G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

03/mai/2010 Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (3/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(3/3)

text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

Degringoladă şi contraofensivă
Era reîntoarcerea la capitalism soluţia salvatoare? Pe ruinele unui fals comunism, nu se putea clădi decît un capitalism strîmb. Chiar şi în formele sale cele mai bine articulate, capitalismul era departe de a fi aplaudat de cineva ca Soljeniţîn, care a trăit ca privilegiat în S.U.A. unui moment de boom economic.  Reîntors în Rusia (1994), el caracteriza America drept un „mare bazar“ şi vorbea despre  „mercantilismul“ occidental. Nu-i plăceau formele pe care le îmbrăca  libertatea în Rusia, nici locul pe care-l ocupa, după capitularea lui Gorbaciov, în lume. „Falsele valori sovietice sînt înlocuite cu nonvalorile occidentale“, opina Zinoviev, alt scriitor disident, expulzat în 1978. Citește în continuare

Reclame

3 mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

26/apr/2010 Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (2/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(2/3)

text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

Anul Germaniei
A nu-ţi subestima adversarul este o regulă simplă de viaţă, ignorată de liderul de la Kremlin şi echipa lui; greşeală elementară care a costat prăbuşirea U.R.S.S., a  „lagărului socialist“, a schimbat rapid faţa Europei şi a lumii. În timp ce în U.R.S.S. se instaura confuzia şi, inerent, haosul, la Strasbourg se săvîrşea proiectul „casei europene comune“, proiect care începe să fie pus în practică din august 1989, cînd „turişti“ din R.D.G. trec clandestin graniţa maghiaro-austriacă. Unde era „vigilenţa“ grănicerilor maghiari? – întrebare retorică. Gorbaciov lucra pentru extinderea politicii sale (glasnost, perestroika) în tot „lagărul socialist“, neînţelegînd că trenul era pierdut, chiar dacă, în octombrie al aceluiaşi an, Honecker era înlocuit cu Egon Krenz, simpatizant al ideilor gorbacioviste; chiar dacă face publică renunţarea la doctrina Brejnev, a  „suveranităţii limitate“, cu doctrina, numită în glumă, Sinatra, după şlagărul I do it my way, rezumată în fraza: „U.R.S.S. nu are nici un drept, nici moral, nici politic, de a se amesteca în evoluţiile ţărilor din Europa de Est“. Răspunsul? R.D.G. deschide graniţa cu R.F.G.; la scurt timp, se oficializează căderea Zidului Berlinului; se fac pregătiri pentru aderarea Germaniei la N.A.T.O.
 
Întrunirea la Huston, în 1990, a Grupului G7 decide Citește în continuare

26 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

22/apr/2010 Cu Matrioşka, la „rădăcina” Rusiei postsovietice (1/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(1/3)

text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

„Occidentul poate lucra cu acest om”

Geopolitica Matrioşkăi (Editura Curtea Veche) este o carte profundă, cu documentaţie exhaustivă, o carte de istorie contemporană, cu toate capcanele pe care le prezintă un asemenea demers, ştiut fiind că, fără distanţare suficientă în timp, există riscul alunecării spre jurnalistică. Ceea ce reuşeşte Adrian Cioroianu este dificilul echilibru între ştiinţă şi sinteză plastică a observaţiilor, echilibru obţinut prin accentul care cade mai mult pe expozeu decît pe comentariu. 
 
Tema este „dimensiunea estică a geopoliticii romîneşti“, cu „provocările care vin de acolo“, scrisă din perspectiva cuiva care crede că, fără „autoritarism, lucrurile nu par a merge în Rusia“. Punctul de pornire este definirea Războiului Rece: orice minus înregistrat de un adversar echivala cu un plus pentru celălalt. Un joc, în aparenţă, simplu; o lume, în aparenţă liniştită, trăind Citește în continuare

22 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

15/mart/2010 „Matrioşka” a vizitat Timişoara

Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timisoara

http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/adrian-cioroianu-a-lansat-geopolitica-matrioskai-la-timisoara/cn/news-20100312-08544873

Fostul Ministru de Externe Adrian Cioroianu a fost prezent vineri seara (12 mart a.c.) la Timisoara, unde şi-a lansat cel mai recent volum, „Geopolitica Matrioşkăi”. (foto: tion.ro)

Geopolitica Matrioşkăi” este primul volum al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice şi a spaţiului pe care strategii de la Moscova îl numesc „vecinătatea imediată” a Rusiei actuale. Volumul a fost lansat vineri seara, la librăria Cărtureşti din Iulius Mall Timisoara, iar la eveniment au vorbit Victor Neumann, Marcel Tolcea şi Daniel Vighi. (foto: Mediafax)

Cartea a reprezentat o mare surpriză, o serie de informaţii necunoscute până acum. E clar o carte scrisă de un istoric, dar care foloseşte bine experienţa de diplomat”, a spus la lansarea volumului prof. Victor Neumann. „Adrian ştie foarte bine să ne farmece cu o poveste despre un sistem care îşi caută sensul”, l-a completat şi Marcel Tolcea.

Volumul „Geopolitica Matrioşkăi” poate fi achiziţionat din librăriile Cărtureşti (…).

15 martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

01/febr/2010 Lansarea „Matrioşkăi” la Iaşi

Ziarul Bună ziua Iaşi despre lansarea cărţii Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială de Adrian Cioroianu.

Foto şi video de la Facultatea de Istorie din Universitatea Al. I. Cuza şi de la conferinţa din Casa Pogor.

Adrian Cioroianu în vizită la Universitatea Petre Andrei din Iaşi.

Prof. Adrian Cioroianu – în Consiliul ştiinţific al Centrului pentrul Studiul Relaţiilor Internaţionale din cadrul UPA – Iaşi. 

Paul Gorban despre întâlnirea de la Casa Pogor (plus foto).

_________________________ Foto

Constantin Simirad, Adrian Cioroianu, Petru Frăsilă, Liviu Antonesei – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian . a.c.

Adrian Cioroianu & Liviu Antonesei, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu & Liviu Antonesei, Casa Pogor, Iaşi, 29 ian. a.c.

Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Adrian Cioroianu – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu, Petru Frăsilă, Constantin Simirad – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu, Constantin Dram – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

1 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie, video | , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Mâine, „Matrioşka” este în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

28 ianuarie 2010 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

27 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2009 La aniversare: Ioana Cristea Drăgulin (revista „Sfera politicii”, septembrie 2009) despre cartea „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

 Reinventarea lui Mişa

Ioana Cristea Drăgulin

 Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 387 p.

