15/mai/2010 „Rusia şi Ucraina îşi finisează calul troian transnistrean” – cotidianul.ro

Rusia şi Ucraina îşi finisează calul troian transnistrean

Razvan Ciubotaru

cotidianul.ro, 13 mai a.c.

După patru ani de embargou economic, preşedinţii rus şi ucrainean se pregătesc să anunţe ridicarea blocadei economice impuse Transnistriei şi să reconfirme menţinerea trupelor ruse în stânga Nistrului. Presa rusă vorbeşte de o reactivare a planului de federalizare a Republicii Moldova în preajma campaniei pentru alegerile anticipate.

Preşedintele ucrainian Viktor Ianukovici

Moscova şi noul regim prorus de la Kiev urmează să anunţe, săptămâna viitoare, ridicarea blocadei economice impuse Transnistriei, scrie “Nezavisimaia Gazeta”, citată de Ştirea Zilei. Potrivit unor surse din diplomaţia rusă

Publicitate

10/mai/2010 Revenim asupra contractului Kiev – Moscova privind flota rusească la Marea Neagră

Flota rusească încinge spiritele la Kiev

Marius Baloş

Recenta ratificare a acordului dintre Ucraina şi Rusia, semnat la 21 aprilie a.c. de către preşedinţii Viktor Yanukovici şi Dmitri Medvedev, care prevedere prelungirea prezenţei flotei ruseşti în Marea Neagră prin baza din Crimeea pe încă 25 de ani, pînă în 2042, a fost primită cu aplauze-n picioare de categorica majoritate a deputaţilor din Duma rusească, 410 din cei 450 de deputaţi votînd in favoarea acestei ratificări. În schimb, dacă la Moscova se deschideau şampaniile, la Kiev situaţia devenea pe parcursul zilei de marti, 27 aprilie, tot mai tensionată, odată cu

29/apr/2010 Presa europeană despre acordul Rusia – Ucraina privind baza navală din Crimeea

Schimbare de direcţie la Kiev

O revistă a presei europene – 28 aprilie a.c. | preluată prin Presseurop

proteste la Sevastopol (foto: AFP)

Menţinerea flotei ruseşti în Crimeea, contra gaz la preţ bun: acordul dintre Kiev şi Moscova, aprobat în 27 aprilie de către Parlamentul ucrainean suscită reacţii variate în presa europeană

28/apr/2010 Scandalul din Parlamentul Ucrainei – şi consecinţele pentru România, R. Moldova, Marea Neagră

Scandal în Parlamentul Ucrainei –

şi consecinţele pentru România, R. Moldova şi Marea Neagră

EURAST Center – Adrian Cioroianu

Incidentele recente din plenul legislativului de la Kiev au făcut deliciul televiziunilor: în momentul în care se vota recentul acord ruso-ucrainian privind prelungirea contractului pentru staţionarea bazei navale ruseşti din Sevastopol-Crimeea (la Marea Neagră), preşedintele Radei Supreme, Volodimir Litvin, a fost atacat cu ouă – şi apărat cu umbrelele! Ulterior au fost aruncate în incintă şi mai multe fumigene, ceea ce a condus la un haos generalizat. (foto: Reuters)

Dincolo de exotismul incidentului, contextul este foarte serios. Este puţin probabil ca asemenea forme de protest să anuleze noua (re)aliniere a Ucrainei la comandamentele geostrategice ale Rusiei.

Contractul pentru baza de la Sevastopol a fost semnat între Rusia şi Ucraina încă din epoca Elţîn şi expira, teoretic, în anul 2017. În ultimii ani, ex-preşedintele ucrainian Iuşcenko a dat multiple semnale că un eventual leadership portocaliu la Kiev ar fi preferat ca acest contract să nu mai fie prelungit. Dar victoria recentă a lui Viktor Ianukovici a schimbat datele problemei. Contractul a fost prelungit cu alţi 25 de ani – până în 2042.

România este direct interesată de acest acord din cel puţin trei motive:

29/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (3/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(3/3; pentru prima parte, aici)

Spre o UE à la ruse?

            Dar proba cea mare ar putea fi, pentru Ianukovici şi echipa sa, maniera în care va rezista la cântecele de sirenă (mai curând în sens feroviar decât mitologic) ale Uniunii vamale Rusia–Belarus–Kazahstan. Dacă există, în spaţiul ex-URSS, un subiect asupra căruia Vladimir Putin, Dimitri Medvedev, belarusul Lukaşenko şi kazahul Nazarbaev să fie de acord, atunci el este această uniune vamală, ale cărei documente au fost semnate pe 27 noiembrie 2009 la Minsk. Uniunea este vârful de lance al Comunităţii Economice Eurasiatice (EurAsEC), înfiinţate în 1996 dintr-o încercare a Rusiei de a-şi menţine prezenţa (şi poate controlul, în viitor) în Belarus şi în aria ex-URSS a Asiei Centrale. În momentul de faţă, Uniunea vamală R-B-K este percepută la Moscova ca fiind cea mai evidentă poveste de succes a integrării statelor foste sovietice – şi aproape automat (vezi agenţia RIA Novosti, 2 ianuarie a.c.) se face paralela cu Uniunea Europeană de azi, care şi ea a plecat acum 50 de ani tot de la o uniune vamală. Conform acordurilor din noiembrie trecut, cele trei state au început aplicarea tarifelor vamale unice de la 1 ianuarie a.c. Un cod vamal unic va deveni operabil de la 1 iulie a.c., dată la care punctele vamale de la graniţa ruso-belarusă vor fi desfiinţate (ca şi cele de la graniţa ruso-kazahă, pe 1 iulie 2011). Ţelul este ca până la 1 ianuarie 2012 cele trei state să reprezinte un teritoriu economic comun, cu o piaţă unică a energiei, transporturilor, cerealelor, forţei de muncă etc. – un fel de mini-UE cu faţa spre Moscova.

Preşedintele Medvedev declara, pe 27 noiembrie trecut, că speră ca şi alte state din zonă să adere în curând. Kremlinul nu face azi nici un secret din faptul că Uniunea R-B-K ar fi mult mai puternică dacă ar avea şi Ucraina în interior (pentru moment, Ucraina, R. Moldova şi Armenia au doar statut de observatori pe lângă EurAsEC). Drept care este foarte posibil ca noul preşedinte Ianukovici să primească această ofertă. Iar din felul în care el va răspunde se va vedea cine (şi ce) este, de fapt, Viktor F. Ianukovici. 

– o variantă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

23/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (2/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(2/3; pentru prima parte, aici)

Actualul preşedinte de la Kiev, Viktor Fedorovici Ianukovici, pe atunci doar candidat, a oferit în octombrie 2009 un program descurajant pentru cei ce sperau în continuarea apropierii Ucrainei de Occident. Conform declaraţiilor, el se profilează a fi cel mai anti-NATO preşedinte al Ucrainei din 1994 şi până azi (Leonid Kucima y compris); tot el tratează cu condescendenţă aderarea la Uniunea Europeană (ia în derâdere “euro-romantismului” lui Iuşcenko şi propune un “pragmatism” pur şi dur, care să facă din Ucraina o piaţă deschisă simultan către UE şi către CSI); tot el s-a grăbit în 2008 să urmeze Moscova în a recunoaşte separatismul abhazilor şi oreţilor din Georgia şi rămâne mai mult decât suspicios la adresa Americii (pe care a acuzat-o voalat că ar fi montat “trucul” cu otrăvirea lui Iuşcenko din 2004); şi, în fine, tot el este cel ce-a întârziat afilierea propriului Partid al Regiunilor la vreuna din familiile politice ale Parlamentului European. Nu ştim cum se va comporta acest preşedinte în următorii cinci ani – deocamdată, cert e că el nu este un prooccidental.

Priorităţi posibile

Deşi Ianukovici pleacă din poziţia unui prorus cu vechi state de serviciu, paradoxal, tot el are şansa unică, acum, de a sparge clişeul(?). Pe scurt, are de ales între a fi “omul Moscovei” sau un autentic “dîrjavnik” ucrainian[1]. Ce va alege? – e prea devreme pentru un răspuns. Deocamdată, Rusia i-a făcut deja un favor, nemaisusţinându-l vocal în alegeri (ca în 2004), deşi dovezi de simpatie nu au lipsit (vezi vizita de 10 zile a Patriarhului Rusiei, Kiril, în Ucraina, în vara trecută – în urma căreia Ianukovici s-a detaşat ca beneficiar). Este de bănuit că Ianukovici va revizui, de exemplu, proiectul (semnat în martie 2009, la Bruxelles) de moderrnizare & mărire a gazoductelor ucrainiene pe bani furnizaţi de UE (şi fără participarea Rusiei). E foarte posibil, deci, ca Ianukovici să invite Rusia în acest proiect – ceea ce ar echivala cu anularea lui. Este, de asemenea, de aşteptat ca locul Ucrainei în Parteneriatul Estic al UE să devină, pe termen poate mediu, unul decorativ. Cu siguranţă, Ucraina viitorilor ani nu va face nici un pas suplimentar spre NATO – Ianukovici s-a pronunţat răspicat în acest sens. În schimb, Rusia va avea o şansă serioasă de a-şi consolida prezenţa la Marea Neagră: atât prin cumpărarea (din Franţa) şi dispunerea aici a navelor Mistral, cât şi prin crearea condiţiilor ca deal-ul cu Ucraina privind folosirea bazei militare din Crimeea să fie prelungit dincolo de 2017 (data termen fixată în 1994). În fine, rămâne de văzut ce ecouri va avea alegerea lui Ianukovici în Republica Moldova şi în Georgia. Iar în ceea ce priveşte România, ONG-urile de mediu ar face bine să-şi actualizeze argumentele privind sănătatea Deltei Dunării: e de aşteptat ca guvernele epocii Ianukovici să dea un nou impuls proiectului Canalului Bîstroie.

– o variantă restrînsă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

---

[1] Dîrjavnik = suporterul politic al unui stat indepedent ucrainian puternic.

19/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (1/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(1/3)

O vreme, în toamna lui 2009, s-a crezut că ucrainianul Vasili Humeniuk ar putea fi unul dintre cei mai inspiraţi cetăţeni ai Europei – atunci când el, la vârsta de 63 de ani împliniţi, şi-a schimbat numele în Vasili Protivsih (protivsih = împotriva tuturor) şi s-a înscris cu acest nom de guerre în cursa pentru preşedinţia Ucrainei. Sondajele de atunci îi dădeau şanse: peste 15% din electorat se declara dezamăgit şi dispus să voteze împotriva tuturor candidaţilor cu renume. Teoretic, dacă ar fi opţinut toate voturile contra, Protivsih ar fi concurat cu Iulia Timoşenko pentru locul doi în finală (primul loc avându-l, de la bun început, Viktor Ianukovici).

Numai că electoratul Ucrainei s-a arătat, în alegerile din 17 ianuarie – 7 februarie a.c., mult mai responsabil (chiar dacă, inclusiv în turul II, un procent de cca 4% din alegători a votat împotriva ambilor finalişti!). Campania prezidenţială a foarte dură, deseori chiar murdară, diversiuni de tot felul au agitat media, iar o epidemie de gripă a turmentat şi mai mult societatea, la cumpăna dintre ani. Şi totuşi, alegerile au decurs preponderent corect, iar lupta s-a dus până în ultima clipă – şi tot în ultima clipă a numărării voturilor s-a clarificat şi rezultatul, relativ strâns. Aceasta este jumătatea plină a paharului: Ucraina, cu cele peste 48 de milioane de locuitori ai săi, s-a dovedit a fi un tânăr stat în care democraţia a prins rădăcini.

Dar mai este şi o jumătate goală: electoratul Ucrainei s-a dovedit a fi profund polarizat, deşi miza din 2010 a fost mult mai mică decât cea din 2004. Acum, toţi cei trei candidaţi ce plecau în luptă cu ceva şanse au căutat, într-un fel sau altul, bunăvoinţa Moscovei. Arseni Iaţieniuk, fost “lup tânăr” prooccidental în echipa lui Iuşcenko din 2007 (l-am întâlnit de câteva ori în calitatea sa de ministru de Externe), cotat cu şansa a III-a în primele sondaje, a crezut (sfătuit de consilieri veniţi de la Moscova) că-şi măreşte şansele dacă devine NATO-sceptic şi euro-precaut. A greşit – şi a terminat pe locul patru. Iulia Timoşenko a lăsat să se înţeleagă că ea ar fi preferata politică a Moscovei – imaginile cu ea şi cu premierul rus Putin, dintr-o întâlnire din noiembrie ’09, la Palatul Livadia din Ialta (Crimeea) au fost intens folosite în campania ei. Impactul a fost discutabil: chiar şi suporteri ai BIuT (“Blocul Iulia Timoşenko”) au spus că în acele imagini mai curând Putin părea a fi gazdă (deşi Crimeea este, în ciuda componenţei etnice, parte a Ucrainei de azi). (va urma)

– o variantă restrînsă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

17/febr/2010 Ianukovici: „Nu sunt omul Kremlinului” – interviu CNN, 10 februarie a.c.

CNN exclusive: Ukraine’s Yanukovich: I’m no Kremlin stooge

Kiev, Ukraine (CNN, february 10, 2010) – The man leading Ukraine’s presidential election called on his rival Tuesday to accept defeat, and he vowed to unite Ukraine after an election that has split the country in two.

In an exclusive interview with CNN, Victor Yanukovich also said any decisions he makes as president will be in the national interest of Ukraine, not Russia.

With 99.98 percent of the votes from Sunday’s election counted, Yanukovich has 48.96 percent. Prime Minister Yulia Tymoshenko has 45.47 percent, according to the country’s Central Election Commission.

Tymoshenko refuses to concede defeat and plans to demand a recount in some districts where, she says, voting irregularities took place, officials from her party said Tuesday. Yanukovich called on his rival to accept the election result.

„This country has been democratic for five years and that’s been proven again by this election,” he told CNN. „Yulia Tymoshenko is betraying the principles of her Orange Revolution” by failing to acknowledge defeat.

Yanukovich was declared the winner of the presidential election in 2004, but after a pro-Western uprising known as the Orange Revolution, his win was annulled. The election was run again, and current President Victor Yushchenko won.

Compared to the Western-leaning Yushchenko, Yanukovich has been seen as having close ties to Russia. That opinion was helped in 2004 when then-Russian President Vladimir Putin became the first world leader to congratulate Yanukovich on his victory, a full two days before the electoral commission declared him president-elect.

Yanukovich told CNN on Tuesday that he would not do the bidding of Russia while he is president of Ukraine, and said he is no Kremlin stooge.

His policy, he said, „would be a policy based on mutual interest and good relations with both Russia and the European Union.”

His priority with Russia, he said, would be to focus on stable energy supplies. With the EU, he said, he wants to take steps toward a free trade agreement and bring European standards of living to Ukraine.

In the past, Yanukovich has strongly opposed attempts by Ukraine to join the NATO alliance – something Yushchenko favored. Tuesday, however, Yanukovich opened the door to NATO, even if just a little.

He would „continue to cooperate with NATO, but joining the alliance must be decided by the people of Ukraine in a referendum,” he said.

The priorities of his administration will be to overcome the economic crisis in the country through economic reforms and overcoming corruption, he said.

Yanukovich has already called on Tymoshenko to begin preparations to step down and accept defeat.

Pro-Western Orange leaders like Tymoshenko talked a great deal but did very little, he said, accounting for her defeat.

Yanukovich accounted for his dramatic comeback by saying voters remembered how he was able to improve the economy in the past. He said people voted for him because they believe he can improve the economy.

Though accused of corruption in the past, Yanukovich said he offers the changes that Ukrainians want.

