făcea treaba, nu se plângea, nu se văieta. Şi de aici, spune D. Popescu, admiraţia lui Ceauşescu. Întâlnise, în fine, un revoluţionar imun la contrele destinului.

Acest dârz optimism a fost o vreme, pentru Ceauşescu, o pavăză. Apoi au trecut anii, au venit bolile, a venit Gorbaciov la putere la Moscova, a căzut Zidul Berlinului şi, în final, a căzut şi Ceauşescu, cu spatele la zidul Târgoviştei – unde a ajuns, după unele surse, cântând Internaţionala, nu numai din bravadă, ci şi ca semn că el încă mai credea că nu destinul îi pălmuieşte pe revoluţionari, ci exact invers.

(fragment din volumul Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008; o variantă a acestui text a fost publicată în revista Scrisul românesc, nr. 8, august 2008)

15/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (I)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(prima parte)

De-a lungul ultimilor trei ani, editura bucureşteană Curtea Veche a publicat cele şase volume ale memoriilor lui Dumitru Popescu – supranumit pe vremuri „Dumnezeu”, din cauza puterilor sale aparent nelimitate în a modela discursul oficial al partidului, din multele sale poziţii politice pe care le-a ocupat de-a lungul a trei decenii şi jumătate (printre altele, redactor-şef la Scânteia tineretului, mai apoi redactor-şef la Scânteia „bătrână”, director general la Agerpres, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, preşedinte al Radio-televiziunii, rector al Academiei Ştefan Gheorghiu etc.). Cu o singură excepţie (tehnică), nu am considerat oportun să mă pronunţ asupra acestor volume, din simplul motiv că îngrijesc colecţia în care ele au fost publicate. Dacă aş fi făcut-o, aş fi avut cuvinte de bine. Indiferent de păcatele politice ale lui D. Popescu, firul său memorialistic este bine condus, sunt acolo pagini excelent scrise şi mai sunt multe chestiuni de detaliu în care înclin să cred că adevărul nu e foarte departe de naraţiunea (subiectivă, ca orice memorii) pe care fostul semizeu al comunicării PCR o propune. Cu atât mai nelămurită rămâne întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori citesc astfel de pagini sau discut cu oameni precum Ştefan Andrei: prin ce anume le-a amanetat Ceauşescu fidelitatea, până la final? Încă nu am răspunsul.

Într-unul dintre volume (II, Panorama răsturnată a mirajului, 2006), D. Popescu are o pagină uluitoare (ca să nu spun terifiantă) despre optimismul imperturbabil al lui N. Ceauşescu. Probabil convins el însuşi definitiv (de hagiografia produsă de diviziile cultului personalităţii) că este un om al Destinului, Ceauşescu se promova el însuşi ca un personaj în faţa căruia primejdiile pălesc. I se spusese că nu poate fi întâmplător că se născuse în 1918, anul astral al unităţii româneşti; la fel, nici faptul că din amărâtul său sătuc natal plecaseră pe vremuri trei-patru căpitani din oastea lui Mihai Viteazul etc. Ca personaj încastrat într-o astfel de istorie cu I mare, pe la mijlocul anilor ’70 Ceauşescu deja nu mai avea timp (nici ureche, nici înţelegere) pentru micile temeri umane, pentru lamentaţiile comune. Cum spune Popescu, el „se automodelase ca optimist incurabil, ca etern triumfător în lupta cu destinul, cu timpul, cu inerţia, chiar şi cu impedimentele naturale. Se autoiluzionase că totul se poate, luând norocul ce-l patronase până la un moment dat drept legitate”. Adevărul este că avea ceva motive, după primul său deceniu în fruntea ţării (1965-1975), să creadă că are deasupra capului o stea norocoasă (şi nu la cea galbenă cu cinci colţuri pe fond roşu mă refer aici). Ţara şi partidul îl ascultau şi chiar îl simpatizau, Moscova îl privea mârâind dar cu deferenţă, Occidentul îl privea cu respect chiar dacă şi pe-acolo mai mârâia unul-altul, copiii, toţi trei, îi creşteau mari şi sănătoşi, soţia încă era rezonabilă, vânătorile private îi reuşeau excepţional (un şef de ocol silvic va povesti, ulterior, cum într-o singură zi Ceauşescu a împuşcat 80 de mistreţi, într-o pădure de lângă Galaţi, iar pe undeva prin Argeş ar fi luat, tot într-o zi, 46 de capre negre!)… Ce să mai vrei de la viaţă? (va urma – click aici pentru partea a II-a şi ultima)

27/nov/2009 Nicolae Ceauşescu, personaj literar: literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

… nu rataţi în curînd pe G E O P O L I T I K O N  un studiu despre apariţia intempestivă a lui Nicolae Ceauşescu în literatura anilor 1970!