Adrian Cioroianu este profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie al Universităţii din Bucureşti. Din punct de vedere profesional face parte din categoria selectă a istoricilor contemporani care analizează comunismul şi postcomunismul. Ultima carte publicată pe acestă temă este: Istorie, eroi, cultură politică. Reflecţii despre cavalerii memoriei şi partizanii uitării, Editura Scrisul Românesc, 2008.

Volumul de faţă intitulat Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială se focalizează pe ultimii ani ai existenţei URSS şi tranziţia de la leadership-ul sovietic al lui Mihail Gorbaciov la cel rusesc al lui Boris Elţîn pe fondul crizei morale cu care se confruntă Rusia în anii ‚90. În acelaşi timp sunt analizate încercările liderilor de la Kremlin de a face faţă provocărilor istorice apărute în imediata lor vecinătate odată cu prăbuşirea „zidului Berlinului”. Conflictelele dintre Armenia şi Azerbadjan ( Nagorno-Karabah), din Georgia (Osetia de sud şi Abhazia) ca şi din Republica Moldova (Transnistria) demonstrează că după 1991 Rusia a fost mai prezentă decât se crede în evoluţiile politice sau sociale ale vecinilor ei. Tangenţial au fost atinse şi unele aspecte ale relaţiilor dintre Rusia şi alţi vecini ai săi precum Ucraina, România sau Ţările Baltice. (p.18) Decăderea Rusiei la începutul anilor ‚90 de la rangul de superputere mondială la nivelul de putere regională a fost contracarată prin toate mijloacele de la Kremlin. Există, din acest punct de vedere, o autentică moştenire lăsată de Boris Elţîn, iar binomul Putin& Medvedev nu face decât să ducă mai departe ambiţia unei revanşe faţă de vestul mult hulit timp de mai mult de opt decenii.

Teza fundamentală a acestei cărţi este că binomul Putin& Medvedev doreşte recrearea unei atmosfere tipice unui ”Război Rece” dar care să nu se fundamenteze pe o motivaţie ideologică după tradiţia secolului trecut. Această politică reprezintă , în opinia strategilor ruşi, modalitatea ce-a mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică.(p.135) Problematica pusă de o astfel de politică este dată de dependenţa economiei ruse de investiţiile de capital străine şi de singurul debuşeu în livrarea gazului şi deci încasarea valutei care este occidentul. Şantajul energetic la care a apelat Rusia pentru a readuce în propria sferă de influenţă foste ţări componente ale defuctei URSS şi-a dovedit eficienţa în timp însă este o metodă riscantă în raport cu UE. În primul rând stabilitatea de care a dat dovadă Rusia, odată cu venirea lui Putin la putere, se dovedeşte a fi datorată mai degrabă creşterii preţului la petrol şi gaze la nivel mondial, mai ales după al doilea război din Golf împotriva Irakului şi mai puţin datorată perfomanţelor economice interne. Căderea preţului pe pieţele internaţionale la petrol şi gaze a afectat direct bugetul Rusiei. Este adevărat că gazul rus este vital pentru multe ţări din UE ( vezi Italia şi Germania) însă este o partidă cu două faţete.

Aşa cum este important ca, gazul rusesc să vină în UE este vital ca valuta să intre în visteria Gazpromului şi deci a Rusiei. În acest moment nu există o altă piaţă de desfacere. Cartea energiei este importantă însă poate să aducă deservicii în plan geopolitic pe termen lung Rusiei. Brzezinski a arătat că Moskova a crezut că este de la sine înţeles că va moşteni de jure şi de facto o zonă de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice.(p.326) Intrarea ţărilor baltice în NATO şi ulterior în UE a fost respinsă vehement de Rusia însă nu a avut mijloacele prin care să se opună. Din acest motiv politica de apropiere a Ucrainei şi a Georgiei de UE şi NATO a creat o adevărată isterie la Kremlin. Acelaşi Brzezinski scria că ” Nici o restauraţie imperială fie că s-ar sprijini pe CSI sau pe alt proiect euroasiatic, nu este posibil ( ptr. Rusia) fără Ucraina”.(p.236) Rusia fără Ucraina nu ar fi decât o putere regională.(p.327) Din acest motiv şantajul economic impus acestor ţări este mult mai dur tocmai pentru a împiedica o apropiere de NATO şi UE. Dependenţa geostrategică a Rusiei de Ucraina a povocat şi va provoca tensiuni la nivel bilateral urmate de consecinţe la nivel european. Blocarea livrărilor de gaze pentru Europa din această iarnă (n.a. 2008-2009) pe motivul că Ucraina nu şi-a plătit facturile a creat o stare de nemulţumire la nivelul cancelarilor europene. În realitate întrebarea pe care şi-o pun analiştii este următoarea: Rusia va acepta să se integreze economic cu ţările din U.E sau va continua să ducă o politică bazată pe confruntare?

Lucrarea profesorului Adrian Cioroianu nu a dat răspunsul la această întrebare însă prin informaţiile prezentate şi analiza fină a acestora permite cititorului interesat să aibă o imagine pertinentă asupra unui spaţiu geopolitic care după anii ‚90 a părut că a căzut în uitare. Modalitatea prin care este abordată tema cărţii ne demonstrează că autorul nu se cramponează în sfera strictă a istoriei evenimenţiale şi preia conceptele analizei de tip geopolitic. Evoluţia spaţiului sovietic, transformările care au avut loc atât în URSS cât şi în fostul lagăr al ţărilor din estul Europei nu pot fi înţelese fără o abordare conceptuală în care Rusia ca subiect al geopoliticii mondiale să nu fie analizată. Subiectul acestei cărţi nu se rezumă însă numai la nivelul relaţiilor internaţionale.

Textul acestei cărţi se citeşte cu mare uşurinţă şi de aceea este disponibil marelui public. În timp, cînd multe pasiuni se estompează, când amănuntele se uită, când vociferările dispar, această carte va fi una dintre sursele importante pentru generaţiile care vor dori să înţeleagă ce s-a întâmplat cu imperiul sovietic la cumpăna de veacuri XX-XXI.

