G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

Anunțuri

5 Februarie 2010 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: