21/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (V)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 5/7

În timp ce alcătuirea comando-urilor noastre bătea pasul pe loc, altcineva a ridicat vocea şi a spus “Care le-aveţi cu scrisul, că urmează să scoteam un ziar!”[1]. M-am considerat potrivit şi aici – şi aşa se face că în jurul orei 19 un grup de vreo 20 de tineri şi tinere ne-am retras într-o cameră din Casa Studenţilor, să facem sumarul. Discuţia a început promiţător, dar după o oră s-a blocat într-o teribilă polemică. Unii spuneam că e musai să deschidem prima pagină cu o scrisoare deschisă către Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Nadia Comăneci ş.a. prin care să-i invităm să revină acasă, că ţara are nevoie de ei. Alţii spuneau că merită să-i chemăm doar pe cei plecaţi mai demult, nu şi pe oportuniştii de ultimă oră; alţii spuneau să nu chemăm pe nimeni, să vină doar cine vrea etc. O vreme am participat şi eu la dezbatere (mai relativist, susţineam ultima variantă) şi apoi ştiu că m-a luat o durere de cap cu draci (nemâncat toată ziua, cu duzini de ţigări fumate, transpiraţie, vânzoleală şi curentul care în acea clădire neîncălzită fluiera la toate uşile şi ferestrele). Ca să scap de migrenă, am compus dintr-o suflare, cu pixul pe hârtie, un text mustind de retorică anticeauşistă, am scris şi tăiat deasupra lui câteva titluri, în final i-am zis Ţara fără dictator şi l-am transcris pe o foaie A4, faţă şi verso.

Şedinţa de sumar a ziarului studenţesc continua indefinit (avea să se termine târziu în noapte, fără o concluzie în privinţa chemării, invitării sau doar salutării din ţară a gloriilor româneşti din exil), aşa că, pe la ora 22, am ieşit cu doi băieţi pe care acolo îi cunoscusem şi am mers glonţ la redacţia ziarului Înainte (până în acea zi, organ al comitetului judeţean PCR!) unde reţin imaginea unor coridoare pustii şi a două-trei persoane care ne-au privit stupefiate de teama că am venit să-i luăm la bătaie (trebuie să precizez că noi, reprezentanţii studenţilor – cum bănuiesc că ne-am recomandat – aveam în mâini nişte bâte impozante, cât să ne apărăm, la nevoie, de terorişti sau de câinii vagabonzi). N-am lovit pe nimeni, am lăsat doar textul meu, i-am întrebat dacă totul e în regulă, i-am şi chestionat dacă nu vor să venim cu o echipă mai mare, să-i apărăm de terorişti (nu-nu-nu! au zis ei, în cor), i-am salutat şi am plecat. 

Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

            Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara. Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). (va urma – continuarea, mâine)

---

[1] Ziarul – iniţial săptămânal, apoi lunar – chiar s-a înfiinţat, sub numele de Grai şi a funcţionat (şi cu mine în redacţie) o bună parte din anul 1990, când practic se vindea tot ce se putea tipări.

Publicitate