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Ştefan Stănciugelu (revista „Idei în dialog”, Bucureşti, octombrie 2009) despre cartea „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Logica Matrioşkăi. Între geopolitica „pragmatică“ şi analiza în „logică rusă“

Ştefan Stănciugelu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

CARTEA lui Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, pare că anunţă o poveste de istorie contemporană al cărei subiect este mărirea şi decăderea unui imperiu. Departe de a rămâne însă în limitele unei istorii a „creşterii şi descreşterii“ Rusiei ultimilor treizeci de ani, autorul provoacă graniţele unei paradigme multidisciplinare într o lectură organizată pe secvenţe logice de tip corelare de date istorice – ipoteză analiză – interpretare – concluzii intermediare – concluzie finală (validare de ipoteză). Toate aceste secvenţe sunt conectate la o idee prezentă în fiecare dintre paginile lucrării: „Tot ce ţine de Rusia, de la totemul ursului până la deciziile de politică externă de tipul războiului din Georgia şi scăderea volumului în gazoductele către Europa, este parte din spectrul conştiinţei imperiale ruse“. Autorul vorbeşte despre o geo Putere a cărei vocaţie de control politic a înşelat strategii Occidentului sub regimul Elţîn, construind, apoi, o ideologie încă mai înşelătoare sub regimul Putin.

Trei cicluri scurte de istorie imperială

1. Cu metodologia specifică ştiinţei istorice contemporane, autorul ne înfăţişează o hartă a problemelor Rusiei, decupată în cicluri istorice scurte, de câte un deceniu. Sunt identificate, astfel, (a) un deceniu al decăderii Imperiului, care nu mai poate ţine pasul cu dezvoltarea tehnologică a Vestului (1980–1990); (b) un deceniu al destrămării şi descreşterii puterii imperiale (1990–2000), care se reorganizează cu disperare, după dispariţia actorului de drept internaţional URSS; (c) un al treilea ciclu al redeşteptării şi activării unei conştiinţe imperiale (1999–2009), pe care liderii de la Kremlin o organizează „pragmatic“ în strategii regionale, de politică europeană şi politică globală, reinventând Vestul – inamicul necesar în logica vechiului Război Rece. Din acest moment, istoricul centrat pe cronologie şi durata scurtă schimbă perspectiva de analiză, pentru a judeca faptele imperiale din perspectiva duratei medii. Probabil că al zecelea volum (autorul îl anunţă doar pe al doilea) îi va permite şi analiza pe durata lungă a istoriei şi conştiinţei imperiale învăluită în cea de a zecea Matrioşkă. În logica păpuşilor ruseşti (termenul „păpuşi sovietice“ pare imposibil), istoria Rusiei post 1990 s ar afla astăzi la ce a de a treia Matrioşkă, încă indecisă la chip, dar cu probabilitate mare să fie o reproducere, la o altă scală, a Matrioşkăi fondatoare – Elţîn. Păpuşa fondatoare de istorie postsovietică, Elţîn, a dat la iveală o Matrioşkă fiică a aceleiaşi conştiinţe imperiale, reproducere mai eficientă a păpuşii originare: Putin. Matrioşka Putin îşi va crea şi ea, pe modelul originar, o Matrioşkă uşor diferită cromatic, părelnic mai pe gustul Occidentului – Medvedev.

2. Cartea despre geopolitica Matrioşkăi poate fi citită în chei diferite, în funcţie de interesul fiecărei categorii de cititori în parte. Există o cheie de istorie contemporană, alta de relaţii internaţionale, una de ştiinţă politică (analiza de politică internă a Rusiei contemporane, în special), la care se adaugă cheia simbolicii politice. Lucrarea poate sta ca resursă bibliografică pentru curs, dar, mai ales, pentru un seminar la oricare dintre aceste discipline universitare. De fapt, „Fişele“ în care autorul simte nevoia să strângă datele despre evoluţia fenomenelor politice fundamentale sugerează o intenţie didactică. Dincolo de aceste „Fişe de lectură“ – sinteză privind evoluţia unui eveniment sau proces istoric –, Geopolitica Matrioşkăi propune un discurs inovativ în analiza politicii externe a Rusiei contemporane.

3. Lucrarea tratează despre relaţiile dintre Rusia şi fostele state sovietice, poposind şi asupra conflictelor îngheţate, a tipului special de pluripartidism cu un singur lider politic, comparând „normalitatea“ europeană cu „normalitatea“ rusească. Chiar incluzând Moldova şi Transnistria, problema relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina şi a nevoii Rusiei de a controla Ucraina pentru a deveni o putere mondială etc., cartea ar rămâne doar „interesantă“. Adică ceva în sensul evaluărilor care spun totul despre o carte, dar care, de fapt, nu spun nimic. Dacă, de exemplu, un Computer nou (Ignorantul absolut) ar citi cartea domnului Cioroianu, probabil că ar fi mulţumit: o bună cunoaştere a problemei – Rusia, trecut apropiat, creştere descreştere şi perspective de evoluţie. Acelaşi Computer dornic să absoarbă informaţie ar aştepta să se instruiască şi despre problemele pe care le anunţă volumul II – relaţia cu ţările din vecinătatea imediată şi cele din vecinătatea mai îndepărtată: Germania, Marea Britanie, SUA etc. Chiar în aceste condiţii, cartea ar rămâne tot „doar interesantă“. Cu scuzele de rigoare pentru Computer, trebuie să admitem că programele lui ar putea prelua doar una dintre cele două mize ale lucrării. Prima dintre acestea este explicit formulată de autor; cea de a doua miză nu face parte din setul de ipoteze, construindu se la intersecţia dintre evenimente, interpretări şi corelaţii ale autorului, în baza cărora putem scoate în evidenţă pattern-uri de comportament ce dovedesc reformatarea logicii Războiului Rece şi elemente ale unei „logici ruseşti“. Desigur, nu avem de a face cu vreo invenţie patentată de Putin şi/sau Medvedev în domeniul ştiinţei logicii. Termenul lui Cioroianu sugerează logica vicleană a unei conştiinţe imperiale, care se redescoperă pe sine ca Centru pentru „vecinătatea imediată“ a fostei URSS, dar şi pentru o vecinătate îndepărtată. În această logică, tancul şi racheta alternează cu contractul „pragmatic“ pe două trei decenii pe care îl forţează strategia războiului rece al energiei, condus de Gazprom.