Asked about his vision for the country over the next decade, Yanukovich said he aims to unite Ukraine and make it one of the top 20 economies in the world.

 http://cnn.com/video/?/video/world/2010/02/09/chance.yanukovich.intv.cnn

12/febr/2010 Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucrainiană şi care şi-a camuflat pe cît posibil susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară “bărbată” (vezi naţionalismul neinspirat al promisiunii că va redeschide procesul cu România de la Haga!), care vorbea ucrainiana suficient de bine încît să ofere mostre de populism năucitor şi care a încercat să sugereze că ea ar avea susţinerea premierului rus Putin. Bărbatul – Viktor Ianukovici, 59 de ani – ar fi dorit să se uite că el fusese perdantul alegerilor precedente. Doamna – Iulia Timoşenko, 49 de ani – ar fi dorit, la fel, să se uite că ea fusese printre învingătorii aceloraşi alegeri. Atunci, în 2004, cuplul “portocaliu” şi “pro-occidental” Iuşcenko-Timoşenko, victorios asupra “prorusului” Ianukovici, a creat un orizont de aşteptare cu mult mai larg decît graniţele Ucrainei. Între timp etichetele s-au estompat, liderii “portocalii” au devenit cunoscuţi în Europa ca cel mai certăreţ duo politic al momentului, iar economia Ucrainei s-a gripat, invers proporţional cu speranţele iniţiale: 15% scădere de PIB în 2009, o inconsistenţă alarmantă a monedei (hrîvnia), un şantaj cvasi-declarat din partea Rusiei şi o nevoie disperată de bani de la FMI. (foto Ukrainform)

Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental. Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei depinde de Gazprom – iar plata facturilor a fost în ultimii ani un coşmar naţional. Pîrghia economică (robinetul fiind la Moscova) va funcţiona de acum la vedere. ii) Parteneriatul Estic – lansat de Uniunea Europeană în mai 2009 – va resimţi o undă seismică serioasă. În acest program, Ucraina era un pilon important – iar de acum va fi unul preponderent decorativ. Influenţa în zonă a UE, chiar dacă nu-i privită cu adversitatea de care are parte NATO, e percepută de Moscova ca o provocare la adresa propriei sale influenţe. Apoi, iii) calmarea relativă a relaţiilor dintre Kiev şi Moscova va întări poziţia flotei ruse în Marea Neagră – flotă ce vrea să se doteze cu nave Mistral made in France şi a cărei bază este în Crimeea ucrainiană, la Sevastopol, în virtutea unui contract ce expiră, teoretic, în 2017 (după cum merg lucrurile, aş paria că va fi prelungit). În fine, iv) Moscova va interpreta victoria lui Ianukovici drept propria sa victorie – iar acest lucru va face valuri. De urmărit efectul de ecou asupra Republicii Moldova (unde, în ciuda unei bizare euforii din presa română, partida pro-occidentală încă n-a fost cîştigată) şi mai ales asupra Georgiei – al cărei preşedinte, Saakaşvili, era imediat lîngă Iuşcenko în ordinea “preferinţelor” Moscovei. Povestea merge mai departe.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

10/febr/2010 Din nou despre alegerile din Ucraina – incertitudini pentru UE şi pentru România

Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?

Mircea Marin

08 februarie a.c., ziarul Standard. ro

Din nou incertitudini politice la Kiev

Rezultatul alegerilor turului decisive pentru prezidenţialele din Ucraina este încă incert. Viktor Yanucovici (Partidul Regiunilor, fost-comunist, pro-rus) s-a declarat deja învingător, învocând scorul electoral 48,48% vs 45,86% stabilit între el şi Yulia Timoşenko (Blocul “Yulia Timoşenko” popular naţionalist, pro-occidental) la numărarea a 84,43% din voturi. Aceasta însă spune că anunţul acestuia este “prematur”.
“Cred că Timoşenko ar trebui să fie pregătită de demiterea sa” a spus Yanucovici, care devenind preşedinte în cazul victoriei nu o va păstra pe acesta ca premier. “Timoşenko ne- arătat că este un opponent puternic şi este foarte important ca e să îşi accepte înfrângere” a mai continuat acesta.
Răspunsul primit de la Timoşenko, nu seamnă deloc cu acceptarea unei înfrângeri.  “Rezultatul  este doar sociologie. Pentru toţi cei care mă aud şi mă înţeleg este doar vorba despre sociologie, 3% este în marginea de eroare luată în calcul de orice cercetare de acest gen. Este prematur ca cineva să declare un învingător politic al alegerilor” a declarat Yulia Timoşenko în  cadrul unei declaraţii de presă fulger, imediat după ce rivalul său s-a proclamat victorios. Ea le-a cerut reprezentanţilor echipei sale în secţiile de votare să lupte pentru fiecare vot. “Fiecare vot este la fel de important pentru victoria noastră” a subliniat Timoşenko.
Încă de săptămâna trecută Yulia Timoşenko l-a acuzat pe Viktor Yanucovici că ar intenţiona fraudarea scrutinului, de duminică uzând aceleaşi “tehnici” care în urmă cu cinci ani au dus la declanşarea “revoluţiei portocalii”.“Dacă Yanucovici vrea să fraudeze alegerile, tebuie şă ştie că suntem capabili să îi opunem o rezistenţă pe care nu a mai văzut-o niciodată, nici măcar în 2004. 

Acum 5 ani – revoluţia portocalie

Şi în urmă cu cinci ani Yanucovici s-a declarat învingător dar victoria sa a fost anulată de justiţie după ce au fost constatate importante fraude electorale. Atunci, contracandidatul său era actualul preşedinte în funcţie Viktor Yuşcenko, un simbol a ceea ce însemna dorinţa Ucrainei de a ieşi din “zona gri” a spaţiului cu identitate politică incertă dintre Rusia şi Occident şi alegerea unui destin politic nou, european. Să ne amintim că atunci, Yuşcenko apărea ca un martir ,“la propriu”, faţa sa – un atu al oricărui candidat la preşedinţie – indicând vizibilele urme al atacului cu dioxină la care fusese supus din partea adversarilor săi. Un atac care şi acum este trecut la categoria “cu autor necunoscut” – deşi modul de operare, foarte asemănător cu cel în care a fost executat fostul agent al serviciilor secrete ruse Alexandr Litvinenko, spune multe). În spatele său se afla pe atunci Yulia Timoşenko, care nu avea încă decât un rol secondar deşi rolul său în mobilizarea a ceea ce avea să fie revoluţia portocalie a fost unul principal. Ea avea să devină premier, şi cu timpul, graţie unui discurs mult mai clar şi mai consecvent în ceea ce priveşte orintarea sa politică, adevăratul lider al taberei “portocalii”, scoţându-l definitiv din joc pe Yuşcenko, pe care l-a transformat într-un preşedinte “spectator”, prin grija permanenetă de a deţine iniţiativa. Astfel, ca premier ea a reuşit să îi convingă pe toţi – ucraineni, occidentali şi ruşi – că ea este “omul de acţiune” de la Kiev, omul cu care trebuie să negociezi dacă vrei să obţii ceva – aşa s-a întâmplat mai cu seamă pe parcursul celor două criză ale gazului care au îngheţat şi la propriu şi la figurat discuţiile dintre Moscova, Kiev şi Bruxelles în urmă cu câţiva ani.  Acest lucru a reprezentat de fapt adevarata sa victorie, pentru că şi în ipoteza în care nu va ajunge preşedinte, ea va fi singura voce care va conta în tabăra portocalie.    

Yanucovici, un stâlp al societăţii cu tentative de viol

Adversarul ei de azi, Viktor Yanucovici revine pe un mesaj extrem de populist exploatând din plin situaţia economică şi socială destul de proastă a fostei republici sovietice. El le-a promis ucrainenilor reducerea taxelor dar şi majorarea pensiilor şi salariilor acuzând-o pe Timoşenko de faptul că a risipit pe “showuri electorale” aproape 10 miliarde de dolari primiţi de la Fondul Monetar Internaţional. “Ucrainenii au ajuns să mânânce de trei ori mai puţină carne decât europenii” acuza acesta în campania sa electorală în cadrul unui meeting organizat la Dnipropetrovsk, una dintre regiunile ţării, cele mai afectate de criza economică, unde industria metalurgică a cărei producţie a scăzut cu 30% doar anul trecut a făcut ca aproape trei din zece locuitori să fie şomeri. Totuşi, în ciuda grijii sale faţă de păturile sărace ale ţării, Yanucovici este de fapt candidatul oligarhiei. În spatele său, au fost văzuţi toţi marii oligarhi ucraineni, în frunte cu Rinat Akhmetov. De altfel, chiar şi pentru foarte mulţi dintre suţinătorii săi, el nu este altceva decât un afiş de carton în spatele cărora se află de fapt grupurile de interese economice. Toţi ştiu că în ciuda imaginii sale de « stâlp al societăţii » – ( şi la propriu, are 1,95 m şi 115 kg) – Yanucovici are un trecut care îl face nu doar şantajabil ci pur şi simplu grotesc – în 1968 el a fost condamant pentru furt şi vătămare corporală, iar în 1970 a fost condamnat pentru tentativă de viol, aşa cum îşi amintesc foştii săi amici din tinereţe. 

Timoşenko o aparenţă foarte înşelătoare

Şi Yulia Timoşenko stă “prost” prost la capitolul imagine publică. Blondă, cu coafura ei de zână, complicat împletită şi cu rochiile ei de firmă de o eleganţă incontestabilă, extrem de feminină, ea pare cel mult un “agent provocator”. Surpriză! Pe lângă voinţă, ambiţie şi iniţiativă Yulia Timoşenko are … creier (este chiar doctor în economie şi posesoarea unei averi proprii de invidiat). Cu siguranţă ea este mult mai mult decât ceea ce pare – pentru toată lumea. Deşi se declară anti-comunistă şi anti-rusă – trecutul său arată clar că a avut legături extreme de strânse şi cu comunismul şi cu Rusia – între 1991-1995 Timoşenko a    fost director general al Companiei Naţionale de Petrol, o poziţie în care nu ar fi ajuns dacă relaţiile sale în cadrul structurilor fostului  Partid Comunist din RSS Ucraineană nu ar fi fost foarte puternice, dat fiind faptul că foştii comunişti erau de fapt cei care declaraseră independenţa republicii, iar între 1995 – 197 ea a fost preşedinta United Energy Systems of Ukraine, o companie cu capital privat, care în mod surprinzător a fost preferată de Gazprom, companie care este condusă de foşti agenţi KGB, pentru a deveni principalul importator de gaz rusesc către ţara sa – poziţii care i-au adus din partea presei ucrainene porecla de “prinţesă a gazului” şi o reputaţie de specialistă în inginerii financiare.    

Ce este Ucraina pe harta geopolitică

Dincolo de mizele electorale, victoria lui Yanukovici sau a lui Timoşenko are o miză geo-politică, una care nouă nu ne poate fi indiferentă. Ucraina este acel element care îi lipseşte lui Putin (haideţi să nu ne mai iluzionăm că Dmitri Medvedev chiar ar conduce la Moscova) pentru a completa puzzle-ul eurasiatic al noului imperiu al Rusiei. Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeşte Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politică externă al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele baltice şi fără Polonia o Rusie ce şi-ar fi păstrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut încă să încerce să fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tablă de Şah – supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Este clar deci ce înseamnă pentru Rusia ca la Kiev să aibă un preşedinte pro-rus sau anti-rus.

Ucraina, scenarii politice

Dacă Yulia Timoşenko va câştiga alegerile lucrurile vor sta în cel mai rău caz ca şi până acum. Ucraina va evita diferitele formule inventate de Rusia pentru a reface imperiul, iar ponderea ei politică la Marea Neagră va ţine în afara orbitei Moscovei şi Georgia şi Moldova. Mai mult, Occidentul va câştiga timp să îşi repare greşeala de a nu fi invitat Kievul să devină membru al NATO şi al UE. Dacă Viktor Yanukovici va câştiga trebuie să ne gândim la ce este mai rău.
Despre acest “rău” am discutat cu Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe al României şi autor al cărţii Geopolitica Matrioşkăi : Rusia postsovietică în noua ordine mondială.
«În primul rând Rusia îşi va înteţi eforturile de a atrage Ucraina în uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazakstan, acest proiect politic căruia noi îi acordăm în mod nedrept o atenţie prea mică dar  pe care liderii de la Moscova îl consideră principala victorie a deceniului trecut. În al doilea rând este problema bazei militare ruse de la Sevastopol al cărui acord expiră în 2017. Chiar dacă acordul nu va fi rediscutat sub mandatul peşedinteui ales acum acesta poate condiţiona lucrurile de o manieră care să faciliteze prelungirea acestuia.  În al treilea rând succesul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene este pus în pericol de o ieşire din joc a Ucrainei, care este cea mai importantă componentă a acestuia. Să nu uităm că Rusia priveşte cu ostilitate acest proiect pe cae îl vede ca pe o violare de către Bruxelles a sferei sale de influenţă. Îl al patrulea rând vor reintra în chestiune Moldova şi Georgia, între care Ucraina era un nod »  ne-a spus Cioroianu.
Problema devine şi mai complicată dacă aducem în chestiune şi faptul că în România vor fi aduse elemente ale scutului anti-rachetă american, un proiect pe care Rusia, în ciuda asigurărilor primite de din partea SUA, continuă şi vor continua să îl considere o acţiune ostilă obiectivelor sale de securitate, la Marea neagră şi în Europa de Est.
« Pentru Rusia alegerea lui Viktor Yanukovici ar fi o victorie de ordin geopolitic în ceea ce priveşte regiunea Mării Negre. Moscova nu acceptă decât două puteri la Mare Neagră : Rusia şi Turcia. Prezenţa Statelor Unite în România şi Bulgaria – ca şi în Polonia – este deranjantă. Să nu uităm că pentru mult vreme atât Marea Neagră cît şi Marea Baltică au fost « lacuri ruseşti ». Rusia nu va fi de acord niciodată cu amplasarea elementelor scutului merican la noi. Noi însă va trebui să ne facem treaba ca aliaţi » ne-a mai spus Cioroianu.
Despre viitorul politic al Ucrainei am vorbit şi cu Sergiu Celac, membru de marcă al corpului diplomatic român. Părerile sale sunt mult mai rezervat împărtăşite. Şi el se aşteaptă la o schimbare în politica externă a Kievului.
« Va ava loc o rebalansare, o recalibrare a politicii externe a Ucrainei, într-un sens mi apropiat de cel impus de Vladimir Kucima, în anii 1990. Echilibru şi colaborare în toate direcţiile. Trebuie să vedem ce va fi şi cum vor evolua lucrurile » ne-a spus Celac.

09/febr/2010 Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?

Cum va colabora Bucurestiul cu presedintele promoscovit de la Kiev

Iulian Anghel

Relatiile cu Romania nu se vor modifica fundamental dupa castigarea alegerilor de catre prorusul Viktor Ianukovici, dar subiectul aderarii acestei tari la NATO si la UE va fi uitat cel putin pentru cinci ani, lucru de care Bucurestiul va trebui sa tina seama. Insa, mai pragmatic decat predecesorul sau, Viktor Iuscenko, Ianukovici va avea un discurs mai putin nationalist, lucru care ar putea sa ajute relatiile dintre cele doua tari, crede fostul ministru de externe, Adrian Cioroianu.

Relatii reci

Ucraina este cel mai mare vecin al Romaniei, dar relatiile economice sau politice dintre cele doua tari nu au excelat niciodata. Faptul ca Bucurestiul l-a sustinut pe „presedintele portocaliu” Viktor Iuscenko, ca a sprijinit public aderarea acestei tari la NATO si la UE nu a avut efecte practice concrete.

Schimburile economice dintre cele doua tari sunt mediocre – 460 de milioane de euro in primele zece luni ale lui 2009, adica cu ceva mai mult decat schimburile comerciale dintre Romania si Moldova (411 milioane de euro), insa incomparabil mai mici decat schimburile comerciale cu Bulgaria (1,7 mld. euro) sau cu Ungaria (3,7 mld. euro). Si acest lucru in ciuda faptului ca Ucraina este o tara cu 47 de milioane de locuitori, fata de cei sase milioane de locuitori ai Moldovei. (foto Moscow Times)

Schimbarea de la Kiev nu aduce nimic nou

Se vor imbunatati relatiile bilaterale acum ca la Kiev va fi un presedinte apropiat Moscovei?

„Si cand aceste relatii pareau mai bune lucrurile nu s-au miscat fundamental. Intre presedintii Iuscenko si Basescu nu a fost rezolvata problema combinatului de la Krivoi Rog (in care Romania a investit deja 800 de milioane de dolari si pentru a carui conservare a alocat anual bani de la buget – n.red.) sau a canalului Bistroe. Haga a dat dreptate Romaniei in procesul delimitarii platoului continental, iar, din pragmatism, Ianukovici nu cred ca va redeschide problema, asa cum a facut-o contracandidata lui, Iulia Timosenko. Insa, tot din pragmatism, el va accelera, probabil, lucrarile la Bistroe, pentru ca vede in aceasta problema strict una economica, iar Romania va trebui sa gaseasca o strategie de raspuns”, afirma Cioroianu.

Fostul ministru de externe spune ca mai inainte de a vorbi despre o evolutie a relatiilor romano-ucraiene trebuie stabilita agenda discutiilor si, in primul rand, agenda economica, stiut fiind ca economia Ucrainei depinde, in mare parte, de cea a Rusiei.

Pe de alta parte, afirma el, situatia politica se va schimba. Ucraina, care reprezenta pilonul Parteneriarului Estic (incheiat in mai 2009 de UE cu tari din fostul spatiu sovietic) va deveni un pilon decorativ.

Victoria lui Ianukovici va intari prezenta Rusiei la Marea Neagra. Rusia va incerca sa aduca Ucraina in Uniunea vamala Rusia-Belarus-Kazahstan (realizata anul trecut). Mai mult, victoria lui Ianukovici va fi prezentata de Rusia drept o victorie a sa, lucru care va avea ecou puternic in Republica Moldova si in Georgia (se stie ca, dupa Iuscenko, presedintele Saakasvili este urmatorul pe „lista neagra” a Moscovei).