26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68

Momentul de glorie al lui Nicolae Ceauşescu

Adrian CIOROIANU despre:

 Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, 273 p., 27 RON

Lavinia Betea este editoarea unuia dintre cele mai interesante suplimente de presă din România de azi: terifiantul & simpaticul ziar în patru pagini (numit, cum altfel, Scînteia!) care, în acest an, vine în mîna oricărui cumpărător al Jurnalului naţional. Niciodată, cred, n-a fost Scînteia mai interesantă şi mai jucăuşă decît azi, cînd aduce un memento al acelei Românii din 1989. Pe lîngă echipa de “redactori” din secţia de istorie recentă a J.n., această Scînteia are şi colaboratori de elită (excelente, de ex., paginile lui M. Iorgulescu despre viaţa literară & Uniunea Scriitorilor!).

Alături de trei colegi (Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu – toţi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti), dna Betea a purces la alcătuirea unui volum despre momentul august 1968. Lucru lăudabil şi necesar: scena balconului din 21 august ’68 stă la baza întregului episod de istorie românească numit (peiorativ sau nu) “epoca Ceauşescu”. Multe legende (supraevaluatoare sau demolatoare) au contaminat acest episod, astfel încît orice abordare focalizată e binevenită. Partea incontestabil reuşită a volumului e cea documentară – paginile de arhivă (inedite sau nu) ori fragmentele de interviuri luate de dna Betea unor oficialităţi ale vremii. Teribile, de exemplu, nota Securităţii din 5 august 1968 prin care Ceauşescu era informat despre “intensificarea activităţii militare sovietice la graniţele României” sau, după eveniment, scrisorile primite de Ceauşescu de la diverşi cetăţeni români, unii clar exaltaţi. Interesante detaliile aduse de Ion Stănescu (şef al Securităţii atunci – el spune că în iunie ’68 Ceauşescu fusese avertizat de invazie!) sau Eugen Ionescu (corespondent Agerpres la Praga în august ’68); în plus, de citit & recitit stenograma discuţiei din 24 august ’68 dintre Ceauşescu şi Tito, care lămureşte multe!

Meritoriu în sine, volumul are măcar trei lacune: i) una, că nu spune dacă Ceauşescu a fost anunţat sau nu de către Brejnev de această invazie (ipoteza pe care eu o susţin e că liderul român nu a fost înştiinţat – şi de aici revolta şi temerea lui, combinate); ii) apoi, volumul trece cu vederea alte faţete ale aceluiaşi an: ’68 nu e doar anul condamnării invadării Cehoslovaciei, ci şi anul în care Ceauşescu lansează un credo: în întîlnirile cu membrii Uniunii Artiştilor Plastici (19 aprilie), cu intelectualii din Cluj (30 august), cu cei din Iaşi (16 octombrie), cu Uniunea Scriitorilor (16 noiembrie) sau cu Uniunea Compozitorilor (13 decembrie), el va prefigura nefast  “tezele” sale din 1971. Ne place sau nu, acesta e Ceauşescu-’68: eroul ce condamnă intervenţia din Cehoslovacia, dar şi conservatorul ideologic ce anticipa propriile lui teze de peste trei ani. În fine, iii), deschiderea capitolului IV (autor Ilarion Ţiu) e cea mai superficial redactată şi conţine penibile erori de datare şi logică istorică: de exemplu, I.Ţ. insistă (de trei ori!) pe ideea că “guvernul de la Bucureşti” se îndepărtase de la «linia» Moscovei (în realitate, nu de guvern e vorba, ci de PCR – pentru că partidul tutela guvernul şi nu invers), apoi spune că în ’68 Ceauşescu ar fi avut în lume “aura de lider democrat într-o Europă de Est totalitară” (în realitate, nu “democraţia” lui Ceauşescu era admirată în Occident, ci rebeliunea lui în coasta Moscovei), iar despre cartea Orizonturi roşii a lui I.M. Pacepa scrie că ar fi “apărut în SUA în anii ’70“ (în realitate, Pacepa a fugit din România în 1978, deci nu avea cum să-şi publice cartea înainte, iar Orizonturi roşii urma să apară abia în 1987!) ş.a.