– text integral: http://www.ideiindialog.ro/articol_1056/logica_matrioskai%20ntre_geopolitica_pragmatica_si_analiza_in_logica_rusa.html

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Bodgan Barbu (în revista „Dilemateca”, Bucureşti, iulie 2009) despre „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Bogdan Barbu

De la Mişa la Medvedev

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

 Mişa era un ursuleţ simpatic şi prietenos. Simboliza pacea şi prietenia între popoare şi spiritul de competiţie sportivă, în calitate de mascotă a Olimpiadei de la Moscova din 1980. După aproape 30 de ani, Adrian Cioroianu îl readuce în atenţie, oferindu-i un nou job: acela de a deschide în mod simbolic lucrarea sa despre Rusia postsovietică. Ţinînd cont de perioada discutată în carte, Mişa ar fi putut, foarte bine, să fie Mihail Gorbaciov. Autorul a ales însă să-şi înceapă demersul cu imaginea ursuleţului zîmbitor, cu cercurile olimpice la cingătoare, din două motive: primul este acela că are reflexul istoricului, care porneşte întotdeauna analiza „din urmă“, încercînd să identifice nu doar cauzele imediate, ci şi pe cele ale duratei medii şi lungi. Cel de-al doilea ţine de alegerea autorului de a-şi plasa lucrarea sub „patronajul“ a două cunoscute simboluri ale Rusiei: ursul brun şi păpuşa Matrioşka.

Simbolistica asociată ursului rusesc oferă o întreagă gamă de imagini sugestive, transpuse cu iscusinţă de autor în planul geopoliticii: începînd cu prietenosul Mişa, însărcinat cu promovarea imaginii Uniunii Sovietice în lume, continuînd cu ursul adormit, în perioada de hibernare de după destrămarea URSS, flămînd şi năpîrlit la sfîrşitul anilor ’90 şi ajungînd la ursul redeşteptat, care îşi arată forţa în era Putin/Medvedev (nume predestinat – medved înseamnă chiar „urs“ în rusă), Rusia continuă să fie bine definită de imaginea unui masiv şi imprevizibil Moş Martin.

În ce priveşte celălalt simbol, păpuşa de lemn Matrioşka, Adrian Cioroianu ne propune două asocieri extrem de sugestive: prima este conceptul de „geopolitică a Matrioşkăi“, potrivit căruia „conducătorii noii Rusii par a se desface unul din altul – Elţîn a fost, iniţial, alesul lui Gorbaciov; Putin a fost alesul lui Elţîn; iar Medvedev a fost, cum altfel, alesul lui Putin“. Cea de-a doua inspirată utilizare a simbolului faimoasei păpuşi este legată de cele cinci noi chipuri ale Rusiei, în timpul crizei anilor ’90: Rusia hibridizată, bolnavă, înfrîntă, colonizată, rătăcită, fiecare dintre aceste imagini fiind derivată din cea anterioară. 

Capitolul dedicat crizei morale a Rusiei anilor ’90 include şi o interesantă analiză a discursului intelectual al perioadei. Autorul atrage atenţia asupra unui paradox, acela că cei mai acerbi critici ai regimului comunist, „conservatorul prin excelenţă“ Soljeniţîn, „dezamăgitul neresemnat“ Bukovski şi „pesimistul prin vocaţie“ Zinoviev, devin cei mai radicali critici ai regimului Elţîn şi cronicari ai „unei morţi îndelung anunţate“, echivalentă, în termeni geopolitici, cu dezmembrarea Rusiei. Ceea ce avea să împiedice catastrofa a fost, desigur, instalarea la Kremlin a ceea ce autorul numeşte „sistemul Putin-Medvedev“.

Relaţiile dintre putere şi opoziţie în Rusia postsovietică, presa în primul mandat Putin, situaţia conflictelor îngheţate (Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria) şi relaţiile Rusiei cu vecini ca Ucraina, România şi Ţările Baltice sînt subiecte pe care autorul le tratează cu profesionalism. Tema fundamentală a cărţii, aceea că noua Rusie doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece, va naşte cu siguranţă multe dezbateri şi va fi dezvoltată, promite autorul, într-un al doilea volum.

Cartea este inteligent structurată, capitolele fiind presărate cu fişe ce fixează rapid detaliile evenimenţiale, lăsînd autorului libertatea de a jongla cu imagini, metafore, simboluri şi complexe exerciţii de argumentaţie. Eleganţa stilistică şi intertitlurile atractive (de exemplu: „Mai puternică decît o cred adversarii, mai slabă decît o vor prietenii“) plasează noua carte a lui Adrian Cioroianu în categoria fericită a acelor lucrări care, pe lîngă calitatea ridicată a informaţiei, oferă şi plăcerea reală a lecturii.

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: cartea prof. Adrian Cioroianu văzută de ziarul „Expresul de Sud” din Craiova

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

foto: Expresul de Craiova, http://www.expresul.ro/index.php?articole=1&rubrica=25&id=11414

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

 – Constantin Romulus Preda, Radu Cupcea

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

 
Au trecut aproape douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est. În tot acest interval, istoria ne-a fost prezentată sub diferite forme, sub diferite teorii, cu polemicile şi controversele de rigoare. O realitate pare, totuşi, de netăgăduit: trecutul României este, în parte, legat de influenţa pe care Rusia a exercitat-o asupra ţării noastre. Şi în prezent, există voci care susţin că multe din deciziile politice ale Bucureştiului ar fi fost luate sub influenţa Moscovei.
DUPĂ CE AM CITIT RECENTUL VOLUM AL LUI ADRIAN CIOROIANU („Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” – Editura Curtea Veche, 2009) considerat de către presă un eveniment editorial, un mare succes de librărie, am încercat să reconstituim cele mai importante etape ale evoluţiei şi ascensiunii cunoscutului istoric craiovean. Am aflat, astfel, că Adrian Cioroianu, care s-a născut şi a copilărit în capitala Olteniei, face parte din familia istoricilor români contemporani, punctele forte ale biografiei sale fiind, pe lângă activitatea scriitoricească, intrarea în politică şi deţinerea funcţiei de ministru de Externe al României (5 aprilie 2007 – 15 aprilie 2008), perioadă în care a cunoscut mari personalităţi politice şi culturale ale lumii contemporane.

 DINTRE CELE MAI REPREZENTATIVE LUCRĂRI, PÂNĂ LA „GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI”, AMINTIM: „Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane” (Ed. Polirom, Iaşi, 2002); “Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” (Ed. Curtea Veche, 2005); “Sic transit gloria… Cronica subiectivă a unui cincinal în trei ani şi jumătate” (Ed. Polirom, Iaşi, Colecţia Ego, Publicistica, 2006).