– text publicat în Ziarul financiar, 09 februarie a.c. 

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

07/febr/2010 Ultima oră: Viktor Ianukovici, viitor preşedinte al Ucrainei – potrivit exit poll

…rezultatele exit-poll-ului naţional la Kiev, la încheierea votului:

Viktor Ianukovici – 48,5%;

Iulia Timoşenko – 45,5%.

– reportaj video Associated Press –

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.

---

[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

06/febr/2010 „The New York Times”: Scandal cu spioni şi expulzări între Ucraina şi Rusia

Ukraine and Russia Trade Spying Charges

By CLIFFORD J. LEVY
The New York Times, February 3, 2010

KIEV, Ukraine — Ukraine has detained a Russian intelligence officer and expelled four others, breaking up what it said Tuesday (Febr. 2) was a spy ring that intended to steal military and state secrets. The announcement came less than a week before a presidential runoff election in Ukraine and might stir new tensions between Ukraine and Russia, which have had a contentious relationship in recent years.

At a news conference on Tuesday, Valentyn Nalyvaichenko, the Ukrainian intelligence chief, said the Russians were detained on Jan. 27 “trying to illegally obtain Ukrainian secrets through blackmail and threats.” “They were caught red-handed,” Mr. Nalyvaichenko said, according to Ukrainian news agencies.

The Ukrainian president, Viktor A. Yushchenko, has repeatedly quarreled with the Kremlin. He lost his bid for another term in an election last month. The two candidates vying in the presidential runoff on Sunday — Prime Minister Yulia V. Tymoshenko and the opposition leader, Viktor F. Yanukovich — have promised to improve relations with Moscow.

Espionage cases are often handled without publicity through diplomatic channels, so the Ukrainian disclosure of this one suggested that Mr. Yushchenko’s government wanted to focus attention on Russian activities on Ukrainian soil. The Ukrainian announcement brought an unusual public rebuke from the Russian intelligence agency, the F.S.B., which expressed surprise that its Ukrainian counterpart, the S.B.U., had not sought to resolve the case “through cooperation between special services,” Russian news agencies reported.

The F.S.B. rarely discusses spying matters openly, but it said in a statement that it had acted to defend itself because of spying by Ukraine. The Russian agency said that in October, it arrested a Ukrainian intelligence agent at a Russian military site in a separatist region of Moldova, another former Soviet republic. He was carrying a digital camera and scans of documents marked “top secret.”

The man then apparently agreed to work as a double agent and help the Russians learn about Ukrainian spying against Russia, Russian officials said. He was scheduled to meet the Russian agents in the Odessa region of Ukraine to hand over information when they were arrested, the officials said.

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

31/ian/2010 EURAST recomandă: Vl. Socor despre şansele lui Ianukovici de a deveni preşedintele Ucrainei şi propunerile acestuia privind relaţiile cu Rusia

YANUKOVYCH CONSISTENTLY RUSSIA-LEANING IN UKRAINE’S PRESIDENTIAL ELECTION

 by Vladimir Socor

Russia’s authorities have adopted a position of studied equidistance between the two main candidates during Ukraine’s presidential election campaign. Moscow has interfered only to the extent of ostracizing President Viktor Yushchenko, whose re-election chances it knew to be nil. Prime Minister Yulia Tymoshenko and Party of Regions leader (formerly two-time prime minister) Viktor Yanukovych will face each other in the February 7 run-off. Moscow as well as Western governments have insisted throughout the campaign that they would work with either winner after the election, only stipulating that the process be free and fair.

Formal equidistance seems to be the only possible option at this stage, in view of the volatile race with an unpredictable outcome. But this option also reflects the lessons of the 2004 presidential election in Ukraine, when the Kremlin’s Yanukovych project failed outright, and the opposite Yushchenko project unraveled soon afterward. His presidency already sinking in 2006, Yushchenko tried to keep afloat by bringing RosUkrEnergo into Ukraine (as Yanukovych had first decided to do in 2004 as prime minister) and bringing Yanukovych back as prime minister (2006-2007) on a fast track toward the presidential candidacy again.

Yanukovych’s programmatic statements during this campaign differ starkly from Tymoshenko’s positions regarding Ukraine-Russia relations and Ukraine’s place in Europe. Theirs are, in major respects, two different foreign policies. Yanukovych’s stated positions are aligned with Russian policy objectives on some issues of central significance to Ukraine, his prescriptions opposite to those of Tymoshenko. (text integral, format word doc. – Socor – Ucraina 22 ian 10)

28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie

Est sau Vest?

O problemă de priorităţi sau de direcţie?

Constantin Romulus Preda

Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.

desen din „Moscow Times”

În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre.  Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.

25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

24/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre relaţia dintre Chişinău şi Kiev

Iluzia ucraineană

Dan Dungaciu

„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.

(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador rus la Kiev, Mihail Zurabov)

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UE–Ucraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.

Ghici cine vine la Kiev

Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier. (text integral în format word doc. – Dungaciu – RMoldova – 22 ian 10 )

– text publicat în “Timpul” (Chişinău), vineri, 22 ianuarie 2010

17/ian/2010 Ultima oră: în Ucraina, Ianukovici şi Timoşenko se vor confrunta în turul II

Potrivit exit-poll-ului naţional, estimările după primul tur al alegerilor sunt următoarele:

1. Vikton Ianukovici – 31,5%

2. Iulia Timoşenko – 27,2%

3. Serhi Tîhipko – 13,5 % ; (marja de eroare ar fi de 0,5% !)

Alte exit-poll-uri dau procente diferite, dar acelaşi clasament: 1. Ianukovici – cca. 35%; 2. Timoşenko – cca. 25%.

Turul al II-lea al alegerilor este programat pentru 7 februarie a.c.

– pentru detalii: Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

17/ian/2010 Revista „Newsweek” (SUA) despre alegerile din Ucraina

The End of Orange

Only one thing’s for sure in Ukraine’s election: the winner won’t be Russia, no matter what it says.

By Owen Matthews and Anna Nemtsova | NEWSWEEK

Published Jan 9, 2010 | From the magazine issue dated Jan 18, 2010

No one can say who will win Ukraine’s presidential election later this month. But one thing is sure: Russia won’t waste time declaring itself the victor.

Ever since the 2004 Orange Revolution brought hundreds of thousands onto the streets of Kiev to overturn the rigged result of Ukraine’s last presidential vote, Russia has been itching for a rematch. For Vladimir Putin, seeing his man ousted in favor of a pro-democracy coalition that promised to take Ukraine into NATO and the EU was the „single worst strategic setback” of his presidency, according to Putin biographer Andrei Kolesnikov. Russia has spent the intervening five years ensuring that no such revolution can take place at home and that the Orange coalition in Ukraine would fail. These efforts, such as energy cutoffs and stoking separatism among Ukraine’s 20 percent Russian minority, worked devastatingly well—especially combined with the greed and shortsightedness of Ukrainian politicians. Viktor Yushchenko, the Ukrainian president and Orange leader, now limps along with single-digit approval ratings, while Viktor Yanukovych, the Moscow-backed candidate ousted in 2004, leads the polls. (text integral, format word doc. – Newsweek – Ucraina ian 10 )

____________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Adrian Raeside 27 nov 09

17/ian/2010 Ziarul „Le Figaro” (Franţa) despre alegerile din Ucraina

Viktor Ianoukovitch et ses sponsors

Le Figaro | 15/01/2010 | Mise à jour : 22:19

Proche du Kremlin, Viktor Ianoukovitch a acquis avec le temps une image plus policée.

L’ancien premier ministre d’Ukraine, au passé sulfureux, a su s’entourer pour finalement devenir le favori dans la course à la présidence.

En 2004, lors de la révolution orange, il jouait le rôle du méchant. Nervi de Vladimir Poutine, qui ne l’apprécierait guère en réalité, et des milieux d’affaires sans foi ni loi de l’est de l’Ukraine, avec lesquels les relations ne seraient d’ailleurs pas si fusionnelles.

Il faut dire que Viktor Ianoukovitch avait la carrure (1,95 mètre, 115 kilos), et une biographie qui ne plaide pas en sa faveur : des manières brutes de décoffrage, une certaine propension à abuser des «ressources administratives» (traduire : des pressions en tous genres pour gagner une élection) et un casier judiciaire de nature à plomber n’importe quel politicien occidental. Il aurait été condamné en 1968 pour vol, coups et blessures, puis en 1970 pour tentative de viol. L’information est au conditionnel, car les preuves se trouveraient sous bonne garde à Moscou. (text integral, format word doc. – Figaro – Ucraina – ian 10 )

17/ian/2010 „The Economist” (M. Britanie) despre alegerile din Ucraina

Ukraine’s presidential election

Oranges and lemons

Jan 14th 2010 | KIEV

From The Economist print edition

 A run-off is likely between Viktor Yanukovich and Yulia Tymoshenko

FANCY buying a vote in Ukraine’s presidential election on January 17th? Go to a new website called “sell your vote” ( http://www.prodaygolos.com.ua). “I will sell two or three votes,” reads one post. “I’ve sold mine for 500 hryvna,” reads another. When last checked, the website advertised some 4,500 votes for sale across Ukraine, at an average price of 913 hryvna ($114). This number could hardly swing the election result, but is enough to reflect the public’s alienation and disillusionment with their politicians.

Five years after the “orange revolution”, which brought thousands of protesters on to the snowy streets of Kiev, many would rather vote against all the candidates—or just not turn up at all. Kiev is once again covered in snow, but the only noise in this election is that of pensioners banging pots and pans in front of government buildings to demand better living standards. The gloomy mood even inspired one small-town opportunist in western Ukraine to change his name to Protyvsikh (Against-all). He is now one of 18 registered presidential candidates. (text integral format word doc. – Economist – Ucraina ian 10 )

17/ian/2010 O perspectivă rusă asupra alegerilor din Ucraina

Oranges and Clementines

Roland Oliphant ( Russia Profile)

15/01/2010

LVOV, Ukraine – In the Upcoming Ukrainian Presidential Elections a Second Round Seems Inevitable, But the Winner Is Hard to Predict

Democracy, in the crude form of healthy competition between rival candidates, is alive and well in Ukraine. Posters for the two main candidates Prime Minister Yulia Tymoshenko and former Prime Minister Viktor Yanukovich dominate the streets of Kiev against the backdrop of a myriad of posters for the other 16 hopefuls in Sunday’s presidential elections. Incumbent President Viktor Yushchenko’s “Ukraine for the people” slogan defiantly maintains a toe-hold in the national consciousness, though opinion polls show that his re-election campaign is a forlorn hope.

It is illegal to publish opinion polls less than 15 days before an election in Ukraine, and no new poll data has been published here since January 1. But a poll by the state-owned Russian pollster VTsIOM conducted between January 3 and 10 shows little change in the two weeks since New Year. Yanukovich continues to lead the field with 30.5 percent, with Tymoshenko trailing on at 13.9 percent. (text integral, format word doc. – Russia profile – Ucraina – ian 10 )

16/ian/2010 Nu pierdeţi mâine, aici, perspective din Marea Britanie, SUA, Franţa şi Rusia asupra alegerilor din Ucraina!

… iar analiza EURAST – Ad. Cioroianu asupra aceleiaşi teme este aici!

16/ian/2010 „Ucraina alege între Est şi Vest” – reportaj video RFE/RL

… la adresa http://www.rferl.org/video/5061.html

16/ian/ Mîine, alegeri prezidenţiale în Ucraina – analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(partea a II-a – pentru prima parte, aici)

Acum, starea deplorabilă a economiei locale (peste 14% scădere în PIB în anul 2009 – cea mai mare dintre toate statele ex-sovietice!)[1], inconsistenţa monedei locale (hrîvnia – cea mai mare scădere în raport cu dolarul dintre toate monedele lumii în anul încheiat în septembrie 2009!)[2], permanenta ameninţare rusă cu o sabie a lui Damocles a preţului la gaze (şi a dificultăţilor ucrainiene de a achita factura în lipsa unor împrumuturi & ajutoare externe), lipsa de popularitatea internă a unor proiecte (importante pentru Iuşcenko) precum aderarea la NATO, ca şi, mai nou, o serioasă epidemie de gripă (soldată cu multe victime, închiderea şcolilor etc.) au jucat clar în favoarea lui Ianukovici.

 (The Economist 14 ian 10)

La o scară mai mare, toate acestea joacă de fapt în favoarea Rusiei. Indiferent cine va cîştiga în Ucraina (dintre candidaţii cu şanse), analiza conduce spre concluzia că influenţa Rusiei în politica (internă şi externă) a acestei ţări va creşte. La începutul acestei luni, Iuşcenko a acuzat-o pe Timoşenko inclusiv de faptul că, în cazul unei victorii a acesteia, flota rusă va rămîne pe mai departe în Crimeea[3], cu mult dincolo de anul 2017 (cînd expiră înţelegerea pe această temă dintre Ucraina şi Rusia). Totuşi, există şi perspective diferite, care acreditează ideea că Rusia n-ar fi avantajată de viitoarea schimbare a preşedintelui ucrainian, din două motive[4]: i) Ucraina ca stat s-a schimbat substanţial de profund încît să nu se mai întoarcă la statutul de “vasal al Rusiei” şi ii) Ianukovici însuşi nu ar mai fi (sau, cel puţin, nu ar mai fi perceput drept) omul Moscovei, aşa cum se acredita – cu temeiuri – în 2004.

Totuşi, rămîne totodată de văzut în ce fel vor influenţa aceste alegeri situaţia din alte ţări ex-sovietice (precum Georgia sau imediat-apropiata R. Moldova), ca şi proiectul Parteneriatului Estic, propus de Uniunea Europeană anul trecut. Din perspectiva Moscovei, influenţa Bruxelles-ului în zonă (UE & NATO laolaltă) reprezintă o ameninţare directă la propria sa sferă de influenţă, arondată “vecinătăţii imediate” în care Rusia include toate aceste state provenind din fosta URSS.

Potrivit unor analişti (precum George Friedman, de la STRATFOR) miza reală a alegerilor din Ucraina nu este cine anume va cîştiga (pentru că, oricine ar fi, va duce o politică mult mai pro-rusă decît Iuşcenko), ci dacă Ucraina se va alipi în viitorul apropiat acelei uniuni vamale Rusia – Belarus – Kazahstan în care Moscova vede principala sa victorie politică a anului 2009 (pe drumul refacerii influenţei sale în “vecinătatea imediată”).

Aşadar: i) este de aşteptat ca alegerile să aibă deznodămîntul în turul II, în februarie; ii) V. Ianukovici are prima şansă de victorie; iii) şansa dnei Timoşenko depinde de capacitatea sa de adunare în turul II a voturilor tuturor celorlalţi candidaţi (Arseni Iaţeniuk, Serhi Tihîpko ş.cl.).

---

[1] Analiză Voice of America, 12 ianuarie 2010.

[2] BusinessWeek, 13 ianuarie 2010.

[3] Ştire RIA Novosti, 4 ianuarie 2010.

[4] Newsweek, 18 ianuarie 2010.

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

09/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010

(STRATFOR este o agenţie privată americană specializată în analize/previziuni geopolitice (director: George Friedman). Analiza ce urmează se referă la posibilele evoluţii ale Rusiei în anul 2010 – dar şi la state ale Asiei Centrale şi Caucazului, alegerile din Ucraina, statele baltice etc. – EURAST, Ad.C.)

12/dec/2009 Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte

Rusia vrea un sistem de securitate european

(cu ea însăşi în rol de garant!)

 Adrian Cioroianu

Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).

Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.

Din această perspectivă trebuie privită propunerea făcută duminică, 29 noiembrie a.c., de preşedintele Dimitri Medvedev – aceea a unui nou proiect de tratat de securitate european, “care să pună capăt, odată pentru totdeauna, moştenirii Războiului rece”. Potrivit administraţiei prezidenţiale ruse, acest proiect – vezi textul său la http://eng.kremlin.ru/text/docs/2009/11/223072.shtml – a fost trimis de preşedintele Medvedev şefilor de state ai principalelor puteri (nu-i specificat care anume-s acestea), ca şi organizaţiilor internaţionale ce operează în aria euro-atlantică: NATO, UE, OSCE, CIS[1] sau CSTO[2]. Iată cheia de lectură a acestui proiect (auto-intitulat «de despărţire de Războiul rece»): i) chiar dacă se cheamă «european», proiectul de tratat vizează în principal SUA – pentru că Moscova ştie foarte bine (dar acceptă cu greu) că fundamentul de securitate al Europei occidentale & UE este oferit în principal de Statele Unite ale Americii (prin NATO). Apoi, ii) scopul acestui proiect este, declarativ, acela de a crea “un spaţiu european unic” în care “nici o naţiune şi nici o organizaţie internaţională care operează în aria euro-atlantică să nu poată să-şi întărească propria ei securitate în detrimentul altor naţiuni sau organizaţii”; mai simplu fie spus, potrivit acestui proiect o organizaţie precum NATO nu ar fi îndreptăţită să se extindă în detrimentul intereselor altui stat (bunăoară, Rusia). În fine, iii) de reţinut că atunci cînd vorbeşte despre “moştenirea Războiului rece”, Rusia vizează, iarăşi, aceeaşi NATO. La acest capitol, Rusia este cu desăvîrşire consecventă: după dispariţia Pactului de la Varşovia, NATO – spune Moscova – este un instrument politico-militar perimat. Cînd ţi-a dispărut propria umbrelă de securitate (Organizaţia Tratatului de la Varşovia), e uşor să o califici drept caducă pe cea a adversarului de ieri (NATO). Mai ales în ultimii ani (după 2004), cel mai negru coşmar al Rusiei este extinderea Alianţei spre state precum Georgia sau Ucraina – şi este de presupus că Moscova va uza de toate instrumentele imaginabile (vizibile sau nu) pentru a împiedica această eventualitate.