Sînt de aşteptat şi alte cărţi ale dnei Betea după experienţa Scînteia-2009 – poate ceva mai atent redactate, poate şi cu alţi colaboratori. 

_______________________

text publicat în revista Dilemateca, nr. 11, noiembrie a.c.

23/nov/2009 În curînd, despre N. Ceauşescu & august 1968

În curînd, o recenzie la volumul: Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.

10/nov/2009 N. Ceauşescu, agent de publicitate (ultima parte)

Imaginea lui Nicolae Ceauşescu în România postcomunistă:

o marcă ce (se) vinde

(partea a doua şi ultima; pentru prima parte click aici) Simona Deleanu

(Prezentăm în cele ce urmează ultima parte a studiului drei Simona Deleanu despre abundenţa de reprezentări publicitare în care a fost sau este folosită imaginea şi/sau legenda lui Nicoale Ceauşescu. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de licenţă susţinută în vara anului 2009; autoarea este acum studentă la Master la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Adrian Cioroianu)

 

 Ceauşescu – ţap ispăşitor şi farseur „Suntem consumatori de televiziune şi consumăm prin televizor”[1], dar pentru a consuma produsul promovat trebuie dacă nu neapărat să te identifici cu situaţia expusă, cel puţin să-ţi fie familiară. Publicitatea care conţine referinţe istorice, pentru a fi eficientă, este condiţionată de fondul cultural comun pe care o comunitate care trăieşte în acelaşi spaţiu ajunge să-l împartă. „Această comunitate există pentru că indivizii au în comun anumite experienţe, amintiri, tradiţii şi condiţii de viaţă asemănătoare”[2], o istorie care îi identifică şi îi deosebesc de alţii. „Toate acestea au marele merit de a putea fi receptate de toată lumea şi încă în chip instantaneu: graţie banalităţii lor, ele sunt împărtăşite şi de emiţător şi de receptor”[3]. Ideea o regăsim şi la C. Huynen, de această dată însă toate aceste povestiri fiind plasate într-un câmp caracterizat de prelungiri şi constructe mitologice: „în mass-media putem identifica numeroase elemente mitice, caracteristice societăţilor arhaice. Printre aceste elemente care fac din mass-media o succedare a mitului primitiv, figurează coeziunea socială obţinută prin participarea la povestirile ce evocă o anume realitate sau imitarea şi idolatrizarea modelelor arhetipale (…); în plan formal, mass-media favorizează, ca şi mitul, un fel de zgomot continuu de fundal, în care comunicarea şi starea de a fi împreună par adesea să domine informaţia şi explicaţiile”[4].

Trecutul reprezintă un element de identitate culturală, iar o retrospectivă a acestuia oferă o demarcare clară faţă de alte culturi prin utilizarea unor simboluri şi mituri specifice. De ce s-ar înscrie Nicolae Ceauşescu în această linie? De ce ar fi Nicolae Ceauşescu un mit?

În spatele miturilor se ascund o serie de operaţii prin intermediul cărora acestea se contruiesc. Spre deosebire de un banal enunţ lingvistic, un mit nu oferă niciodată celor care îl ascultă o semnificaţie determinată. „Un mit propune o grilă care se defineşte numai prin regulile ei de construcţie. Pentru cei care fac parte din cultura în care s-a născut mitul respectiv, această grilă conferă sens nu mitului însuşi, ci celorlalte elemente ale culturii: adică imaginilor despre lume, istorie, societate, (…) precum şi interogaţiilor provocate de realitatea din jurul lor. În general, aceste elemente disparate nu alcătuiesc un tot coerent şi cel mai adesea ele se contrazic”[5].

Înainte de a identifica cele trei arhetipuri menţionate mai sus, se impun câteva precizări legate de spaţiul şi timpul mitului Ceauşescu, aşa cum sunt înfăţişate în reclame.  

Timpul este construit pe principiul unicităţii lui atunci şi chiar dacă pentru câteva dintre spoturi tandemul atunci-acum este prezent, acesta este inserat numai pentru a accentua şi mai mult ideea lui atunci. Timpul nu este unul sacral, nu e structurat ritualic. Este vorba de un timp profan, un timp în care repetitivitatea devine o povară, o sursă de plictiseală, un mecanism formal de reproducere a unor gesturi teatrale (impunerea unor coduri comportamentale si vestimentare). În ceea ce priveşte spaţiul, printr-un proces conştient de proiectare şi identificare determinat de faptul că evenimentele au fost trăite, cel care vizionează reclamele participă efectiv la acţiuni deoarece are sentimentul de a fi personal antrenat în acţiune, indiferent că spaţiul este unul public (vizite de lucru, congrese) sau privat. Acest gen de reclame împărtăşeşc dramele şi speranţele unora, în timp ce altora le este satisfăcută nevoia de a afla ceea ce s-a putut petrece.