DESPRE INTRAREA SA ÎN POLITICĂ, ADRIAN CIOROIANU DECLARA, LA VREMEA RESPECTIVĂ, URMĂTOARELE: “Adevărul este că această alternanţă între lumea politică şi cea universitară îmi prinde foarte bine: dacă plec obosit dintr-o parte, îmi încarc bateriile dincolo. Întotdeauna am fost animat de curiozitate (de altfel, dacă am vreo calitate în mod cert, aceasta este curiozitatea) şi cred că asta m-a îndreptat şi către politică. După ce ani de zile am activat în mediul societăţii civile, a venit un moment în care mi-am dat seama că toate demersurile acesteia au nevoie de un sprijin tocmai din domeniul pe care încearcă să-l reformeze. Toamna anului 2000, când eu însumi am fost nevoit să votez pentru Ion Iliescu, în condiţiile pe care le ştim cu toţii, a fost determinantă pentru mine. Atunci am decis să fac pasul către politică, fiind supărat oarecum pentru lipsa de impact pe care o aveau toate marile eforturi ale societăţii civile”.

NOUL VOLUM, LANSAT, RECENT, LA CRAIOVA, ÎN SALA PRIMĂRIEI, de către cunoscuţii universitari Ion Deaconescu şi Cezar Avram, în prezenţa autorului, trebuie citit şi răscitit, cu mare atenţie, pentru a cunoaşte trecutul şi pentru a anticipa, într-un mod cât se poate de realist, viitorul.

ÎN CELE UNSPREZECE CAPITOLE, AUTORUL REUŞEŞTE SĂ OGLINDEASCĂ CELE MAI IMPORTANTE EVENIMENTE ale Rusiei postsovietice, de unde nu lipsesc ascensiunea lui Mihail Gorbaciov şi începutul unei noi etape în istoria relaţiilor ruso-americane.

MITUL INFAILIBILITĂŢII ŞI INVULNERABILITĂŢII SOVIETICE SE DESTRAMĂ ODATĂ CU EXPLOZIA DE LA CERNOBÎL, DIN APRILIE 1986. În octombrie 1987 Gorbaciov este silit să renunţe la serviciile radicalului prim secretar de partid, Boris Elţîn, iar în perioada 25-27 mai, liderul sovietic vizitează România. Între timp, la conducerea SUA este instalat George Bush, acesta solicitându-i, în repetate rânduri, omologului său de la Kremlin să renunţe la Cortina de Fier.

ÎN 1989 GORBACIOV FACE, DUPĂ UNII, MAREA GREŞEALĂ DE A ACCEPTA unificarea Germaniei, sperând că aceasta va rămâne fidelă Moscovei.

ÎNTÂLNIREA DE LA MALTA, DIN 2-3 DECEMBRIE 1989, DINTRE GORBACIOV ŞI BUSH, VA DA STARTUL PRĂBUŞIRII COMUNISMULUI. La 20 decembrie 1989, în Panama, generalul Noriega este arestat. În această perioadă, mai exact la 16 decembrie, în România izbucneşte Revoluţia. Se pare că americanii au admis o intervenţie a ruşilor în ţara noastră, cu toate că Ion Iliescu şi Petre Roman neagă acest lucru. Urmează, apoi, explozia de ură interetnică de la Târgu Mureş din 16 martie 1990.

LA 1 MAI 1990 SE ÎNTÂMPLĂ UN LUCRU UNIC ÎN ISTORIA RUSIEI DE DUPĂ 1918: liderul de la Kremlin este huiduit în Piaţa Roşie cu ocazia Zilei Proletarilor. Ulterior are loc tentativa de puci asupra lui Gorbaciov şi asedierea Palatului Parlamentului. În data de 11 octombrie 1991 este desfiinţat KGB-ul, iar două luni mai târziu (25 decembrie) Gorbaciov îi cedează butonul nuclear lui Elţîn.

FOARTE INTERESANT ESTE FAPTUL CĂ MAJORITATEA STATELOR îl omagiază pe fostul lider de la Kremlin, cu excepţia Chinei.

TREPTAT, RUSIA ÎŞI ÎNCEPE DRUMUL CĂTRE DEMOCRAŢIE. Obstacolele nu întârzie să apară, astfel că personalităţi precum A. Soljeniţîn sau V. Bukovski îl critică pe noul preşedinte şi fac referire la aşa numiţii „oligarhi”.

ÎN 1999 PUTIN ESTE NUMIT PRIM-MINISTRU (FĂRĂ SĂ I SE ACORDE VREO ŞANSĂ), iar în ultima zi a anului (31 decembrie) devine preşedinte interimar, după demisia lui Boris Elţîn. Din acest moment, începe o nouă etapă în evoluţia Rusiei.

 ASTFEL SE AJUNGE CA, ÎN 2007, PUTIN SĂ FIE CEL MAI POPULAR şi credibil politician din Rusia. El este cel care începe să dea contur revanşei ursului Mişa.

DEMOCRATURA LUI PUTIN (SINTAGMĂ FOLOSITĂ DE AUTOR PENTRU A DEFINI REGIMUL POLITIC DE LA KREMLIN) a fost marcată de numeroase evenimente controversate care au făcut înconjurul lumii. Unul dintre cele mai mediatizate astfel de cazuri, în care a curs sânge nevinovat, a fost asasinarea incomodei ziariste Anna Politkovskaia, eveniment considerat, de adversari şi unii analişti, drept cel mai frumos cadou făcut lui Putin, chiar de ziua de naştere a acestuia.

APOI, ÎN URMA ULTIMELOR ALEGERI PREZIDENŢIALE DE PE TERITORIUL FOSTEI UNIUNI SOVIETICE, Medvedev a fost ales ca preşedinte al ruşilor, numindu-l, fără ca faptul său să surprindă pe cineva, în funcţia de premier, pe acelaşi Vladimir Putin. Noul preşedinte a continuat, de altfel, politica externă a predecesorului său, pronunţându-se împotriva extinderii Uniunii Europene în zona ex-sovietică.

ÎN BASARABIA SE PARE CĂ INFLUENŢELE RUSEŞTI NU AU DISPĂRUT NICI ÎN ZIUA DE ASTĂZI. Ba (dimpotrivă!), acolo încă se vorbeşte limba rusă, iar liderii politici de la Chişinău se declară fideli până la moarte Kremlinului.