Aşadar, Rusia se consideră datoare să încerce orice proiect ce ar putea şubrezi poziţiile NATO în Europa. Din punctul de vedere rus, momentul actual e prielnic: administraţia Obama pare a fi mult mai preocupată de interesele americane în Asia/Pacific – vezi recenta vizită a preşedintelui SUA în cîteva state ale zonei, inclusiv China şi Japonia – decît de perspectivele/eventualitatea unei noi confruntări americano-ruse pentru Europa. Intuitiv, Moscova ştie că, sub Barack Obama, NATO nu va mai face paşi noi spre Est – şi, potrivit “jocului de sumă nulă” care ghidează în continuare gîndirea strategică a Rusiei, această aparentă deciziei a SUA (plus renunţarea la scutul anti-rachetă din Polonia & Cehia, plus absenţa lui Obama de la celebrarea celor 20 de ani de la căderea Zidului berlinez etc.) este interpretată la Moscova drept o victorie. O victorie de etapă de care Rusia vrea să profite. Imaginarea unui Tratat de securitate european în care Rusia să joace un rol major (de garant!) iar NATO să fie un element cît mai periferic este tot ceea ce Moscova şi-ar putea dori acum.

Rămîne de urmărit pe mai departe această coregrafie a Rusiei. Previzibil, adresanţii occidentali ai proiectului dlui Medvedev vor primi cu scepticism o asemenea propunere – în diplomaţie, aceasta presupune să soliciţi mereu mai multe detalii despre ideea în speţă. În Estul Europei (i.e. al UE şi al NATO) propunerea va fi primită cu un scepticism amestecat cu suspiciune. Este greu de imaginat că Occidentul actual (inclusiv SUA) ar putea stabili un parteneriat de securitate cu Rusia în absenţa unor dovezi certe de aderare a Moscovei la cîteva principii care au dat forţă (şi consistenţă) modelului democratic european: drepturile omului, libertatea presei, impunitatea manifestărilor civice etc. Pe acest drum, Rusia mai are de făcut paşi mari. Pînă atunci, e de bănuit (vezi The Economist, 21 noiembrie a.c.) că, în raport cu securitatea europeană, Rusia nu va fi prea curînd un garant al acesteia, iar puterea ce deocamdată e cea mai credibilă în acest rol rămîne, în continuare, America.

 

---

[1] Comunitatea Statelor Independente – moştenitoarea formală a fostei URSS, cu mai puţini membri decît precursoarea.

[2] Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă – organism politico-militar (un simili-NATO pan-rus) alcătuit din Rusia şi şase republici ex-sovietice: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan, Tadjikistan,  Uzbekistan.

______________________________

text publicat în revista Dilema veche nr. 304, 10 decembrie a.c.

___________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Bill Schorr, 19 nov 09

07/dec/2009 România – cu doi preşedinţi, Republica Moldova – cu niciunul

Impas la Chişinău

– la orizont, alegeri anticipate –

EURAST – Adrian Cioroianu

Ultima oră: parlamentarii de la Chişinău nu au reuşit numirea unui preşedinte al Republicii Moldova, în persoana lui Marian Lupu. În aceste condiţii, drumul spre alegeri anticipate este deschis – cel mai probabil, ele vor fi programate la mijlocul anului viitor (luna iunie 2010).

Consecinţele acestui impas sînt neliniştitoare: i) impasul politic nu va putea aduce nimic bun pentru criza economică şi socială din R. Moldova; ii) locul şi rolul R. Moldova în Parteneriatul Estic al Uniunii Europene urmează, pe mai departe, a fi definite; deocamdată nu sînt; iii) cresc şansele ca rezultatul viitoarelor alegeri din Ucraina să influenţeze mai mult decît pînă acum evoluţiile politice de la Chişinău; şi iv) Rusia, care aparent semnalase susţinere pentru un eventual M. Lupu preşedinte, cîştigă un răstimp preţios pentru a se poziţiona şi mai mult ca un power broker în Republica Moldova.

Chiar dacă sondajul GEOPOLITIKON nu are valoare sociologică, este de semnalat că cititorii noştri au intuit (corect, din păcate) acest impas: pînă aseară, 68% dintre repondenţii chestionarului nostru au mizat pe faptul că noul preşedinte nu va fi numit de parlament.

Dintre ultimele analize publicate de GEOPOLITIKON:

Adam Michnik despre politica Rusiei faţă de R. Moldova: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/07/05dec2009-eurast-recomanda-dupa-20-de-ani-interviu-cu-adam-michnik/

Dan Dungaciu despre un bizar incident între R. Moldova şi Ucraina: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/05/05dec2009-invitatul-din-week-end-dan-dungaciu-despre-un-bizar-incident-intre-ucraina-si-r-moldova/

Republica Moldova, printre cele mai corupte ţări din Europa: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/04/04dec2009-imaginea-reala-a-romaniei-in-lume-ii-indexul-transparency-international-privind-coruptia/

Vladimir Socor despre implicarea Rusiei în viaţa politică a R. Moldova: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/02/02dec2009-eurast-recomanda-o-excelenta-analiza-vl-socor-cum-pescuieste-rusia-in-apele-politicii-de-la-chisinau/

____________________________

by Bill Schorr 12 nov 09

05/dec/2009 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre un bizar incident între Ucraina şi R. Moldova

Dosarul Palanca – de ce acum?

Dan Dungaciu

(articol publicat în ziarul Timpul din Chişinău, 4 decembrie a.c.) 

„Ucraina şi România sunt practic sortite să fie concurente în următorii cinci ani” (Vitali Kulik, directorul Centrului de studii pentru problemele societăţii civile din Kiev, 02.12.09)

Totul a început cu vizita din 3-4 noiembrie la Chişinău a secretarului Consiliului de securitate şi apărare al Ucrainei, Larisa Bogatîriova. Cu această ocazie au fost repuse pe tapet problemele demarcării hotarului moldo-ucrainean şi a recunoaşterii reciproce a proprietăţilor aflate pe teritoriul celuilalt stat. Inclusiv cazul Palanca. Momentul şi atmosfera ulterioară a vizitei oficialului de la Kiev sugerează însă altceva. Totul a plecat, în realitate, de la rapiditatea cu care s-au dezgheţat relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău după schimbarea de putere din R. Moldova.

Gelozii şi revendicări geopolitice

Relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului au fost reluate cu viteză, nu doar la nivelul declaraţiilor. La unison, liderii AIE au vorbit (şi făcut) mult pentru normalizarea acestei relaţii, cea mai afectată pe timpul regimului Voronin.

(text integral format word doc. – Dungaciu – dosar Palanca – 04 dec 09 )

16/nov/2009 Miza europeană a alegerilor din Ucraina (update)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina

  Adrian Cioroianu

  (acest text va fi publicat în revista Scrisul românesc, nr. 11, noiembrie a.c.)

Ucraina se pregăteşte de alegeri prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. La ora la care scriu, încă mai persistă unele dubii (s-a sugerat chiar amânarea lor, din cauza epidemiei de gripă porcină!). Cert este că înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi a continuat până pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că “miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Deja, în aceste săptămâni, au curs – la adresa unor candidaţi sau a oamenilor din echipele lor – acuze de pedofilie sau de participare la viol! Nimeni nu iată pe nimeni. (text integral)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina (update)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina

 Adrian Cioroianu

  (acest text va apărea în revista Scrisul românesc, nr. 11, noiembrie a.c.)

Ucraina se pregăteşte de alegeri prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. La ora la care scriu, încă mai persistă unele dubii (s-a sugerat chiar amânarea lor, din cauza epidemiei de gripă porcină!). Cert este că înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi a continuat până pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că “miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Deja, în aceste săptămâni, au curs – la adresa unor candidaţi sau a oamenilor din echipele lor – acuze de pedofilie sau de participare la viol! Nimeni nu iată pe nimeni.

Pe de o parte, elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii de la sfârşitul lui 2004, care atunci i-a adus la putere pe preşedintele Viktor Iuşcenko şi pe premierul Iulia Timoşenko. Numai că, apoi, doar câteva luni le-au trebuit celor doi camarazi portocalii să se certe şi să pornească între ei un război care nu a putut fi oprit de toate intervenţiile amicilor politici ai celor doi din străinătate. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai aibă ca prioritate apropierea de NATO, ci, pe cât posibil, o reorientare prorusă. În ultimele săptămâni, premierul rus Vladimir Putin s-a arătat foarte interesat dacă Ucraina îşi poate plăti factura la gaze către firma (rusă de stat) Gazprom – o manieră nici măcar prea subtilă a Moscovei de a semnala că Iuşcenko a ieşit definitiv şi irevocabil din graţiile sale. Dar trebuie spus că Putin a lucrat, cum se spune, cu “materialul clientului”: pe 30 octombrie a.c., într-o discuţie telefonică pe care a avut-o cu Putin, premierul Timoşenko i s-a plâns acestuia că cel ce obstrucţionează o înţelegere de durată în dosarul gazului cu Rusia este preşedintele Iuşcenko. În zilele următoare, Putin s-a folosit de această “informaţie” şi a transmis premierilor Suediei (ţară care deţine preşedinţia UE), Germaniei şi Danemarcei[1] îngrijorările sale că neseriozitatea Ucrainei ar putea iarăşi declanşa un “conflict al contractelor”, care să împiedice livrarea gazului rusesc către Europa în lunile următoare (ar fi al treilea “război al gazului” între Ucraina şi Rusia, după cele din 2006 şi 2009 – care au afectat mai multe state ale UE).

În legătură cu alegerile din ianuarie viitor, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decât atunci) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu o serioasă bază de susţinere în Estul Ucrainei şi în rândul populaţiei filoruse şi rusofone.

 În cursă s-au mai înscris actualul preşedinte Iuşcenko, actualul premier Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a. Deocamdată, sondajele sunt irelevante – în general, se acreditează ideea că cele mai multe intenţii de vot le-ar avea V. Ianukovici, urmat de doamna Timoşenko şi de A. Iaţeniuk. Este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curând un scop de manipulare (ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), şi este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul doi al alegerilor să le aibă Timoşenko şi Ianukovici (poate în ordine inversă). Foarte probabil, pe locul al treilea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii, cred, să se îndrepte în turul doi către I. Timoşenko.

 Este, de asemenea, de aşteptat ca la acest final de an criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la “cooperarea” cu Gazprom şi până la reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în vara lui 2008 etc. Iuşcenko a fost suporterul cel mai fervent al apropierii ţării sale de NATO – iar acest lucru nu e de natură să-ţi facă mulţi prieteni la Moscova.

Aşadar, miza alegerilor din Ucraina rămâne impresionantă, din mai multe motive. În primul rând, pentru că tipul de relaţii viitoare dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atmosfera politică generală din Estul Europei. Nu va fi deloc indiferent pentru state (membre sau nemembre ale UE) precum Polonia, România, statele baltice, Republica Moldova, Georgia şi chiar Belarus dacă la Kiev va fi un preşedinte prorus sau unul prooccidental. În al doilea rând, viitorul preşedinte al Ucrainei şi programul său de perspectivă va influenţa şi desfăşurarea pe mai departe a Parteneriatul Estic al UE – proiectul lansat de Bruxelles în mai 2008, prin care unor state din aria ex-sovietică li se prefigura orizontul unei apropieri graduale de Uniunea Europeană. Iarăşi, este limpede că un preşedinte prorus în Ucraina nu va încuraja prea mult intrarea acestei arii în zona de influenţă a Europei unite (şi occidentale) – ci o va duce spre sfera de interes a Moscovei. În fine, un preşedinte prorus la Kiev va fi interpretat la Moscova ca o victorie a Rusiei împotriva Vestului generic – altfel spus, ca pe o “smulgere” a Ucrainei de sub influenţa occidentalo-americană (al cărei exponent, în viziunea Rusiei, a fost începând cu 2005 preşedintele Iuşcenko). Pe firul consecinţelor implicite sau explicite, o astfel de evoluţie va influenţa şi strategia de ansamblu a flancului estic al NATO.

 Iată aşadar cum, prin jocul conexiunilor, aceste alegeri din ianuarie viitor din Ucraina sunt foarte importante şi pentru noi – chiar dacă recent am avut propria noastră campanie de prezidenţiale. De urmărit pe mai departe. 

---

[1] “Gas issues in the political dispute in Ukraine”, în EastWeek Analytical Newsletter, nr. 38, 4 noiembrie 2009.

08/nov/2009 Ultima oră: o analiză „la rece” a situaţiei Republicii Moldova

UCRAINIZAREA REPUBLICII MOLDOVA AVANTAJEAZA  RUSIA

Vladimir Socor

(Jamestown Foundation & Europa Liberă), 6 noiembrie a.c.

(textul şi diacriticele sînt păstrate în forma în care ne-au parvenit de la dl Vl. Socor – EURAST).

 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la  gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.
Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc. 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.

Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc.

31/oct/2009 O nouă „resetare”: Marea Britanie & Rusia depăşesc „impasul” Litvinenko?

Spre o „resetare” a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Rusia

Vor trece cele două state peste „incidentul” Litvinenko?

Adrian Cioroianu

L-am cunoscut bine şi l-am apreciat mult – şi o fac în continuare – pe actualul ministru de Externe britanic, David Miliband. Foarte probabil, el va conta mult pentru structurarea viitoarei conduceri a Partidului Laburist, în epoca post-Gordon Brown (actualul prim-ministru). Cred că David Miliband este unul dintre cei mai de perspectivă politicieni britanici ai momentului – şi nu pot trece cu vederea interesul pe care el l-a manifestat faţă de statele Europei de Est (din care familia sa provine, în parte) şi faţă de România, inclusiv atunci cînd a acceptat foarte repede invitaţia pe care i-am făcut-o de a fi unul dintre invitaţii Zilelor diplomaţiei române, în septembrie 2007 (alături de Bernard Kouchner – ministrul de Externe francez şi Vuk Jeremič – ministrul de Externe sârb, alţi doi miniştri în raport cu care am avut o relaţie privilegiată). Ţin să precizez că dl Robin Barnett, ambasadorul Regatului Unit la Bucureşti, mi-a susţinut această idee şi a conlucrat eficient la materializarea ei.

Cu atît mai mult, cunoscîndu-l, mi se pare demnă de atenţie vizita pe care D. Miliband o va face la Moscova la începutul săptămînii viitoare (cel mai probabil, ministrul britanic va ajunge acolo în ziua de duminică, 1 noiembrie a.c.). Este prima vizită în Rusia a unui ministru de Externe britanic în ultimii 5 ani (după cea a lui Jack Straw în iulie 2004).  Dar este una de o importanţă peste medie.

În ultimii ani, relaţiile dintre Londra şi Moscova au atins inclusiv un nivel aparent al îngheţului. Unul dintre primele acte semnate de D. Miliband în calitate de ministru, în 2007, a fost expulzarea a patru diplomaţi ruşi – pe fondul crizei intervenite după ce fostul spion rus devenit disident Alexander Litvinenko a fost omorît prin otrăvirea cu poloniu radioactiv, în noiembrie 2006. În acel moment, Litvinenko era cetăţean britanic şi mai era unul dintre cei mai acerbi critici (deseori pătimaş) ai sistemului Putin. În două rînduri am discutat cu D. Miliband acest „incident” şi consternarea sa era una naturală (şi, în opinia mea, justificată) – mai ales după ce autorităţile ruse au refuzat extrădarea cetăţeanului rus Andrei Lugovoi, suspectul numărul 1 în această tenebroasă afacere.

Vizita la Moscova a ministrului Miliband, în zilele următoare, pare a semnala depăşirea acestei stări de criză. În mod clar semnalul dat este acela al „resetării” relaţiilor britano-ruse, după modelul deja începutei „resetări” între Washington şi Moscova.