Mitul Ceauşescu este construit pe două opoziţii care însă nu-l întregesc singure: ţapul ispăşitor/călău-victimă şi ţapul ispăşitor-trickster (cel care trage pe sfoară), cu menţiunea că între victimă şi trickster se observă evidente suprapuneri (în special în cazul spoturilor la ciocolata Rom). Pentru a întregi mitul, acestor opoziţii li se adaugă discursul generat de nostalgia dulce-amăruie conţinută deopotrivă de actul trăirii unui anumit stadiu din viaţă (copilărie, adolescenţă), nostalgie determinată mai degrabă de simpla condiţionare a stării umane, căreia i se adaugă nostalgia generată de nerealizările şi frustrările complementare ale timpului prezent. Pentru a explica aceste reprezentări am preluat schema de interpretare a lui Jack Lule pe al cărei calapod se suprapune perfect mitul Ceauşescu. Lule consideră că „atât naraţiunile jurnalistice, cât şi miturile sunt actualizarea unor scheme epice perene (eternal stories), a unor arhetipuri care marchează istoria şi destinul umanităţii din cele mai vechi timpuri”[6]. Din cele şapte arhetipuri identificate de Lule şi actualizate în concepţia sa de presa modernă, aleg să mă opresc la trei dintre ele: victima, ţapul ispăşitor şi tricksterul. Vrând-nevrând, comunismul a fost trăit prin prisma senzaţiilor tari. În aceste condiţii trebuia să supravieţuieşti, să păcăleşti sistemul. Gustând din batonul de ciocolată ROM, tânăra nonconformistă sunt transpuşi în lumea lui atunci fiind catalogată de partid, recte Ceauşescu, respectiv, acelaşi Ceauşescu, ca având un comportament nesănătos. Din trickster ea se transformă în victimă,  tânăra fiind  nevoită să se conformeze. Logica nu mai este în acest caz dihotomică. Totul merge linear: trickster – ţap ispăşitor – victimă. Dincolo de senzaţiile tari, privirea retrospectivă asupra comunismului relevă şi o serie de amintiri frumoase a căror negare nu poate fi contestată şi care sunt menite să dilueze încruntarea acelor ani, amintiri care însă nu se confundă cu o nostalgie incurabilă a regimului şi care, coroborate cu aspectele enunţate anterior, fac ca întrebarea lansată de Paul Ricoeur să aibă justeţe şi să nu reprezinte doar un subtil joc de cuvinte: “de ce să nu vorbim despre uitare fericită, exact la fel cum am putut vorbi despre memorie fericită”[7]? Incontestabil, uitarea are un rol curativ. Dar se presupune că „pentru a uita trebuie să ştii. (…) Acesta este rolul fiecărei generaţii. Să decidă singură ce are de făcut. Dacă românii vor să uite, foarte bine, dacă vor vrea să ierte, iarăşi foarte bine. Dar totul e să ştim”[8]. Dincolo de memoria colectivă existentă şi care este adesea atent sondată de promotorii campaniilor publicitare, nostalgia autohtonă pentru anumite branduri este întreţinută (şi) de graţiile profitului, fezabilitatea strategiilor de marketing şi de investiţiile aferente pentru că diferenţa dintre recunoaştere şi cumpărare arată că nostalgia autohtonă nu este suficientă pentru a convinge publicul să şi dea banii pe astfel de produse[9]. Aşa se explică de ce anumite produse din comunism au beneficiat de o atenţie mult mai mare în memoria autohtonilor, iar altele au fost oarecum neglijate sau investite cu un rol secundar.