FĂRĂ DOAR ŞI POATE, URSUL MIŞA ÎŞI VA CONSOLIDA DIN CE ÎN CE MAI MULT POZIŢIA şi va căuta să-şi extindă influenţa în afara graniţelor. Cel mai elocvent exemplu este chiar sângeroasa Revoluţie de la Chişinău, din aprilie 2009. Occidentul, din motive lesne de înţeles, a evitat să se implice în această problemă, speriat, parcă, de o iarnă fără căldură în calorifere.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ROMÂNIA, UN ASPECT EXTREM DE IMPORTANT AL PROBLEMEI RUSEŞTI este reprezentat şi de politica externă pe care o va adopta, în continuare, preşedintele Traian Băsescu.

LUCRAREA DE FAŢĂ CUPRINDE ATÂT EVENIMENTELE PETRECUTE DUPĂ 1991 („Organizaţia de Cooperare de la Shangai” din 1996; acordurile energetico-nucleare cu Venezuela; evoluţia relaţiilor ruso-chineze, dezastrul submarinului Kursk; asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia etc.), cât şi noua politică practicată de Medvedev şi Putin.

PRIN ACEST VOLUM DE EXCEPŢIE, ADRIAN CIOROIANU NE ATRAGE, încă odată, atenţia asupra faptului că ursul Mişa nu a murit. BA (DIMPOTRIVĂ!) EL ESTE MULT MAI PUTERNIC şi mai însetat de revanşă!

P.S.: UN PRECURSOR GENIAL AL LUI ADRIAN CIOROIANU, ÎN DESCRIEREA PROFUNDĂ A FENOMENULUI RUSESC, ESTE EMIL CIORAN, CARE, ÎNCĂ DIN 1988, AVERTIZA: “Rusia a dat impresia dintotdeauna de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor iluminaţi şi agresivi. Expresie grandioasă a lui Dostoievski şi a lui Lev Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc.Ei sunt beneficiarii unui antagonism dramatic.De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani. Dar îmi place să cred că Stalin şi Lenin, acest dualism schematic şi dezastruos, vor ajunge nume perimate, în propria lor iraţionalitate paroxistă şi tragică.” CITATUL ESTE REPRODUS DIN VOLUMUL „DACĂ M-AŞ FI ARUNCAT ÎN SENA…” (Editura Europa, 2002) al cărui autor este scriitorului Ion Deaconescu, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din Craiova.

17 decembrie 2009

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , | Un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Mircea Morariu (revista „Familia”, Oradea) despre volumul „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Cronică de carte

MIRCEA MORARIU

Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Greu de spus de ce e atât de scăzut interesul românilor pentru problemele de politică externă. În economia jurnalelor de ştiri televizate informaţiile de acest gen sunt destul de puţin reprezentate, oarecum marginale, tot la fel cum nici cotidianele nu prea sunt dispuse să acorde mult spaţiu telegramelor de presă ce se referă la evenimente consumate în afara ţării. Cu atât mai puţin comentariilor calificate. Devenite cvasi- absente, revistele specializate sunt, oricum, puţin gustate pe piaţa românească- apariţia în limba română a revistei Foreign Policy e totuşi de salutat- iar impactul lor asupra conştiinţei publicului românesc, chiar şi a aceluia cu o anume educaţie, destul de redus. Încă şi mai greu de explicat mi se pare scăzutul apetit al românilor pentru „ştirile externe” cu cât nouă, românilor, ne-a fost dat să constatăm, în repetate rânduri, pe propria piele, câtă dreptate avea istoricul francez Jules Michelet atunci când scria- „istoria înseamnă înainte de orice geografie”. Şi cum trebuie să ne administrăm geografia pentru ca istoria să fie cu noi un pic mai binevoitoare.

De la această zicere a lui Jules Michelet mi se pare că s-ar putea reclama, într-un anume fel, prin „învăţăturile” sale pentru români cartea Geopolitica Matrioşkăi- Rusia postsovietică în noua ordine mondială scrisă de Adrian Cioroianu şi apărută la începutul verii anului 2009 la Editura Curtea veche din Bucureşti. Iar dacă despre „învăţături” este vorba, ele au atuul de a fi expuse  într-un mod deloc didactic- sâcâitor. Cartea e doar primul volum al unei cercetări mult mai ample, care va avea şi un al doilea tom, programat să apară, din câte înţeleg, în cursul anului viitor. Însă până atunci, cei care vor fi stârniţi de lectura primului, vor avea şansa de a citi fragmente din cel de-al doilea în reviste precum Dilema veche ori Scrisul românesc.

Cartea are avantajul de a reuni între copertele ei rezultatul expertizei unei cercetător cu trei calificări. E vorba mai întâi despre istoricul Adrian Cioroianu, rafinat cunoscător al felului în care s-a format, afirmat, dezvoltat şi mai apoi dizolvat sistemul comunist în întreg Estul european şi nu numai. În prima parte, Adrian Cioroianu pare a spune o poveste cu tâlc, care începe cândva la începutul anilor’80, mai exact în chiar anul 1980, atunci când la Moscova aveau loc Jocurile Olimpice de vară. Jocuri în care- s-a spus atunci- intruziunea politicului a fost mai mult decât vizibilă. După cum mulţi dintre dumneavoastră cred că îşi amintesc, ca urmare a invadării sovietice a Afganistului la sfârşitul anului 1979, SUA şi ţările europene membre NATO au decis boicotarea Jocurilor.Ursuleţul Mişa, mascota Olimpiadei, nu a izbutit atunci să facă uitat Ursul sovietic ori „rusesc”, cum i se spunea îndeobşte, care, cu câteva luni înainte, îşi arătase şi continua să îşi arate potenţialul său de „violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. La Kremlin încă mai „domnea” Leonid Ilici Brejnev, şef al PCUS încă din 1965, devenit preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1977 şi care, până la moartea sa, în 1982 a accentuat ceea ce s-a numit o politică de stagnare între fruntariile ţării, dar şi temuta „doctrină Brejnev”. După moartea lui Leonid Ilici a survenit o perioadă de inter- regn. Succesorii lui au fost oameni în vârstă, bolnavi,  însă de facturi diferite şi cu intenţii diferite- Yuriy Andropov, respectiv Konstantin Cernenko. Dacă cel de-al doilea a fost o prezenţă nesemnificativă, primul a dat câteva semne că ar dori să se distanţeze de predecesorul său, însă boala şi vârsta înaintată nu i-au permis acest lucru. Fiecare dintre cei doi a deţinut puterea în jur de un an, cel mai puternic din Capitala Moscovei auzindu-se acordurile de marş funebru şi anunţurile mortuare, chiar dacă acestea nu mai erau citite de celebrul crainic Levitin.