Vizita este cu atît mai intersesantă cu cît i) incidentul Litvinenko nu este nicidecum singurul în dispută între cele două state; în cursul anului 2008, D. Miliband a invocat în cîteva rînduri acţiuni de „intimidare” ale autorităţilor ruse la adresa reprezentanţei moscovite a British Council, ca şi alte diferende – inclusiv antreprenorial-economice; ii) în cadrul guvernului britanic, D. Miliband a fost unul dintre cei mai expliciţi critici ai politicii ruse, atît după cazul Litvinenko, cît şi după războiul ruso-georgian din august 2008; iii) nu în ultimul rînd, relaţia problematică dintre D. Miliband şi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, era de notorietate (în rîndul celor iniţiaţi) încă de la începutul anului 2008. În toamna anului 2008, unele surse (neconfirmate de Moscova) au oferit chiar varianta unei discuţii telefonice „hot & spicy”  între cei doi, în care ministrul Lavrov ar fi depăşit limitele convenţionale ale limbajului diplomatic.

Semnalul „resetării” ar putea fi dat inclusiv de faptul că, în această vizită, principalul interlocutor al lui Miliband la Moscova va fi acelaşi S. Lavrov, cu care va discuta agenda problemelor în suspensie. Previzibil, cei doi vor aborda şi dosarele generic numite Iran, Afganistan şi, cel puţin la nivel de sugestie, alegerile din Ucraina – în legătură cu care Miliband va transmite semnalul necesităţii unor alegeri corecte. În preambulul vizitei, pe 16 octombrie a.c., dl S. Lavrov a declarat că „Rusia este gata să reînnoiască relaţiile normale cu Marea Britanie” – ceea ce echivalează cu o recunoaştere a impasului de pînă acum, dar şi cu un avans pe calea „resetării”. 

E puţin probabil, totuşi, ca cele două părţi să ajungă la o interpretare globală comună a tuturor subiectelor. De urmărit această vizită şi, mai ales, de văzut consecinţele – i) în planul relaţiilor bilaterale; ii) în planul relaţiilor UE – Rusia şi NATO – Rusia; iii) în planul dezbaterii politice de la Londra, unde este de aşteptat o replică a Partidului Conservator, de opoziţie în acest moment.

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

26/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi mîine ultima parte a studiului lui Metin Omer despre Geopolitica tătarilor şi interacţiunea acestui vechi popor cu Rusia, Ucraina şi Turcia. (vezi prima parte a textului)

21/oct/2009 UE, NATO (& România!) şi miza alegerilor din Ucraina

Miza în creştere a alegerilor din Ucraina

EURAST Center – Adrian Cioroianu

 Ucraina se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. Înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi va continua pînă pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că „miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii din 2004. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai vorbească despre apropierea de NATO, ci, pe cît posibil, despre o reorientare pro-rusă.

În acest sens, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decît atunci!) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu baza de susţinere în Estul Ucrainei şi în rîndul populaţiei filo-ruse.

În cursă s-au mai înscris (sau urmează s-o facă) actualul preşedinte, Viktor Iuşcenko, actualul premier Iulia Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a.

Deocamdată, sondajele sînt irelevante – vezi versiunea agenţiei ruse RIA Novosti – (şi este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curînd un scop de manipulare – ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), dar este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul II al alegerilor să le aibă Iulia Timoşenko şi Viktor Ianukovici. Foarte probabil, pe locul al III-lea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii să se îndrepte către I. Timoşenko.

Este, de asemenea, de aşteptat ca în lunile următoare criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la „cooperarea” cu Gazprom şi pînă reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în 2008 etc.

Miza alegerilor din Ucraina rămîne impresionantă – pentru că tipul de relaţii dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atît atmosfera politică generală din Estul Europei, cît şi Parteneriatul Estic al UE sau strategia de ansamblu a flancului estic al NATO. Prin jocul conexiunilor, aceste alegeri sînt foarte importante şi pentru România – chiar dacă ea are propriile alegeri prezidenţiale. De urmărit pe mai departe.

21/oct/09 EURAST recomandă: geopolitica tătarilor & Ucraina, Rusia şi Turcia

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (prima parte)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

 

De la declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991, Crimeea a fost regiunea care a creat cele mai mari probleme autorităţilor de la Kiev. Complexitatea situaţiei din această zonă a fost determinată de mai mulţi factori. Prezenţa unei majorităţi ruse în peninsulă a favorizat apariţia unei mişcări care dorea o mai mare autonomie sau chiar separarea de Ucraina.[1] Importanţa strategică a determinat implicarea Rusiei care în politica de păstrarea a bazei navale de la Sevastopol a sprijinit mişcarea separatistă rusă. Apartenenţa  Crimeei a stârnit alte dezbateri. Până în 1954 aceasta a fost parte a URSS, la 19 februarie fiind transferată în administraţia R.S.S. Ucraina.[2] Reîntoarcerea tătarilor crimeeni, unul din popoarele deportate din ordinul lui Stalin în 1944, a contribuit şi ea la tensionarea situaţiei.

Separatismul rus

Mişcarea separatistă din Crimeea a apărut imediat după declararea independenţei Ucrainei. A doua zi, la 25 august 1991, a fost înfiinţată Mişcarea Republicană (RDK). Aceasta susţinea anularea actului din 1954 prin care Crimeea era cedată Ucrainei şi propunea organizarea unui referendum în urma căruia să se decidă statutul regiunii.[3] În noiembrie 1991, Parlamentul crimeean a votat o lege pentru organizarea referendumului, în câteva luni fiind strânse 250 000 de semnături în favoarea oragnizării acestuia.[4] La 20 mai 1992, Parlamentul de la Simferopol a declarat independenţa Crimeei şi a stabilit susţinerea unui referendum asupra acestei decizii în august 1992. Autorităţile ucrainene au reacţionat în faţa acestor decizii declarându-le neconstituţionale.[5] La 30 iunie 1992, Parlamentul ucrainean a adoptat legea cu privire la „Delimitarea puterilor organelor centrale ucrainene şi cele ale Republicii Crimeea”. Legea prevedea existenţa cetăţeniei duble crimeene şi ucrainene şi atribuia drepturile asupra resurselor şi pământului din Crimeea, crimeenilor. Această lege urma să intre în vigoare doar dacă legile şi Constituţia crimeeană erau în acord cu cele ucrainene şi dacă era anulată susţinerea referendumului, ceea ce s-a întâmplat la 9 iulie 1992.[6]  (text integral)

12/oct/2009 Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018

Fotbal şi geopolitică

 Rusia şi-a depus candidatura pentru organizarea

Campionatului Mondial de Fotbal 2018 (sau 2022)

 

Adrian Cioroianu

 Vineri, 9 octombrie a.c., ministrul rus al Sportului Vitali Mutko (el este, totodată, şi preşedintele Federaţiei ruse de fotbal) a anunţat că Rusia îşi depune candidatura pentru organizarea turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal ediţia 2018 (sau 2022). Potrivit lui Mutko, ar fi tocmai timpul ca Rusia să organizeze un eveniment sportiv de anvergură – ultimul de acest gen fiind Jocurile Olimpice de la Moscova din vara lui 1980. Totodată, Rusia speră ca preşedintele FIFA Sepp Blatter să-i susţină candidatura – potrivit “filosofiei” FIFA, oricum este foarte posibil ca organizarea Mundialului 2018 să revină unei ţări europene (după 2010 – Africa de Sud şi  2014 – Brazilia). Oricum, calculul nu e rău: chiar dacă va fi respinsă pentru 2018 (deşi şansele sale sînt mari!), Rusia va putea fi „consolată” cu CM 2022. (…) Săptămîna viitoare şeful FIFA, Blatter, va veni la Moscova pentru a se întîlni cu premierul rus Vladimir Putin şi pentru a primi de la acesta propunerea formală a candidaturii. (text integral)

04/oct/2009 Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Adrian CIOROIANU

Nici dacă ar fi vrut, preşedintele Barack Obama nu ar fi putut greşi mai mult în plan simbolic anunţînd pe 17 septembrie a.c. suspendarea proiectului scutului antirachetă din Europa de Est (planul administraţiei Bush de implantare a 10 rachete interceptoare în Nordul Poloniei şi a unui radar în Cehia – plus personalul aferent –, menite a opri presupuse rachete iraniene). Motivul oficial al “răzgîndirii”: ameninţarea Iranului nu e atît de mare pe cît se credea. Motivele reale: i) proiectul costa mult (de ordinul miliardelor de dolari) şi ii) Rusia reacţiona “paranoid” (e cuvîntul lui Obama, rostit pe postul CBS, 20 septembrie a.c.) la ideea scutului, pe care-l considera îndreptat împotriva ei.

 O zi cu probleme
 Dacă l-ar fi interesat mai mult istoria zonei (pe el sau pe vreun consilier al său, se pare), Obama ar fi aflat că în acest an, chiar pe 17 septembrie, se împlineau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS, după pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939. Uşor de înţeles amărăciunea polonezilor – şi de ce presa locală a vorbit caustic-temător despre pactul Obama-Medvedev, iar ex-preşedintele Lech Walesa declara unei televiziuni din Varşovia că “problema nu e scutul, ci felul în care [Obama] ne tratează”.

Indubitabil, există valide raţiuni financiare în spatele acestei renunţări – care n-a fost o surpriză (informaţii s-au scurs spre marile ziare americane de la finele lui august). Prins acasă într-o herculeană încercare de reformare a sistemului de sănătate, Obama trebuie să fie foarte strîns la pungă. În afară, Obama e blocat între două capcane: SUA au nevoie de Iran pentru a calma durabil situaţia din Afganistan şi, simultan, au nevoie de Rusia pentru a calma Iranul.

Şi, de parcă nu-i erau de ajuns, a mai apărut o a treia capcană: deja înaintea deciziei privind scutul, în Europa de Est Obama tindea să devină unul dintre cei mai puţin populari preşedinţi americani la început de mandat. Într-un sondaj German Marshall Fund operat în iunie-iulie a.c. în 12 ţări ale UE, Barack Obama avea 88 sau 92 % cotă de popularitate în Franţa sau Germania, şi doar 55 şi 58 % în Polonia, respectiv România. Acum trei ani, preşedintele Bush era criticat pentru că împărţea verbal UE în vechea şi noua Europă. Iată însă că fractura există efectiv, sociologic, în funcţie de aprecierea lui Obama. Aşadar: decizia recentă privind scutul nu pune în pericol NATO/UE în faţa Iranului – dar poate submina grav încrederea est-europenilor în America şi în liderul ei.

 De ce Obama-mania nu prinde în Est?
Nu pentru că Obama ar fi de culoare (cum se grăbesc unii să spună). Ci pentru că politica sa faţă de Rusia e mai neclară decît a oricărui preşedinte american din ultimele decenii. O scurtă recapitulare: Reagan i-a cerut (la propriu!) lui Gorbaciov să dea jos Zidul Berlinului, dar s-a şi implicat el însuşi serios în fisurarea lui. Bush-tatăl, deşi nu a dorit disoluţia URSS, în cele din urmă a lăsat colosul să sucombe. Bill Clinton a fost mai optimist: el a crezut posibil ca Rusia să devină un stat de tip occidental şi a ajutat reformele interne ale lui Elţîn. Bush-Jr. a fost mai pragmatic: cum schimbarea din interior a Rusiei întîrzia, el a împins NATO pînă la Prut şi a propus extinderea pînă la Harkov (Ucraina) şi pînă la M-ţii Caucaz (Georgia). Pe scurt: preşedinţii SUA au oscilat între idealism (speranţa că Rusia poate fi occidentalizată din interior – precum Clinton) şi realism (impulsul de a securiza statele de la graniţele Rusiei – precum Bush-Jr.). Unde se află Barack Obama în acest peisaj? Niciunde. Obama nu poate influenţa cursul intern al politicii ruse, dar pare că nici nu vrea să se implice în încurajarea pro-occidentală a statelor ex-sovietice.

Să revenim în prezent: Rusia a salutat drept “curajoasă” decizia lui Obama referitoare la scut şi a demarat o campanie propagandistică (“victorie a diplomaţiei ruse” etc.). Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a furnizat mesajul oficial: gestul lui Obama nu e o concesie făcută Rusiei, ci e îndreptarea unei greşeli a lui George W. Bush. Care fusese “greşeala” lui Bush? Proiectul scutului anti-rachetă cuprindea şi un radar de tip X-Band (planificat a fi dispus la Sud de Praga) ce urma să “perie” în jur o arie mare de teren – inclusiv din partea europeană a Rusiei (cea în care se află cele mai multe depozite de armament, inclusiv silozuri de rachete!). Bref: opoziţia Rusiei pleca din faptul că scutul anti-iranian îi fotografia la minut propriile sale mişcări. Pe hîrtie, NATO şi Rusia au o relaţie de parteneriat, de peste un deceniu. În fapt, Rusia percepe NATO ca pe un adversar.

Iată de ce Obama va trebui să înţeleagă că, indiferent de raţiunile deciziei sale, ea va fi interpretată în Est (şi) ca o cedare în faţa Moscovei. Ideea că scutul ar fi preţul pentru sprijinul Rusiei în dosare precum Iranul sau Afganistanul nu e un argument. În fond, nu numai SUA sau NATO ar fi deranjate de un eventual Iran nuclearizat, ci şi Rusia, care-i este vecină. Şi nu numai Occidentul pierde de pe urma haosului din Afganistan, ci şi Rusia, unde traficul şi consumul de droguri “afgane” la nivel urban creşte exponenţial.

 Ce înseamnă, pe limba Estului, resetarea?
În februarie a.c., administraţia Obama a lansat cuvîntul magic: resetarea relaţiilor cu Rusia. Ideea a fost primită cu entuziasm la Berlin sau Roma şi cu scepticism în capitalele estice ale Uniunii Europene. Din cel puţin două motive: i) înainte de a lansa resetarea, Obama nu s-a consultat/explicat cu aliaţii săi est-europeni – cei care furnizau în virtutea unei datorii morale faţă de America trupe în Irak & Afganistan (şi nici nu au fost foarte gălăgioşi cînd SUA a menţinut restricţiile la vize etc.). Şi alt motiv: ii) de fapt, cu care Rusie propune Obama resetarea? Cu Rusia care stăpîneşte de facto Abhazia & Osetia de Sud şi care manipulează “conflictele îngheţate” din Nagorno-Karabah sau Transnistria? Cu Rusia care în septembrie a.c. efectua manevre militare cu Belarus sub titulatura Zapad ’09 (“Vest ’09”), cu cca. 13 000 de soldaţi şi după un scenariu în care Uniunea Rusia-Belarus respingea un atac venit din Vest (adică dinspre Polonia, membru NATO!)? Cu Rusia al cărei şef al Marelui Stat Major vizitează Cuba şi promite cooperare militară, modernizarea armamentului şi training-ul forţelor armate cubane? Cu Rusia care a blocat iniţial o rezoluţie în Consiliul de Securitate al ONU privind noi sancţiuni împotriva Iranului – acel Iran care, în februarie a.c., îşi trimitea ministrul Apărării la Moscova pentru a cumpăra un sistem anti-rachetă rusesc S-300 pentru a se apăra “împotriva unui atac american sau israelian”? Cu Rusia care va vinde (pe credit!) tancuri şi avioane Venezuelei lui Hugo Chavez, în valoare de 2,2 miliarde de dolari (iar Chavez, sosit la Moscova, anunţa recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud?)?

Lui Barack Obama trebuie să i se spună că est-europenii sînt prin natura lor suspicioşi – dar suspiciunea nu are de-a face numai cu scutul, ci şi cu preocuparea pentru state precum Ucraina sau Georgia, care au primit cuvinte calde (în iulie a.c.) de la vice-preşedintele american Biden, dar nu şi o foaie de drum pentru o continuare a apropierii de NATO. Cum stau, concret, lucrurile acolo? Georgia a pierdut (în august 2008, prin forţă) Abhazia şi Osetia de Sud, iar Moscova îi transmite pe diverse voci că ar face bine să-şi ia adio de la ele. Ucraina va avea, în ianuarie 2010, alegeri prezidenţiale – iar preşedintele Iuşcenko, pro-american şi pro-NATO, e cotat cu slabe şanse. Şi o ultimă cheie de lectură: noul secretar general al NATO, A.F. Rasmussen, a salutat decizia lui Obama privind scutul şi a anunţat că Alianţa doreşte “un dialog fără precedent” cu Rusia. Traducerea mea: nici o speranţă pentru o viitoare extindere spre Est a NATO. 

Nu numai preşedinte, ci şi simbol
În fine, încă un lucru pe care, aparent, Barack Obama nu l-a înţeles: în Estul Europei el nu e văzut numai ca preşedinte al SUA, ci mai ales ca un campion al lumii libere, ca un simbol al valorilor acesteia. În numele Americii, el poate stabili orice relaţii doreşte cu oricine, în orice zi din an – numai că el e condamnat să nu poată vorbi numai în numele Americii.