Gradul de raportare şi acceptare a ideilor vehiculate în spoturi diferă tocmai pentru că istoriile personale, intens trăite, au marele defect, dar şi marea calitate de a oferi – indiferent de aspectul pe care îl problematizează – suficiente materiale, probe şi argumente pentru ca polemica să nu se limiteze la invocarea unor poziţii diferite, ci adesea să devină opuse de-a dreptul. Fiecare vede însă ce vrea şi cum vrea. Dacă în comunism alternativa nu exista, capitalismul a ales să o condiţioneze. Astfel, pentru cei care nu se arată dispuşi să ofere vreo şansă produselor tocmai pentru că vin târâte din trecut, dar şi pentru ceilalţi, în loc de ciocolata Rom, Milka sau Kinder. Indiferent de spot, Ceauşescu este investit cu toate tarele comunismului românesc. Din aceste considerente, mitul Ceauşescu nu neagă lucrurile, „funcţia lui este dimpotrivă să vorbească despre ele; pur şi simplu el le purifică, le inocentează, le fixează în natură şi în eternitate, le dă o limpezime care nu este cea a explicaţiei, ci aceea a constatării”[10]. Cert este că, pe de o parte, Ceauşescu vinde cu mult umor negru din perspectiva celor care au trăit acele timpuri şi, pe de altă parte, le vinde cu un umor cool pentru cei mai tineri care doar au auzit ce s-a putut petrece. Publicitarii, decorând şi cosmetizând realitatea istorică cu puţin umor, distrug un nou stereotip legat de faptul că în istorie cuvântul de ordine este seriozitatea. Interesant este şi un alt aspect: pentru a fi de folos capitaliştilor, mitul este pus să traverseze întreaga perioadă a deţinerii puterii de către Ceauşescu. Din 1964[11] (Ciocolata ROM) până la acel Alo! Alo! din balconul Comitetului Central din decembrie 1989 exploatat voit denaturant tocmai în interesul sponsorului de publicitate (Zapp Talk Free).

 Poze vechi, conotaţii noi

Dacă străinilor le sunt date imagini cu cei mai cunoscuţi dictatori, români vor avea parte de o intesă campanie cu şi despre Ceauşescu. Mai exact, în 1999, o campanie publicitară exclusiv pentru săptămânalul „Academia Caţavencu”, îl are în centru pe Nicolae Ceauşescu. Sub sloganul „Capitalişti din toată ţara, conectaţi-vă!”, compania de telefonie mobilă Connex îl relansa pe fostul conducător ca imagine a noii tehnologii. Directorii de campanie au afirmat că ideea a venit într-un moment în care România nu se desprinsese de imaginea lui Ceauşescu, cu exceptia forţelor progresiste[12]. Evident, fiind o campanie exclusiv pentru singura publicaţie de pamflet, imaginile sunt în ton cu tematica acesteia. Seria de fotografii este preluată din imaginile oficiale din timpul întâlnirilor, a vizitelor de lucru sau a unor discursuri. Acestora le sunt inserate bule în ton cu ceea ce campania doreşte să promoveze. Pe lângă latura umoristică, imaginile scot la iveală opusul comunismului: dacă Ceauşescu ar fi spus „Comunişti…”, în aceste imagini el spune „Capitalişti din toată ţara”, iar Elena, soţia sa, îl încurajează în acest efort de lămurire.

Liviu David, unul dintre directorii de creaţie care au lucrat la această campanie, afirmă că „Ceauşescu va fi întotdeauna un brand, aşa cum au rămas Hitler, Che Guevara şi Stalin. Atributele lui extreme şi bine conturate îl fac un candidat ideal pentru publicitate. De ce? Din acelaşi motiv care ni-i asociază ocazional pe Mr. Bean cu filme foto, pe Seinfeld cu cărţi de credit şi pe Eva Herzigova cu parfum, şampon sau fashion. Celebritatea. Doar că, în cazul lui Ceausescu, nu costă”[13]. Cel puţin în acel moment, a folosi numele şi imaginea lui Ceauşescu nu prespunea ca o anumită persoană să fi putut beneficia de pe urma acestui lucru. Însă, începând din 2009, lucrurile s-au schimbat. De asemenea, consider că ar fi mai corect spus că, la acel moment, Ceauşescu era un brand în formare, ce părea să aibă atributele unei bune imagini comerciale sau, din contră, să fie o imagine depăşită.

