26/ian/2009 Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?

(… şi în ce anume să o schimbe?)

Obama şi marea provocare din faţa Americii    

 Adrian Cioroianu

 De la foşti colegi din Externe din Bucureşti şi până la foşti colegi de şcoală generală din Craiova, ceva lume m-a întrebat în ultima vreme ce se va întâmpla pe mai departe cu Barack Obama, noul preşedinte al SUA. M-am eschivat, sub pretextul că pot vorbi mai uşor despre trecut decât despre viitor, şi n-am dat un răspuns ferm. În schimb, am primit eu însumi multe ipoteze foarte categorice: ba că va reuşi în tot ce a spus, pentru că e simpatic şi deştept; ba că-l vor împuşca şi pe el, ca pe Kennedy; ba că va fi foarte bun pentru ţări ca România; ba că va fi mai slab decât Bush Jr. în privinţa relaţiilor cu Rusia. Aproape tot românul a avut, în aceste ultime zile, opinia lui despre preşedintele Obama. Ceea ce mi se pare îmbucurător – este dovada cea mai clară că lumea e tot mai mică (ceea ce ştiam deja) şi că românii sunt tot mai interesaţi de lumea în care trăiesc (ceea ce-i îmbucurător, dată fiind tembelizarea promovată adesea de televiziuni).

Două crize: una financiară, alta de imgine

Dar ceea ce se vede mai puţin clar din România este că noul preşedinte american are pe primele file ale agendei sale nu una, ci două mari priorităţi. Una este criza financiară, evident. Noua administraţie trebuie să refacă încrederea cetăţeanului american în bănci, în bursă şi în economia naţională. Printre atâtea incertitudini legate de această criză, un lucru e cert: dacă Statele Unite vor depăşi criza, întregii lumi îi va fi mai uşor s-o facă.

Dar cea financiar-economică nu este singura criză din faţa noului preşedinte. El a mai moştenit una, cel puţin la fel de gravă: o criză de imagine a Americii în lume. În multe locuri de pe mapamond, legenda pozitivă a Americii a intrat în declin. Cea mai mare putere a lumii de azi, care are arsenalele cele mai vaste şi mai moderne, care poate trimite trupe în orice punct de pe hartă şi care testează în laboratoare arme care ieri erau butaforie prin filme SF, această mare şi măreaţă ţară are totuşi călcâiul ei vulnerabil. Îndeajuns de puternică încât, la nevoie, să impună celuilalt justeţea unei idei, America a ajuns deficitară în ceea ce savanţii numesc soft power – adică acele instrumente prin care îl convingi pe celălalt că o idee este justă.

Mereu în ultimele două secole America a avut o legendă preponderent pozitivă. Celor rămaşi, oriunde în lume, fără speranţe, America le-a mai oferit o şansă. Celor supuşi fărădelegii pe pământul natal, America le-a dat libertăţi şi legi. Un calic din Irlanda, un paria din India, fiul de iobag din Transilvania, orfanul din Kyoto sau flămândul din Sicilia, cu toţii, odată ajunşi în America, au devenit cetăţeni şi au primit cel mai mare bun dintre toate: dreptul de a-ţi căuta propria fericire. În războaiele mondiale, America a fost de partea Binelui şi a trimis în luptă soldaţi tineri, grămezi de bani şi munţi de conserve. În războiul rece, America a fost tot de partea cea bună şi a pus la bătaie unde radio, vedete de celuloid şi alte grămezi de bani. Pe scurt, unde a fost America acolo a fost cauza cea dreaptă. Românii au simţit asta – deşi, prin labirintul istoriei, ei nu au fost mereu alături de America. În anii ’40, părinţii şi bunicii noştri se rugau la icoane ascunse „să vină americanii”, să ne scape de Hitler şi, mai apoi, de Stalin. În anii ’80, generaţiei mele de tineri utecişti i se vorbea pe larg despre şomajul din SUA, despre cursa înarmărilor şi despre indicii criminalităţii din Harlem. Şi totuşi, nouă ne era dragă America, pentru că ea ni se părea a fi, înainte de toate, ţara blugilor trainici, a filmelor cu John Wayne şi a posterelor cu Pamela din serialul Dallas.

Studenţii văd azi o altă Americă

Însă pentru mulţi dintre tinerii lumii de azi, America este, înainte de toate, jandarmul mondial. În primii ani ’90, întâlneam tineri italieni, francezi sau greci care-mi spuneau că America nu mai este de partea bună a istoriei. Acum întâlnesc frecvent studenţi români care spun acelaşi lucru. Şi unora, şi altora le-am răspuns să stea liniştiţi şi-o să le treacă (din păcate, acest gen de frondă anti-tot trece odată cu vârsta). Studenţilor români le mai spun că fără acest jandarm (când el a purtat chipul lui Bush Jr.) România nu ar fi fost membră NATO.  Dar nu ştiu pe câţi am convins. America nu are nevoie de alibiuri – ci de un vis suficient de frumos încât din el să încolţească o nouă legendă pozitivă.

Drept care cred că cea mai grea sarcină pentru Obama aceasta va fi: să reîmpace lumea cu America şi să refacă încrederea lumii în valorile americane. Şi mai cred că toată ceremonia de la Washington, din 20 ianuarie a.c., a fost o uriaşă demonstraţie de soft-power. Mulţi au fost intrigaţi de cei 170 de milioane de dolari cheltuiţi pentru eveniment – pe timp de criză! Nu; suma n-a fost o cheltuială, ci o investiţie: în a se demonstra că America nu este un jandarm obtuz, ci ţara în care după jurământul preşedintelui apare la microfon o poetă şi recită din creaţia proprie; ţara în care în onoarea primului preşedinte de culoare cântă un cvartet alcătuit din patru muzicieni americani din care unul era de etnie evreu, unul era japonez, unul latino şi altul afro. Obama a jurat pe Biblia din 1861 a lui Abraham Lincoln şi alţi doi pastori – unul alb, altul de culoare – s-au rugat pentru el şi pentru America. Alţi patru foşti preşedinţi americani erau de faţă – ca să arate că America e unită. Totul, în faţa a 2 milioane de cetăţeni veniţi from coast to coast ca să vadă evenimentul cu ochii lor. Un eveniment ale cărui detalii au fost premeditate în amănunt – mai puţin, poate, încăpăţânarea frumoasă a noului preşedinte de a merge apoi pe stradă, la pas, spre disperarea badigarzilor, pentru a-şi saluta concetăţenii.

Uneori îmi spun că e de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor.

__________________________________

text publicat, într-o variantă restrînsă,  în revista „Scrisul românesc”, nr. 2, februarie 2009

Publicitate