 Resetarea relaţiilor cu o Rusie care-şi caută prieteni “strategici” precum Ahmadinejad, Raul Castro sau Hugo Chavez poate fi parte dintr-un plan pe termen lung al lui Obama. E de urmărit. Numai că, pe termen scurt şi mediu, luna lui de miere cu noua Europă pare a se fi sfîrşit înainte de a începe cu adevărat.

  Cea mai recentă carte semnată de Adrian Cioroianu este Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, 2009.

____________________________________

(text publicat în “Dilema veche”, nr. 294, 1 octombrie 2009)

02/oct/2009 Adrian Cioroianu vă recomandă: Scrisoarea unor oameni politici şi intelectuali din Europa de Est către administraţia Obama (iulie 2009)

An Open Letter to the Obama Administration from Central and Eastern Europe

by Valdas Adamkus, Martin Butora, Emil Constantinescu, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa.

We have written this letter because, as Central and Eastern European (CEE) intellectuals and former policymakers, we care deeply about the future of the transatlantic relationship as well as the future quality of relations between the United States and the countries of our region. We write in our personal capacity as individuals who are friends and allies of the United States as well as committed Europeans.

Our nations are deeply indebted to the United States. Many of us know firsthand how important your support for our freedom and independence was during the dark Cold War years. U.S. engagement and support was essential for the success of our democratic transitions after the Iron Curtain fell twenty years ago. Without Washington’s vision and leadership, it is doubtful that we would be in NATO and even the EU today.

 

We have worked to reciprocate and make this relationship a two-way street. We are Atlanticist voices within NATO and the EU. Our nations have been engaged alongside the United States in the Balkans, Iraq, and today in Afghanistan. While our contribution may at times seem modest compared to your own, it is significant when measured as a percentage of our population and GDP. Having benefited from your support for liberal democracy and liberal values in the past, we have been among your strongest supporters when it comes to promoting democracy and human rights around the world.

Twenty years after the end of the Cold War, however, we see that Central and Eastern European countries are no longer at the heart of American foreign policy. As the new Obama Administration sets its foreign-policy priorities, our region is one part of the world that Americans have largely stopped worrying about. Indeed, at times we have the impression that U.S. policy was so successful that many American officials have now concluded that our region is fixed once and for all and that they could „check the box” and move on to other more pressing strategic issues. Relations have been so close that many on both sides assume that the region’s transatlantic orientation, as well as its stability and prosperity, would last forever.

That view is premature. All is not well either in our region or in the transatlantic relationship. Central and Eastern Europe is at a political crossroads and today there is a growing sense of nervousness in the region. The global economic crisis is impacting on our region and, as elsewhere, runs the risk that our societies will look inward and be less engaged with the outside world. At the same time, storm clouds are starting to gather on the foreign policy horizon. Like you, we await the results of the EU Commission’s investigation on the origins of the Russo-Georgian war. But the political impact of that war on the region has already been felt. Many countries were deeply disturbed to see the Atlantic alliance stand by as Russia violated the core principles of the Helsinki Final Act, the Charter of Paris, and the territorial integrity of a country that was a member of NATO’s Partnership for Peace and the Euroatlantic Partnership Council -all in the name of defending a sphere of influence on its borders.

Despite the efforts and significant contribution of the new members, NATO today seems weaker than when we joined. In many of our countries it is perceived as less and less relevant – and we feel it. Although we are full members, people question whether NATO would be willing and able to come to our defense in some future crises. Europe’s dependence on Russian energy also creates concern about the cohesion of the Alliance. President Obama’s remark at the recent NATO summit on the need to provide credible defense plans for all Alliance members was welcome, but not sufficient to allay fears about the Alliance´s defense readiness. Our ability to continue to sustain public support at home for our contributions to Alliance missions abroad also depends on us being able to show that our own security concerns are being addressed in NATO and close cooperation with the United States

We must also recognize that America’s popularity and influence have fallen in many of our countries as well. Public opinions polls, including the German Marshall Fund’s own Transatlantic Trends survey, show that our region has not been immune to the wave of criticism and anti-Americanism that has swept Europe in recent years and which led to a collapse in sympathy and support for the United States during the Bush years. Some leaders in the region have paid a political price for their support of the unpopular war in Iraq. In the future they may be more careful in taking political risks to support the United States. We believe that the onset of a new Administration has created a new opening to reverse this trend but it will take time and work on both sides to make up for what we have lost.

In many ways the EU has become the major factor and institution in our lives. To many people it seems more relevant and important today than the link to the United States. To some degree it is a logical outcome of the integration of Central and Eastern Europe into the EU. Our leaders and officials spend much more time in EU meetings than in consultations with Washington, where they often struggle to attract attention or make our voices heard. The region’s deeper integration in the EU is of course welcome and should not necessarily lead to a weakening of the transatlantic relationship. The hope was that integration of Central and Eastern Europe into the EU would actually strengthen the strategic cooperation between Europe and America.

However, there is a danger that instead of being a pro-Atlantic voice in the EU, support for a more global partnership with Washington in the region might wane over time. The region does not have the tradition of assuming a more global role. Some items on the transatlantic agenda, such as climate change, do not resonate in the Central and Eastern European publics to the same extent as they do in Western Europe.

Leadership change is also coming in Central and Eastern Europe. Next to those, there are fewer and fewer leaders who emerged from the revolutions of 1989 who experienced Washington’s key role in securing our democratic transition and anchoring our countries in NATO and EU. A new generation of leaders is emerging who do not have these memories and follow a more „realistic” policy. At the same time, the former Communist elites, whose insistence on political and economic power significantly contributed to the crises in many CEE countries, gradually disappear from the political scene. The current political and economic turmoil and the fallout from the global economic crisis provide additional opportunities for the forces of nationalism, extremism, populism, and anti-Semitism across the continent but also in some our countries.

This means that the United States is likely to lose many of its traditional interlocutors in the region. The new elites replacing them may not share the idealism – or have the same relationship to the United States – as the generation who led the democratic transition. They may be more calculating in their support of the United States as well as more parochial in their world view. And in Washington a similar transition is taking place as many of the leaders and personalities we have worked with and relied on are also leaving politics.

And then there is the issue of how to deal with Russia. Our hopes that relations with Russia would improve and that Moscow would finally fully accept our complete sovereignty and independence after joining NATO and the EU have not been fulfilled. Instead, Russia is back as a revisionist power pursuing a 19th-century agenda with 21st-century tactics and methods. At a global level, Russia has become, on most issues, a status-quo power. But at a regional level and vis-a-vis our nations, it increasingly acts as a revisionist one. It challenges our claims to our own historical experiences. It asserts a privileged position in determining our security choices. It uses overt and covert means of economic warfare, ranging from energy blockades and politically motivated investments to bribery and media manipulation in order to advance its interests and to challenge the transatlantic orientation of Central and Eastern Europe.

We welcome the „reset” of the American-Russian relations. As the countries living closest to Russia, obviously nobody has a greater interest in the development of the democracy in Russia and better relations between Moscow and the West than we do. But there is also nervousness in our capitals. We want to ensure that too narrow an understanding of Western interests does not lead to the wrong concessions to Russia. Today the concern is, for example, that the United States and the major European powers might embrace the Medvedev plan for a „Concert of Powers” to replace the continent’s existing, value-based security structure. The danger is that Russia’s creeping intimidation and influence-peddling in the region could over time lead to a de facto neutralization of the region. There are differing views within the region when it comes to Moscow’s new policies. But there is a shared view that the full engagement of the United States is needed.

Many in the region are looking with hope to the Obama Administration to restore the Atlantic relationship as a moral compass for their domestic as well as foreign policies. A strong commitment to common liberal democratic values is essential to our countries. We know from our own historical experience the difference between when the United States stood up for its liberal democratic values and when it did not. Our region suffered when the United States succumbed to „realism” at Yalta. And it benefited when the United States used its power to fight for principle. That was critical during the Cold War and in opening the doors of NATO. Had a „realist” view prevailed in the early 1990s, we would not be in NATO today and the idea of a Europe whole, free, and at peace would be a distant dream.

We understand the heavy demands on your Administration and on U.S. foreign policy. It is not our intent to add to the list of problems you face. Rather, we want to help by being strong Atlanticist allies in a U.S.-European partnership that is a powerful force for good around the world. But we are not certain where our region will be in five or ten years time given the domestic and foreign policy uncertainties we face. We need to take the right steps now to ensure the strong relationship between the United States and Central and Eastern Europe over the past twenty years will endure.

We believe this is a time both the United States and Europe need to reinvest in the transatlantic relationship. We also believe this is a time when the United States and Central and Eastern Europe must reconnect around a new and forward-looking agenda. While recognizing what has been achieved in the twenty years since the fall of the Iron Curtain, it is time to set a new agenda for close cooperation for the next twenty years across the Atlantic.

Therefore, we propose the following steps:

First, we are convinced that America needs Europe and that Europe needs the United States as much today as in the past. The United States should reaffirm its vocation as a European power and make clear that it plans to stay fully engaged on the continent even while it faces the pressing challenges in Afghanistan and Pakistan, the wider Middle East, and Asia. For our part we must work at home in our own countries and in Europe more generally to convince our leaders and societies to adopt a more global perspective and be prepared to shoulder more responsibility in partnership with the United States.

Second, we need a renaissance of NATO as the most important security link between the United States and Europe. It is the only credible hard power security guarantee we have. NATO must reconfirm its core function of collective defense even while we adapt to the new threats of the 21st century. A key factor in our ability to participate in NATO’s expeditionary missions overseas is the belief that we are secure at home. We must therefore correct some self-inflicted wounds from the past. It was a mistake not to commence with proper Article 5 defense planning for new members after NATO was enlarged. NATO needs to make the Alliance’s commitments credible and provide strategic reassurance to all members. This should include contingency planning, prepositioning of forces, equipment, and supplies for reinforcement in our region in case of crisis as originally envisioned in the NATO-Russia Founding Act.

We should also re-think the working of the NATO-Russia Council and return to the practice where NATO member countries enter into dialogue with Moscow with a coordinated position. When it comes to Russia, our experience has been that a more determined and principled policy toward Moscow will not only strengthen the West’s security but will ultimately lead Moscow to follow a more cooperative policy as well. Furthermore, the more secure we feel inside NATO, the easier it will also be for our countries to reach out to engage Moscow on issues of common interest. That is the dual track approach we need and which should be reflected in the new NATO strategic concept.

Third, the thorniest issue may well be America’s planned missile-defense installations. Here too, there are different views in the region, including among our publics which are divided. Regardless of the military merits of this scheme and what Washington eventually decides to do, the issue has nevertheless also become – at least in some countries – a symbol of America’s credibility and commitment to the region. How it is handled could have a significant impact on their future transatlantic orientation. The small number of missiles involved cannot be a threat to Russia’s strategic capabilities, and the Kremlin knows this. We should decide the future of the program as allies and based on the strategic plusses and minuses of the different technical and political configurations. The Alliance should not allow the issue to be determined by unfounded Russian opposition. Abandoning the program entirely or involving Russia too deeply in it without consulting Poland or the Czech Republic can undermine the credibility of the United States across the whole region.

Fourth, we know that NATO alone is not enough. We also want and need more Europe and a better and more strategic U.S.-EU relationship as well. Increasingly our foreign policies are carried out through the European Union – and we support that. We also want a common European foreign and defense policy that is open to close cooperation with the United States. We are the advocates of such a line in the EU. But we need the United States to rethink its attitude toward the EU and engage it much more seriously as a strategic partner. We need to bring NATO and the EU closer together and make them work in tandem. We need common NATO and EU strategies not only toward Russia but on a range of other new strategic challenges.

Fifth is energy security. The threat to energy supplies can exert an immediate influence on our nations’ political sovereignty also as allies contributing to common decisions in NATO. That is why it must also become a transatlantic priority. Although most of the responsibility for energy security lies within the realm of the EU, the United States also has a role to play. Absent American support, the Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline would never have been built. Energy security must become an integral part of U.S.-European strategic cooperation. Central and Eastern European countries should lobby harder (and with more unity) inside Europe for diversification of the energy mix, suppliers, and transit routes, as well as for tough legal scrutiny of Russia’s abuse of its monopoly and cartel-like power inside the EU. But American political support on this will play a crucial role. Similarly, the United States can play an important role in solidifying further its support for the Nabucco pipeline, particularly in using its security relationship with the main transit country, Turkey, as well as the North-South interconnector of Central Europe and LNG terminals in our region.

Sixth, we must not neglect the human factor. Our next generations need to get to know each other, too. We have to cherish and protect the multitude of educational, professional, and other networks and friendships that underpin our friendship and alliance. The U.S. visa regime remains an obstacle in this regard. It is absurd that Poland and Romania – arguably the two biggest and most pro-American states in the CEE region, which are making substantial contributions in Iraq and Afghanistan – have not yet been brought into the visa waiver program. It is incomprehensible that a critic like the French anti-globalization activist Jose Bove does not require a visa for the United States but former Solidarity activist and Nobel Peace prizewinner Lech Walesa does. This issue will be resolved only if it is made a political priority by the President of the United States.

The steps we made together since 1989 are not minor in history. The common successes are the proper foundation for the transatlantic renaissance we need today. This is why we believe that we should also consider the creation of a Legacy Fellowship for young leaders. Twenty years have passed since the revolutions of 1989. That is a whole generation. We need a new generation to renew the transatlantic partnership. A new program should be launched to identify those young leaders on both sides of the Atlantic who can carry forward the transatlantic project we have spent the last two decades building in Central and Eastern Europe.

In conclusion, the onset of a new Administration in the United States has raised great hopes in our countries for a transatlantic renewal. It is an opportunity we dare not miss. We, the authors of this letter, know firsthand how important the relationship with the United States has been. In the 1990s, a large part of getting Europe right was about getting Central and Eastern Europe right. The engagement of the United States was critical to locking in peace and stability from the Baltics to the Black Sea. Today the goal must be to keep Central and Eastern Europe right as a stable, activist, and Atlanticist part of our broader community.

That is the key to our success in bringing about the renaissance in the Alliance the Obama Administration has committed itself to work for and which we support. That will require both sides recommitting to and investing in this relationship. But if we do it right, the pay off down the road can be very real. By taking the right steps now, we can put it on new and solid footing for the future.

04/sept/2009 De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

(pentru Moscova, pentru Washington şi pentru Bruxelles)

Adrian Cioroianu

Nu a fost, de la bun început, nici un secret: vizita de cinci zile a vicepreşedintelui american Joe Biden la Kiev şi la Tbilisi din iulie a.c. a fost gândită astfel încât să completeze (şi să nuanţeze) vizita la Moscova a lui Barack Obama, de la începutul aceleiaşi luni. În impasul diplomatic americano-rus (mai ales din urma “războiului georgian” din august 2008), “resetarea” relaţiei Washington-Moscova se impunea. Acesta a fost şi rămâne mesajul tandemului Obama – Biden. Ideea “resetării” a fost bine primită de aliaţii europeni ai Americii, dar cu unele temeri totuşi în “Noua Europă” – vezi scrisoarea adresată pe 16 iulie a.c. lui Obama de 22 foşti şefi de stat şi miniştri din Europa Central-Orientală, cred, un document esenţial ale acestui deceniu; din partea României, textul era semnat de Emil Constantinescu.

Georgia şi Ucraina nu sunt vecini oarecare ai Rusiei. Pe termen mediu, evoluţia lor va fi crucială pentru reaşezarea sferelor de influenţă la Est de Uniunea Europeană. Aceeaşi UE care, în luna mai a.c., lansa un Parteneriat Estic (pro-occidental, se înţelege) în care Georgia şi Ucraina sunt piloni de bază. Moscova sistemului Putin-Medvedev nu îi va ierta prea curând pe cei doi preşedinţi – georgianul Saakaşvili şi ucrainianul Iuşcenko, cei care au girat revoluţiile colorate din ţările lor (2003-2004), sfidând vecinătatea rusească şi propunând explicit apropierea ţărilor lor de NATO. Mesajul Rusiei către ei a fost clar: Saakaşvili e un “cadavru politic” (spunea Medvedev în august ’08, imediat după războiul ruso-georgian) care “ar merita spânzurat de boaşe” (citat din Putin!), iar Iuşcenko e descris ca un uzurpator care merge spre propria sinucidere politică. Mai nou, Moscova acuză Ucraina că ar fi trimis (în august anul trecut) câteva sute de soldaţi profesionişti pentru a lupta de partea Georgiei, împotriva Rusiei. Şi totuşi, la Kiev şi la Tbilisi Joe Biden a venit cu alt mesaj: nu intraţi în panică, America nu recunoaşte sferele de influenţă ale nicicărui vecin de-al vostru (aluzie directă la revendicarea Moscovei de a i se recunoaşte interesele în “vecinătatea sa apropiată”), iar resetarea relaţiei noastre cu Rusia nu se va face pe seama voastră. Până aici totul e clar.