Într-o manieră similară fostul conducător îşi face apariţia, de data aceasta într-o campanie de mai mică amploare, dar extrem de reprezentativă. Mai precis, în toamna lui 2008, o agenţie imobiliară din Arad demarează o campanie publicitară sub sloganul „Trăiască noua revoluţie urbană”. Ea se desfăşoară atât prin intermediul afişelor, al machetelor publicitare, al spoturilor radio-tv, cât şi al ziarelor locale. Avându-l în prim-plan pe Nicolae Ceauşescu, toate acestea se adresează publicului prin intermediul său, astfel că unul dintre mesaje este: „Ce rost are să mai zugrăviţi ce am construit eu?”[14]. Directorul agenţiei imobiliare mărturiseşte că variantele finale propuse de compania de publicitate au fost o campanie cu tentă sexuală şi una cu fostul lider comunist. „Am vrut o campanie inedită care să iasă din tipare, din standarde. Am ales imediat [varianta] cu Ceauşescu pentru că ni s-a părut extraordinară”[15]. Directorul companiei mai adaugă că „rezultatul acestei campanii a fost  unul foarte bun, aproape toţi clienţii înţelegând ironia”[16]. Fotografiile folosite de campanie sunt reproduceri după cele oficiale apărute în perioada comunistă, de altfel, des întâlnite în „Scânteia”, ele reprezentând unele dintre imaginile emblematice ale comunismului şi ale lui Nicolae Ceauşescu.

Campania se bazează pe această legătură între blocurile construite de Ceauşescu şi maniera prin care fostul conducător dăinuie. Întotdeauna când priveşti un astfel de bloc te gândeşti la cel care a dat ordinul construirii masive. Ceea ce comunismul considera un atu, imaginea lui Ceauşescu-ctitor, capitalismul transformă în idee care vinde şi prin care Ceauşescu însuşi vinde un produs. Pe lângă ironia la care face apel directorul companiei este vizibilă şi detaşarea cu care atât cei de la agenţia imobiliară, cât şi cei din interiorul firmei de publicitate se raportează la trecutul recent. Iar pentru nişte oameni a căror vârstă este, în medie, 30 ani, acesta este un lucru normal.

Mitul Ceauşescu se înscrie astfel în seria miturilor care comportă un grad de gravitate variabil, dar nu sunt niciodată frivole. „Recurenţa lor produce un efect de insistenţă; chiar dacă nu este întotdeauna agreabil, acest efect va fi întotdeauna semnificativ”[17]. Cultul lui Ceauşescu a murit odată cu subiectul său. Dincolo însă de cultul lui Ceauşescu străbate perenitatea mitului Ceauşescu care este mai puternic şi mai tenace decât sistemele politice şi ideologice.

 Dacă iniţial prin folosirea sa pentru vânzarea unor produse şi a unor idei, Ceauşescu pare să acumuleze calităţile unui brand în formare, lovitura de graţie o primeşte de la familia sa, care îi înregistrează numele la Oficiul de Mărci şi Invenţii. Astfel, fostul dictator devine o marcă înregistrată în beneficiul financiar al fiului său cel mare, Valentin Ceauşescu şi al ginerelui său, Mircea Oprean (soţul Zoei Ceauşescu).

Nicolae Ceauşescu se transformă într-un brand, deşi nu unul de talia lui Che Guevara, dar într-unul care vinde cu siguranţă un anumit gen de produse. Pe lângă firmele de publicitate care se folosesc de această marcă, li se alătură mass-media, care licitează numele său de fiecare dată când îl folosesc.

______________

 [1] Roger Silverstone, Televiziunea în viaţa cotidiană, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 129.

[2] I. Maxim Danciu, Mass media, comunicare şi societate, Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2003, p. 139.[3] Pierre Bourdieu, Despre Televiziune urmat de dominaţia jurnalismului, Bucureşti, Editura Merdiane, 1998, p. 31. 

[4] C. Huynen apud Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 87.

[5] Mihai Coman apud Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 115. [6] Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 93.

[7] Paul Ricoeur apud Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 13. [8] Simona Deleanu, În istorie e loc pentru toată lumea. Interviu cu istoricul Adrian Cioroianu, în „Magazin istoric”,  nr. 3(480), an XLI, februarie 2007, p. 38.  

[9] http://www.iqads.ro/revistapresei_5475/branduri_crescute_fara_bani.html, accesat la data de 20.05.2009.

[10] Roland Barthes, Mitologii, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 274.  [11] Iniţial, în 1965, Ceauşescu a dobândit doar funcţia de lider de partid. În 1967 a devenit preşedinte al Consiliului de Stat, pentru ca în 1971 să devină primul preşedinte al României.

[12] Ibidem.   [13] Ibidem.  

[14] http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/828569/Ceausescu-agent-imobiliar-la-Arad/.

 [15] Ibidem.  [16] După cum precizează articolul, directorul agenţiei imobiliare, Leon Popa, are vârsta de 31 ani, ceea ce îl face suficient de relaxat în raport cu comunismul.

 17] Maria Carpov, prefaţă la Roland Barthes, op.cit., p. 8.