Dar poate Rusia accepta aşa ceva? Pentru că miza este mult mai amplă: dacă nu readuce Ucraina şi Georgia sub ascultare, Rusia va trebui să se resemneze, în viitorii 5-10 ani, în rolul unei puteri mijlocii. Cu un deficit demografic în creştere, cu tulburări perene în regiunile musulmane precum Cecenia sau Daghestan, cu o economie dependentă de preţul petrolului şi, foarte probabil, cu un nou vecin “nuclearizat” în viitorul apropiat (Iranul, adică), Rusia are oricum probleme. Fără control asupra Ucrainei, ambiţiile Rusiei în Estul Europei sunt practic amputate. Aceasta este o teză a geopoliticii după care în ultimii 30 de ani atât Ministerul moscovit de Externe cât şi Departamentul de Stat al SUA s-au ghidat constant – iar teoria, enunţată pe vremea preşedintelui Carter (de consilierul acestuia, Z. Brzezinski) s-a verificat din plin după 1991, când Ucraina şi-a proclamat independenţa. Azi, preşedintele rus Medvedev nu face nici un secret, în declaraţiile sale publice, din faptul că Rusia ar fi interesată ca la viitoarele alegeri prezidenţiale de la Kiev (programate pentru 17 ianuarie 2010) ocupantul actual Iuşcenko să fie înlocuit cu un personaj mai prietenos cu Moscova.

Pe de altă parte, controlul Georgiei este, pentru Rusia, la fel de important. Priviţi o hartă a Rusiei – acea hartă care se află în orice şcoală şi în orice instituţie de stat din ţara lui Putin & Medvedev. Acolo, Georgia este (efectiv) ghimpele din coasta meridional-occidentală a Rusiei. Cine controlează Georgia, controlează Caucazul de Sud. Iar cine controlează Caucazul de Sud are poarta deschisă atât către bazinul Mării Caspice (cu rezervele sale uriaşe de petrol & gaze), cât şi către statele puţin cunoscute dar de o bogăţie fabuloasă ale Asiei Centrale. Mai simplu spus: e foarte posibil ca cine va controla Georgia în următorii 20 de ani să controleze în bună parte coridoarele trans-caspice de transport ale petrolului şi gazului spre Europa.

Iată de ce vizita lui Biden în Ucraina şi Georgia a dat bătăi de cap analiştilor ruşi mai mari chiar decât vizita lui Obama la ei acasă. Biden, mai clar decât Obama, a asigurat că SUA sprijină apropierea celor două state de NATO. Biden, şi nu Obama, a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de ocupaţie din Osetia de Sud şi din Abhazia (deşi toată lumea ştie că nu o va face!). Biden, şi nu Obama, a vizitat la Tbilisi un cămin de copii georgieni refugiaţi din calea trupelor ruse, în august ’08. Acelaşi Biden care (nepromiţând totuşi nimic anume) a spus că SUA vor sprijini în continuare modernizarea armatei georgiene – determinând aproape simultan reacţia Moscovei, care a anunţat că va trece pe lista sa cea mai neagră acele firme care vor vinde arme Georgiei. Consilierul de politică externă al lui Medvedev, Serghei Prihodko, s-a întrebat apoi retoric dacă declaraţiile recente ale lui Biden nu contravin ideii “resetării” îmbrăţişate de administraţia Obama. A nu se înţelege de aici că Biden a avut o agendă diferită de cea a lui Obama; cele două sunt complementare. De aici şi enervarea Moscovei.

De fapt, la Washington, la Moscova şi în toată lumea se ştie la fel de bine că Ucraina sau Georgia nu reprezintă prin ele însele ameninţări militare la adresa Rusiei – ci mai curând ameninţări morale, simbolice. Câtă vreme nu va controla în mod direct cele două state, Rusia va avea probleme reale în a-şi extinde influenţa asupra altora din zona ex-sovietică. “Dacă Georgia îngenunchează în faţa Moscovei, imediate vor mai îngenunchea alte şapte din zonă” – spunea recent încăpăţânatul şi prea-voluntarul preşedinte Saakaşvili. Personal, cred că are dreptate.

În mitologia greacă, Caucazul sunt munţii de care zeii l-au înlănţuit pe rebelul Prometeu, cu un vultur ciugulindu-i ficaţii, apoi a venit Hercule şi l-a izbăvit. Vizitele lui Barack Obama şi a lui Joe Biden în arii ale fostei URSS nu au lămurit cine joacă azi rolul vulturului, al lui Prometeu sau al lui Hercule. Dar au arătat că în Vestul şi în Sud-Vestul Rusiei confruntarea între oponenţi cu pretenţii de titani continuă.

_________________________

– (text publicat în revista „Scrisul românesc” nr. 9, septembrie 2009)

11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

04/febr/2009 Geopolitică şi propagandă – PR by Gazprom

 Geopolitică şi propagandă

 Adrian Cioroianu

 Spre surprinderea mea (foarte plăcută), am primit multe mesaje în urma articolului de luna trecută despre Barack Obama – semn că Scrisul românesc este o revistă care ajunge departe şi pe care unii nu ezită să o citească, cum se spune, cu creionul în mână. Unul dintre mesaje insista asupra importanţei pe care chestiunile de public relations (PR) o au în politică, la cel mai înalt nivel. În România, problema PR-ului s-a pus doar după 1990; înainte, în vechiul regim, aveam propaganda comunistă. În capitalismul ghidat după principii de marketing, PR-ul este tot un fel de propagandă, dar ceva mai subtilă şi mai modernizată. Propaganda încerca să creeze o legendă; PR-ul de azi crează o imagine. Se vede treaba că legenda şi imaginea nu-s acelaşi lucru; degeaba eşti foarte cunoscut dacă nu ai o imagine bună – în schimb, dacă ai o imagine bună, poţi să fii vizibil doar cât să nu te uite lumea.

Vorbind luna trecută despre noul preşedinte Obama, n-aş vrea să se înţeleagă că numai americanii fac atâtea eforturi, la nivel oficial, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Aici voi oferi un alt exemplu: cel al Rusiei.

În decembrie 2005, compania rusă Gazprom (cel mai mare furnizor mondial de gaze naturale) oferea un titlu pentru prima pagină a ziarelor de pe şase continente: fostul (până de curând) cancelar german Gerhard Schröder fusese numit, la ideea lui Vladimir Putin, preşedinte al comitetului de acţionari al companiei ce urma să construiască un uriaş gazoduct, prin Nordul Europei (şi pe fundul Mării Baltice) între Rusia şi Germania – aşa numitul Torent Nordic (North Stream). Un fost cancelar german de stânga (!) adus, aşadar, pentru a îmbunătăţi imaginea unei firme (Gazprom) în legătură cu care mai multe voci din Uniunea Europeană se arătau încă de pe atunci sceptice. Aşa cum o carte recent tradusă la noi spune foarte clar, această numire a fost ghidată şi de considerente de PR – anume, la Moscova “se considera absolut sincer că numirea lui Schröder reprezintă o manevră de succes a relaţiilor cu publicul”*. Numai că această speranţă a fost repede infirmată. În ianuarie 2006 a avut loc primul “război al gazului” între Rusia şi Ucraina (cu efecte şi asupra altor ţări din Europa) şi la adresa Gazprom au venit acuze din cele mai diverse direcţii (mai ales prin presa vest-europeană, se înţelege). Nu i-a fost uşor nici lui Schröder. Întrebarea cu care el se întâlnea cel mai des nu era ce face pentru Gazprom sau pentru alimentarea cu gaze naturale a Europei de Vest, ci care este salariul pe care-l primeşte de la firma de stat rusă. În cele din urmă a trebuit să răspundă: a recunoscut astfel că primea “doar 250 de mii de euro pe an” – o sumă nu foarte mare pentru un personaj de calibrul său, dar considerabilă pentru orice cetăţean obişnuit al Germaniei sau al Uniunii Europene (nu mai vorbesc despre Rusia, unde această sumă este mică pentru oligarhii locali şi enormă pentru muncitorii obişnuiţi). Pe scurt: din toată această afacere, în planul imaginii Schröder a pierdut cel mai mult, iar câştigul firmei Gazprom a fost infim. Cel mult, toată povestea a arătat că banii pot cumpăra orice şi că orice om – inclusiv un fost cancelar social-democrat german – are preţul său.

Episodul Schröder nu a fost singura încercare a Gazprom de a-şi albi imaginea. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că aceeaşi firmă a mai încercat o campanie de PR şi pe alt plan: a dorit să cumpere o echipă de fotbal occidentală. La începutul anului 2006, pe când era atacată prin toată presa occidentală, firma Gazprom a licitat pentru echipa Schalke 04, din oraşul Gelsenkirchen – una dintre cele mai cunoscute echipe ale Germaniei. A încercat, dar nu a reuşit: din motivul că una dintre regulile de bază ale fotbalului european, fixate de UEFA, spune că o singură compania nu poate deţine două echipe de nivel înalt. Or, Gazprom mai cumpărase, în Rusia, echipa Zenit Sankt Petersburg – una dintre echipele de top ale Rusiei. Aşa că, în cele din urmă, Gazprom s-a mulţumit cu sponsorizarea lui Schalke 04 – ceea ce a fost bine pentru echipă, dar n-a adus un câştig de imagine major pentru companie.

O altă mostră de PR defectuos pentru Rusia: războiul cu Georgia, din august 2008. În lunile din urmă, tot mai multe dovezi s-au adunat în sprijinul ideii că forţele georgiene sunt cele care au dat startul atacului iniţial împotriva Osetiei de Sud (enclavă separatistă sprijinită de Rusia pe teritoriul georgian). Cu toate acestea, riposta Rusiei a pus în gardă Europa şi SUA la un loc (şi nici China nu a fost foarte entuziasmată de eveniment!). Chiar dacă a câştigat în numai cinci zile confruntarea militară, Rusia a pierdut războiul de imagine care a urmat. De fapt, în confruntarea între o putere nucleară (precum Rusia) şi un stat care abia şi-a câştigat independenţa (precum Georgia) un om obişnuit nu prea are de ales în ceea ce priveşte simpatia la prima vedere. Puşi în situaţia de a alege între David şi Goliat, majoritatea europenilor (care habar nu au de geopolitică, de conflicte la nivel înalt sau de sfere de interese) au trecut instinctiv de partea celui mai slab. Şi astfel Georgia a câştigat războiul imaginii, fără să facă mari eforturi de PR.

În fine, un alt exemplu, cel mai recent dintre toate: al doilea “război al gazului” dintre Rusia şi Ucraina, din ianuarie a.c. Ce a dorit să arate Rusia: că Ucraina nu este un partener viabil pentru Europa şi nici un teritoriu sigur pentru tranzitul gazelor ruseşti către Uniunea Europeană. Cum se ştie, povestea e ceva mai veche (din decembrie 2004, mai precis): Moscova nu-l are deloc la inimă pe preşedintele “portocaliu” al Ucrainei, Viktor Iuşcenko şi încearcă să-l “sape” pe orice cale. În plus, este limpede că Ucraina are datorii neachitate faţă de Gazprom şi că este un platnic destul de îndărătnic. Rezultatul? Toată lumea (şi în orice caz presa occidentală) au vorbit mai ales despre o nouă ofensivă a Rusiei împotriva Ucrainei (ceea ce era, totuşi, adevărat) şi de un şantaj al Rusiei la adresa Europei (ceea ce, deasemenea, pare credibil).

Concluzia: în ultimii ani, Rusia a avut câteva campanii de PR care nu i-au adus nici un beneficiu. Cele de mai sus sunt doar episoade dintr-o suită mult mai extinsă. De unde rezultă că, după ce timp de decenii ai fost obişnuit cu propaganda, nu-i foarte simplu să fii eficient la PR. Aviz altor amatori (inclusiv din România!).

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, februarie 2009

---

* Valeri Paniuşkin şi Mihail Zîgar, Gazprom. Noua armă a Rusiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008.

04/dec/2008 Partida se joacă în Ucraina

Partida se joacă în Ucraina

Adrian CIOROIANU

După “războiul de cinci zile” împotriva Georgiei din august a.c., comportamentul Rusiei a stârnit diverse interpretări. Una dintre ele a plecat din surpriza de a constata că ţara sistemului Putin & Medvedev redescoperă valoarea acţiunilor în forţă şi, fără a fi foarte impresionată de acţiunile de protest cu totul predictive ale Uniunii Europene & Statelor Unite, a decis să-şi apere “interesele privilegiate” în ceea ce Kremlinul numeşte “vecinătatea imediată”. O “vecinătate” în care trăiesc cetăţeni rusofoni care în ultimul deceniu şi jumătate au primit (în parte, dar procesul continuă) şi cetăţenie rusă. Deloc întâmplător, aşadar, că Rusia a putut invoca o acţiune de apărare a propriilor cetăţeni aflaţi în zone numite de “conflict îngheţat” precum Osetia de Sud şi Abhazia (ambele regiuni separatiste ale Georgiei), după cum, cel puţin teoretic, ar putea invoca, la nevoie, acelaşi alibi şi în cazul Transnistriei (parte componentă, separatistă şi ea, a Republicii Moldova).

O altă interpretare (cu mult mai apropiată de Moscova, dar care are partizanii săi inclusiv în centre de analiză vestice) spune că deseori Rusia însăşi a fost provocată chiar înainte de instalarea ca preşedinte a lui Vladimir Putin, la începutul anului 2000. Într-un recent text dintr-o proeminentă revistă americană de analize globale, un apreciat profesor de relaţii internaţionale* face un fel de inventar al acestor gesturi ale Statelor Unite care ar fi putut fi interpretate, la Kremlin, ca fiind încălcări ale sferei de influenţă (simbolice sau efective) ruseşti. Bombardarea Serbiei în 1999, prezenţa militară americană în Asia Centrală, disponibilitatea de a pregăti şi dota forţele armate georgiene (precum şi salutarea, de către Occident, a revoluţiei trandafirilor, care în 2003 l-a adus la putere pe Mikhail Saakashvili), extinderea NATO prin includerea ţărilor baltice (acceptată în 1997), mai nou decizia scutului antirachetă din Cehia şi Polonia şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo – toate acestea ar fi măsuri care ar fi putut zgândări orgoliul rusesc şi i-ar fi putut face pe ruşi mai sceptici cu privire la bunele intenţii americano-occidentale.

Cele două opinii au un numitor comun: tot mai mulţi înţeleg că războiul din Georgia nu a fost numai o campanie în sine, împotriva unei ţări conduse de un preşedinte pro-american şi educat la Columbia University (Saakashvili, adică) pe care Kremlinul nu-l are deloc la inimă. “Pedepsirea” Georgiei ar fi fost mai curând o declaraţie de principii: Rusia nu mai are încredere în organismele diplomaţiei multilaterale (Consiliul de Securitate al ONU, OSCE etc.); Rusia nu mai are încredere în parteneriatul cu NATO (alianţă în care Georgia dorea cu disperare să intre cât mai curând, tocmai pentru a se proteja de marele său vecin de la Nord); Rusia nu pare a fi foarte impresionată nici de impasul generat în privinţa parteneriatului cu Uniunea Europeană – atâta vreme cât state ale UE, prin contracte separate, se zbat să cumpere gaz la un preţ cât mai bun de la megafirma rusească Gazprom; mai simplu spus, Rusia dă de înţeles că nu mai are încredere în toată acea retorică a colaborării, dialogului, parteneriatelor etc. pe care ne obişnuisem s-o întâlnim în orice frază spusă despre relaţia Est – Vest în noua ordine mondială.

Acum mai bine de un deceniu, fostul consilier pe politică externă al preşedintelui american Carter, Zbigniew Brzezinski ne avertiza (în cartea sa The Grand Chessboard – Marea tablă de şah) că America şi restul lumii occidentale poate au interpretat greşit aşteptările Rusiei de după 1990. Este posibil – spunea Brzezinski – ca Moscova să fi considerat de la sine înţeles ca Rusia să moştenească de facto o zonă de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice şi că ea a sperat că Statele Unite sau NATO nu se vor opune acestui lucru. Altfel spus, Kremlinul se aştepta ca foştii săi adversari din Războiul Rece să respecte, în mod tacit, o minimă deferenţă şi să nu se apropie foarte mult de graniţele de altădată ale URSS. Rezultatul: imediat cum au scăpat din chingile totalitarismului comunist, multe dintre statele fostului lagăr socialisto-sovietic (inclusiv România) s-au îndreptat spre modelul politic, social şi militar occidental (chiar dacă în toate aceste state – România y compris – se aflau destui agenţi de influenţă pro-ruşi, în bună parte anesteziaţi însă, în primii ani ’90, de haosul ce putea stăpânire pe ţara lui Boris Elţîn).

Politica actuală faţă de fostul său “teren de joacă” confirmă această dezamăgire rusească. La ora la care scriu, în Estonia este în desfăşurare o anchetă privind un înalt funcţionar local care ar fi predat “unei puteri străine” (al cărei nume nu e dezvăluit) secrete de stat, unele legate de NATO. Acum nici doi ani, Estonia era victima unui atac informatic (nerevendicat de cineva) şi rămâne de văzut dacă era o simplă coincidenţă că acest atac era simultan cu un incident diplomatic declanşat de dezasamblarea unei statui a soldatului sovietic din Tallin, capitala Estoniei. Cu câţiva ani în urmă, Rusia a închis temporar conducta de gaze spre Lituania, sub pretextul unor revizii tehnice. Polonia, Serbia, Republica Moldova, România, Kazahstanul ş.a. – toate au propriile lor semnale primite, într-un fel sau altul, din Rusia (cărora le-au răspuns mai mult sau mai puţin inspirat!).

Dar partida principală, în acest moment, se joacă în Ucraina – acolo unde procentul partizanilor unor relaţii privilegiate cu Rusia este în balanţă cu cei ce-şi doresc apropierea de Occident. Nu trebuie să fii specialist în relaţii internaţionale pentru a înţelege efortul pe care Rusia ultimilor patru ani îl face pentru a recăpăta controlul asupra acestui stat – mai ales de când preşedintele Iuşcenko şi alţi exponenţi ai elitei reformatoare ucrainiene au început să vorbească deschis despre dorinţa lor de a-şi conduce ţara spre umbrela de securitate a NATO. Să fie oare o simplă întâmplare că tot de atunci atacurile, mai cu seamă interne, la adresa preşedintelui Iuşcenko au sporit în intensitate? Fără controlul Ucrainei, ambiţiile “imperiale” ale Rusiei nu au fundament – scria Brzezinski. De meditat asupra acestei supoziţii geopolitice şi de urmărit evoluţia de acolo, în imediata vecinătate nord-estică a României.

(text publicat în „Scrisul românesc” nr. 11, noiembrie 2008)

Geopolitica tătarilor: un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (prima parte)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

 

De la declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991, Crimeea a fost regiunea care a creat cele mai mari probleme autorităţilor de la Kiev. Complexitatea situaţiei din această zonă a fost determinată de mai mulţi factori. Prezenţa unei majorităţi ruse în peninsulă a favorizat apariţia unei mişcări care dorea o mai mare autonomie sau chiar separarea de Ucraina.[1] Importanţa strategică a determinat implicarea Rusiei care în politica de păstrarea a bazei navale de la Sevastopol a sprijinit mişcarea separatistă rusă. Apartenenţa  Crimeei a stârnit alte dezbateri. Până în 1954 aceasta a fost parte a URSS, la 19 februarie fiind transferată în administraţia R.S.S. Ucraina.[2] Reîntoarcerea tătarilor crimeeni, unul din popoarele deportate din ordinul lui Stalin în 1944, a contribuit şi ea la tensionarea situaţiei.

Separatismul rus

Mişcarea separatistă din Crimeea a apărut imediat după declararea independenţei Ucrainei. A doua zi, la 25 august 1991, a fost înfiinţată Mişcarea Republicană (RDK). Aceasta susţinea anularea actului din 1954 prin care Crimeea era cedată Ucrainei şi propunea organizarea unui referendum în urma căruia să se decidă statutul regiunii.[3] În noiembrie 1991, Parlamentul crimeean a votat o lege pentru organizarea referendumului, în câteva luni fiind strânse 250 000 de semnături în favoarea oragnizării acestuia.[4] La 20 mai 1992, Parlamentul de la Simferopol a declarat independenţa Crimeei şi a stabilit susţinerea unui referendum asupra acestei decizii în august 1992. Autorităţile ucrainene au reacţionat în faţa acestor decizii declarându-le neconstituţionale.[5] La 30 iunie 1992, Parlamentul ucrainean a adoptat legea cu privire la „Delimitarea puterilor organelor centrale ucrainene şi cele ale Republicii Crimeea”. Legea prevedea existenţa cetăţeniei duble crimeene şi ucrainene şi atribuia drepturile asupra resurselor şi pământului din Crimeea, crimeenilor. Această lege urma să intre în vigoare doar dacă legile şi Constituţia crimeeană erau în acord cu cele ucrainene şi dacă era anulată susţinerea referendumului, ceea ce s-a întâmplat la 9 iulie 1992.[6]

Cu toate că la sfârşitul anului 1992 se părea că Ucraina rezolvase problema crimeeană, soluţia de compromis nu a fost durabilă. Începând cu anul 1993, din cauza crizei economice, conflictul Kiev-Simferopol a crescut în intensitate. Pe parcursul anului 1993, Parlamentul crimeean a votat o serie de măsuri, printre care instituirea Preşedinţiei, care au dus la o mai mare autonomie.[7] Alegerile prezidenţiale din ianuarie 1994, au fost câştigate de reprezentantul Mişcării Republicane, Iuri Meşkov care în discursul electoral a promovat independenţa Crimeei, o mai mare apropiere sau chiar unirea cu Federaţia Rusă.[8] Câştigarea alegerilor parlamentare de către coaliţia Rossiya (Rusia), care îl susţinea pe Meşkov, a asigurat mişcării separatiste suportul legislativ.[9] Printre măsurile adoptate de noua conducere s-au numărat: reactivarea Constituţiei din 1992 care declara independenţa Crimeei, cererea de retragere a trupelor armatei ucrainene, efectuarea serviciului militar de către crimeeni în Crimeea, setarea ceasurilor după ora Moscovei. Pentru a contracara noile tendinţe separatiste, Rada kieveană a anulat Constituţia Crimeei din 1992. La 30 martie, preşedintele Kucima a promulgat un decret prin care Guvernul de la Simferopol era plasat sub autoritatea celui de la Kiev.[10] În iulie 1995 Meşkov a fost înlăturat de la conducere fiind înlocuit cu Ţekov. Această schimbare a echivalat cu sfârşitul mişcării pentru auto-determinare din Crimeea, Ţekov preferând să colaboreze cu Kievul.[11]

Tătarii crimeeni

Aflaţi printre naţiunile deportate din ordinal lui Stalin în 1944, în urma a numeroase petiţii şi acţiuni de protest, tătarilor crimeeni li s-a permis în noiembrie 1989 organizarea reîntoarcerii în Crimeea.[12] Reîntoarcerea acestora  în peninsulă, a pus autorităţile ucrainene în faţa unei noi probleme. Iniţial, aceştia s-au opus atât organelor centrale ucrainene, cât şi minorităţii ruse din Crimeea, declarând că doar tătarii au dreptul asupra resurselor naturale, pământului şi conducerii peninsulei.[13] Înfiinţarea unor organe de conducere, Qurultayul şi Mejlisul, care păreau să acţioneze în paralel cu cele ale statului, a trezit suspiciuni asupra existenţei unui separatism tătar.[14] Totuşi, aceştia au dovedit pragmatism şi au trecut pe plan secund conflictul cu Kievul, devenind chiar aliaţi ai acestuia împotriva separatismului rus.

Această schimbare a politicii tătarilor a avut două cauze principale: susţinerea cauzei tătarilor de către Mişcarea Populară Ucraineană (Rukh)[15], probabilitatea mai mare de a obţine ajutoare în procesul de reîntoarcere din partea autorităţilor ucrainene.[16] Atât Rukh, cât şi tătarii crimeeni aveau aceeaşi atitudine faţă de populaţia rusă din Ucraina şi Crimeea, în cazul celor din urmă. Ambii considerau că populaţia rusă serveşte interesele Rusiei, aceasta fiind principalul obstacol în realizarea ţelurilor lor: o ţară (Ucraina) eliberată de influenţa rusă şi cu o orientare pro-Occident, în cazul Rukh, revenirea în „patria mamă” şi recăpătarea drepturilor avute în cadrul RASS Crimeea, în cazul tătarilor.[17]

Susţinerea pe care a avut-o Ucraina din partea tătarilor crimeeni a fost vizibilă încă din decembrie 1991. La referendumul organizat la această dată, Qurultayul a susţinut independenţa Ucrainei. În Crimeea, 561 500 de voturi au fost pentru iar 437 500 împotriva independenţei. Având în vedere că la acea dată, în Crimeea erau 140 000 de tătari, chiar dacă nu toţi aveau cetăţenie, putem deduce că votul acestora a înclinat balanţa, în peninsulă, în favoarea independenţei Ucrainei.[18]

Principalele metode prin care tătarii au încercat să se opună separatismului rus au fost: încercarea de a obţine o mai bună reprezentare în conducerea Crimeeii, susţinerea partidelor şi politicienilor cu orientare moderată.

Pentru a-şi asigura o reprezentare mai bună în Parlamentul de la Simferopol, Mejlisul a propus o nouă Constituţie în care era introdus termenul de „populaţii indigene”.  Aceasta prevedea crearea unui Parlament bicameral. Camera inferioară urma să fie formată din 100 membri aleşi de către întreaga populaţie. Camera superioară, formată din 50 de membri, urma să reprezinte „populaţiile indigene”.[19] După ce proiectul constituţional a fost respins, Mejlisul a propus ca tătarilor să li se acorde 22 de locuri din 80 în Rada de la Simferopol. În plus Mejlisul a cerut ca şi celorlalte minorităţi să li se acorde câte un loc în Parlament. La 14 octombrie 1993, Parlamentul crimeean a acceptat să acorde tătarilor 14 locuri şi încă 4 celorlalte minorităţi.[20]

Imposibilitatea alegerii propriilor candidaţi la organele de conducere ale Crimeeii, i-a determinat pe tătari să susţină politicieni moderaţi. Cu toate că a protestat la decizia de înfiinţare a Preşedinţiei, declarând că „nu pot exista doi preşedinţi într-un stat”, Qurultayul a decis să-i îndemne pe tătari să participe la vot pentru a preveni ajungerea la putere a politicienilor radicali, precum Meşkov.[21] Opţiunea Qurultayului nu a putut împiedica, aşa cum am arătat mai sus, alegerea lui Iuri Meşkov. Totuşi, importanţa prezenţei Qurultayului în Parlament, s-a dovedit utilă în susţinerea măsurilor luate de autorităţile centrale împotriva tendinţelor separatiste. Acesta a reuşit să formeze o grupare formată din partide de centru şi independenţi care să se opună coaliţiei Rossiya. Grupare era formată din 35 de deputaţi.[22]

Importanţa tătarilor în contracararea separatismului rus, a fost sesizată şi de liderii ucraineni. Începând cu anul 1993 statul ucrainean a susţinut reîntoarcerea tătarilor. În aprilie 1993 a fost înfiinţat un Minister al Naţionalităţilor şi Migraţiei care a facilitat revenirea acestora. După 1994 (apogeul separatismului rus), interesul Kievului pentru situaţia tătarilor crimeeni a crescut, în decembrie 1994 fiind trimisă în Crimeea prima delegaţie de rang înalt cu scopul de a analiza problemele acestora.[23] Până în prezent au fost alocate importante sume de bani şi a fost încheiat un acord cu Uzbekistanul pentru a susţine reîntoarcerea tătarilor crimeeni.[24] Măsurile luate de autorităţile ucrainene nu au fost însă mulţumitoare. Interesul pentru situaţia tătarilor crimeeni a scăzut odată cu intensitatea separatismului rus. Motivele pentru care autorităţile ucrainene nu au satisfăcut în totalitate cerinţele tătarilor crimeeni ar putea fi: temerea ca separatismul rus să fie înlocuit de un separatism tătar şi temerea ca prin rezolvarea cerinţelor tătarilor să fie exacerbate revendicările ruşilor.

---

[1] Conform recensământului din 2001 dintr-un total de 2033700 de locuitori, compoziţia etnică  era următoarea: 58,5% ruşi, 24,4% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, restul naţionalităţilor având sub 2% fiecare. http://www.ukrcensus.gov.ua/eng/regions/reg_crym/

[2] De la 18 octombrie 1921 până la 30 iunie 1945, Crimeea, a avut statutul de Republică Autonomă Sovietică Socialistă în cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. În 1945 a fost transformată într-o simplă regiune a Rusiei. La 19 februarie 1954, printr-o decizie a Sovietului Suprem, Crimeea a fost transferată de la URSS la RSS Ucraina. În urma unui referendum, în 1991 a fost restaurată autonomia Crimeei, de data aceasta în cadrul Ucrainei.

[3] Roman Solchanyk, Ukraine and Russia. The Post Soviet Transition, Rowman & Littlefield Publishers, f.l., 2000, p. 188. Întrebarea la care urma să se răspundă era : “Sunteţi de acord cu independenţa Republicii Crimeea în uniune cu alte state?”.

[4] Torr Bukkvoll, Ukraine and European Security, Chatham House Papers, Londra, 1997, p. 46. Erau necesare 180 000 de semnături.

[5] Susana Stewart,  Autonomy as a Mechanism of Regulation? The Case of Crimea,  “Nationalism and Ethnic Politics”,  Vol. 7, Nr. 4, Londra, 2001, p. 119.

[6] Roman Solchanyk, The Politics of State Building: Center-Periphery Relations in Post-Soviet Ukraine, “Europe-Asia Studies”, Vol. 46, Nr.1, 1994, p. 57.

[7] Anatol Lieven, Ukraine and Russia. A Fraternal Rivalry, United States Institute of Peace, Washington D.C., 1999, p.113.

[8] Susana Stewart, op. cit., p. 120.

[9] Aceştia au obţinut 51 de locuri din 94 în Parlamentul de la Simferopol.

[10] Torr Bukkvoll, op. cit., p. 48.

[11] Roman Solchanyk, Ukraine and Russia. The Post Soviet Transition, p.195.

[12] Andrew Wilson, The Crimean Tatars, International Alert, Londra, 1994, p. 11-12.

[13] Kirim Tatarlarin Milli Egemenlik Bildirisi [Declaraţia de suveranitate a tătarilor crimeeni], “Emel”, Nr. 184, mai-iunie 1991, p. 1-3. Tătarii consideră Crimeea “ana vatan” (patrie mamă) raportându-se la Hanatul Crimeei.

[14] Qurultayul poate fi comparat cu Parlamentul, el fiind ales de către toţi membri adulţi ai comunităţii. Acesta se întruneşte o dată pe an. Mejlisul poate fi comparat cu Guvernul, el fiind ales de către Qurultay şi având un rol permanent. Cele două instituţii au rolul de a reprezenta interesele tătarilor în faţa autorităţilor, având susţinerea marii majorităţi a tătarilor. vezi Kurtmolla Abdulganyev, Institutional Development of the Crimean Tatar National Movement, studiul a fost prezentată la întâlnirea anuală a “Association for the Study of Nationalities”, Columbia University, 12 aprilie 2002, http://www.iccrimea.org/scholarly/national-movement.html.

[15] Ukrayna Milli Demokratik Teşkilati (RUH)’nin Kirim Tatar Halkina Cağrisi  [Apelul Mişcării Populare Ucrainene către tătarii crimeeni], „Emel”, Nr. 176, ianuarie-februarie 1990, p. 40. Colaborarea dintre Rukh şi tătari continuă şi astăzi, doi lideri ai tătarilor fiind aleşi în Rada kieveană de pe listele acestui partid.

[16] Majoritatea populaţiei ruse din peninsula Crimeea, îi considera pe tătari trădători, invadatori sau musulmani fundamentalişti. vezi Susana Stewart, op. cit., p. 137.

[17] Cu toate că RASS Crimeea nu exista pe baze etnice, în perioada 1923-1928, când la conducere s-a aflat Veli Ibrahimov, a fost promovată o politică a cărei rezultat a fost discriminarea pozitivă în favoarea tătarilor. Moscova a permis promovarea acestor politici doar pentru a-şi consolida poziţia în regiune. După 1928, când Ibrahimov a fost executat, toate privilegiile pe care le căpătaseră tătarii au fost abolite.

[18] Andrew Wilson, Politics in and around Crimea: A Difficult Homecoming, în The Tatars of  Crimea. Return to the Homeland, Duke University Press, Durham and London, 1998, p. 293-294.

[19] Kirim Tatar Milli Meclisi’nin Kirim Anayasa Projesi [Proiectul de Constituţie al Mejlisului tătarilor crimeeni], „Emel”, Nr. 188, ianuarie-februarie 1992, p. 44.

[20] Andrew Wilson, The Crimean Tatars, International Alert, Londra, 1994, p. 16.

[21] Kirim Tatar Milli Meclisi’nin “Kirim’daki Cumhurbaşkanliği Seçim Sonuçlarina Ilişkin” bildirisi [Comunicatul Mejlisului tătarilor crimeeni în legătură cu rezultatele alegerilor prezidenţiale], “Emel”, Nr. 200, ianuarie-februarie, 1994, p. 5. Qurultayul l-a susţinut pe Mykola Bagrov.

[22] Andrew Wilson, Politics in and around Crimea: A Difficult Homecoming, în The Tatars of  Crimea. Return to the Homeland, p. 308.

[23] Ibidem., p. 309-310.

[24] Majoritatea tătarilor a fost deportată în Uzbekistan. Acordul a fost semnat în 1998 şi a expirat la 31 decembrie 1999.