În 1985 lucrurile se schimbă. La conducerea partidului vine Mihail Gorbaciov, lider tânăr, apparatcik  şi el, dar care era conştient că stagnarea nu mai era posibilă. E fals a se crede însă, fie şi numai o clipă, că Gorbaciov a dorit să acţioneze astfel încât să distrugă comunismul de tip sovietic. Când a dobândit funcţia supremă în partid, Mihail Sergheevici era un produs clar al sistemului.A dovedit-o prin felul à la soviétique, ca să nu zic à la russe, în care a „managerizat”  catastrofa nucleară de la Cernobîl, prima reacţie  fiind o derivată a binecunoscutei secretomanii comuniste. Gorbaciov a nutrit, ceva mai încolo, cândva prin 1987, ambiţia de a reforma comuinismul, spre a-i asigura supravieţuirea. Aşa s-au născut cele două concepte-cheie- perestroika şi glassnost, aşa au apărut şi s-au multiplicat gesturile de bunăvoinţă faţă de Occident, dar nu numai, aşa a apărut o anume simpatie a Occidentului faţă de noul lider cu care, orice s-ar spune, se putea dialoga. Nu mai răsuna mereu celebrul niet, şi nici eternul Andrei Gromîko, ce părea să se fi eternizat în funcţia de ministru de Externe, nu se mai simţea la fel de bine. Numai că problemele Imperiului erau mari, se manifestau tot mai acut, iar Gorbaciov a ajuns să fie mai simpatizat în afara ţării decât în interiorul ei. Liderul de la Kremlin s-a confruntat nu doar cu dificultăţile tot mai mari ale unei economii în derivă, ci şi cu recrudescenţa naţionalismului diverselor popoare din conglomeratul sovietic, naţionalism pe care, la început, el îl socotea aneantizat. Iar la Malta, crede Adrian Cioroianu, nici George Bush, nici Mihail Gorbaciov nu au pus la cale tot ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Oricum, cei doi întrevedeau un alt calendar, ba chiar şi alte desfăşurări. Mai cu seamă în cazul Germaniei, căreia, din câte se pare nu numai că nu îi întrevedeau, dar nici îi doreau reunificarea.

După revoluţiile din ţările din Est, din toamna- iarna lui 1989, problemele lui Gorbaciov în interiorul URSS s-au amplificat, iar Adrian Cioroianu le expune şi analizează cu maximă acuitate, emiţând opinii dintre cele mai interesante şi argumentate. De remarcat analiza Puciului din august 1991. Ori a mascaradei de puci.  În decembrie 1991, Gorbaciov demisionează din fruntea unui Stat care, de altfel, nu mai exista- URSS.

De aici, începe însă o cu totul  altă poveste. De aici începe şi cartea propriu- zisă. Oricum, ne vom da repede seama că până în acest moment am avut de-a face doar cu  uvertura cercetării. Pe mai departe, în acest volum şi în cel care va urma, istoricul va face loc analistului de politică externă dublat, în chip fericit, de experienţa omului care, aflat la conducerea diplomaţiei române, a avut ocazia de a cunoaşte aievea oameni ce au făcut ori pus în practică politica externă, de a fi discutat cu ei, de a fi aflat în chip nemediat ce gândesc ei şi de a fi analizat gândurile cu pricina .

La pagina 135, Adrian Cioroianu scrie- „Teza fundamentală a acestei cărţi (enunţată în acest volum şi argumentată în volumul următor) este că Rusia recentelor administraţii (conscrise sistemului ce s-ar putea numi, pentru simplificare, sistemul Putin & Medvedev doreşte (re) crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece (aparent  non- ideologic, dacă păstrăm  stricto sensu definiţia ideologiilor politice specifice secolului trecut), aceasta fiind, în percepţia Kremlinului maniera cea mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică”. Iar la pagina 152, autorul cărţii subliniază- „ miza acestei cărţi este aceea de a arăta că Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă precum au considerat-o, la o privire superficială, unii dintre observatorii occidentali (sau chiar unii dintre la fel de superficialii formatori de opinie din statele învecinate ei),  după cum, nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor, Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”.

Ce se întâmplă, de fapt, după 1991, dincolo de agitaţiile, de lucrurile la vedere, de rivalităţi, de declin economic, de acţiunile Mafiei ruse, de atâtea şi atâtea fapte care, într-un anume fel, au distras atenţia de la esenţial? O operaţie pe care eu aş numi-o de „înlocuire”. Doctrinei „suveranităţii limitate”, care i-a asigurat o amintire sumbră în istorie lui Brejnev, i se substituie o alta- cea a vecinătate apropiată  sau imediată. La care se raportează mereu analizele semnatarului cărţii.

Vă reamintesc că termenul de  matrioşkă desemnează o seamă de păpuşi aidoma la chip şi la vestimentaţie, diferite doar ca dimensiune şi care intră una într-alta. Matrioşka  relevează, într-un anume fel, continuitatea, fie ea chiar şi la dimensiuni diferite, dar şi surpriza deopotrivă. Despre continuitate şi surpriză ne vorbeşte în cartea sa Adrian Cioroianu. Cu un simţ al analizei remarcabil. Semnalez aici cele două capitole în care apare ca „personaj” Republica Moldova. Mai semnalez şi observaţia că de perpetuarea conflictului transnistrean e direct preocupată Moscova. Care doreşte tergiversarea soluţionării lui din motive atent relevate de analist.

Cartea e scrisă fluent, autorul ei izbutind un aliaj remarcabil între rigorile analistului, informaţia fostului ministru care acum nu se joacă de-a diplomatul făcând pe „misteriosul” şi calităţile povestitorului. Dar şi pe cele ale specialistului calificat să elaboreze o strategie ale cărei fundamente se regăsesc adesea în carte, sporindu-i impactul şi gradul de interes..

Pariez că după lectura primului volum din  Geopolitica Matrioşkăi Rusia postsovietică în noua ordine mondială interesul dumneavoastră pentru problemele de politică externă va creşte considerabil.   

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu despre Barack Obama în Piaţa Roşie din Moscova

Obama în Piaţa Roşie

foto: Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html

În ziua în care îşi lansa, la Târgul de Carte Bookarest (20 iunie 2009) volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, prof. Adrian Cioroianu publica, în ziarul Adevărul, un articol despre viitoarea (în acel moment) vizită a preşedintelui american Barack Obama la Moscova:

Obama în Piaţa Roşie

Adrian Cioroianu, sâmbătă 20 iun 2009

A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, a premers un cvasiscandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, circa 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.

Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo, dar ţinta lor era mult mai la Vest. Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin.

(text integral în ziarul Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html )

5 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/nov/2009 În atenţia elevilor (foşti sau actuali) ai Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova: vine în vizită „Matrioşka”!

Vineri, 20 noiembrie 2009, ora 12.00, la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova,

va avea loc, în prezenţa autorului Adrian Cioroianu şi a invitaţilor săi, o dezbatere pe marginea cărţilor Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009) şi Istorie, eroi, cultură politică (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008).

Cu această ocazie, prof. univ. Adrian Cioroianu – fost absolvent al liceului, promoţia 1985 – va face bibliotecii C.N.”E.C.” o donaţie de albume de artă şi cărţi cu tematică istorică (publicate în China, Egipt, Portugalia, Italia, Croaţia, Muntenegru, Germania, Chile, România), printre care şi o un volum biografic ce poartă un autograf al fostului secretar de stat al SUA, Condoleezza Rice.

Cu acelaşi prilej, dl Florea Firan – fost director al C.N. „E.C.”, acum director al revistei & editurii Scrisul românesc, care a organizat evenimentul – va lansa două dintre ultimele sale volume.  (detalii)

19 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

First Chapter „Geopolitica Matrioşkăi”, capitolul I (fragment)

 

(Fragment din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol I, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

 

Capitolul I.

Speranţa

  

Tuzenbach (sărutîndu-l pe Andrei): Hai să bem, Andriuşa! Şi mai dă-o dracului de muncă! Să bem şi să ne tutuim! Să ştii că am de gînd să merg cu tine la Moscova, la Universitate!

Solionîi: La care? Că la Moscova sînt două universităţi.

Andrei: Nu. La Moscova este o singură universitate.

Solionîi: Dar eu îţi spun că sînt două!

Andrei: Pot fi şi trei! Cu atît mai bine!

Solionîi: La Moscova sînt două universităţi, cea veche şi… cea nouă. Dacă n-aveţi chef de mine şi vă deranjează ce spun, pot să tac. Mă pot duce chiar în altă cameră… (şi iese).

(Anton Pavlovici Cehov – Trei surori)

 

 

Marele imperiu al lui Mişa inaugura în 1980 un deceniu de lungă degringoladă politică. Nu Jocurile Olimpice erau de vină, nici boicoturile şi nici mascotele. Ci politicile – sau, în cazul URSS, un anumit tip de politică.

Leonid Brejnev, gazda Olimpiadei lui Mişa şi artizanul marii stagnări a Uniunii Sovietice de la începutul deceniului nouă (într-o lume în care progresul nu mai avea o conotaţie politică, ci devenise sinonim cu dinamismul forţelor de producţie), a murit pe 10 noiembrie 1982 – după 18 ani petrecuţi la cîrma imperiului, în cea mai importantă funcţie din sistemul sovietic, cumulînd (primul lider în această situaţie, din toată istoria URSS) atît funcţia de secretar general al partidului comunist unic cît şi pe cea de preşedinte al Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii (echivalentul preşedintelui statului). Ani lungi, pe care posteritatea imediată avea să-i numească anii de plumb – tocmai din cauza acelei sufocante stagnări care a gripat ireversibil motorul politicii sovietice şi a condus în cele din urmă la creşterea (în sens negativ pentru URSS) a decalajului faţă de adversarul direct din fruntea lumii occidentale – Statele Unite ale Americii.

 

1.1. O succesiune de înmormîntări

Moştenirea lui Brejnev era ambivalentă: pe de o parte, o doctrină a suveranităţii limitate care-i va purta numele şi care era sinonimă cu dreptul de intervenţie al URSS oriunde, în Europa de Est, “interesele socialismului” erau ameninţate de acţiunile rebele ale unei ţări membre a Pactului de la Varşovia; apoi, o armată sovietică ce era cea mai mare din lume şi un uriaş complex militaro-industrial (care adusese Uniunea Sovietică la paritate cu Statele Unite ale Americii la o serie de indicatori, mai puţin calitatea, costurile şi inovaţia produselor respective); un program spaţial care, chiar dacă pierduse din elanul de altădată, rămînea impresionant (un proiect încă promiţător la sfîrşitul anilor ’60, dar depăşit la toţi parametrii un deceniu mai tîrziu); o serie de războaie de „eliberare naţională” finanţate în diverse locuri de pe glob, din America Latină pînă în Africa şi soldate cu diverse experimente de tip marxist ce aveau să se dovedească falimentare; războiul început în Afganistan în 1979, ale cărui similitudini cu Vietnamul american aveau să se confirme în deceniul următor; fricţiuni şi tensiuni în propriul său lagăr, fie că era vorba de lipsa de eficienţă cronică a pieţei comune din CAER (depăşită net de piaţa comună în continuuă extindere a Europei Occidentale), de relaţiile politice constant proaste cu România lui Nicolae Ceauşescu, de înfiriparea unei proaspete generaţii contestatare în Cehoslovacia (vezi mişcarea Charta 77, direct influenţată de pachetul privind drepturile omului pe care, nebănuind consecinţele, statele comuniste semnatare ale documentului final al Conferinţei de la Helsinki 1975 – y compris URSS – îl acceptaseră) sau de tulburările sociale incipiente din Polonia – acolo unde Brejnev îl sprijinise activ pe generalul Wojciech Jaruzelski să ia măsura drastică a desfiinţării (definitive, spera el) sindicatului liber Solidaritatea, în decembrie 1981.

Pe de altă parte, lunga domnie a lui Brejnev se termina lăsînd o Uniune Sovietică ai cărei cetăţeni aveau un standard de viaţă mai scăzut decît cu un deceniu în urmă, cu o agricultură nemodernizată şi cu o industrie pentru care cantitatea era cea mai vizibilă calitate şi, în fine, cu o societate ce părea minată ireversibil de crize succesive şi repetitive în privinţa bunurilor de larg consum, de o corupţie în creştere şi de o productivitate a muncii în continuuă scădere.

Succesorul lui Brejnev la cîrma Uniunii a fost ales (de către Comitetul Central al PCUS), la două zile după moartea primului, în persoana lui Iuri Vladimirovici Andropov – în vîrstă de 68 de ani în acel moment, printre altele fost ambasador în Ungaria (1954-1957) în chiar perioada înăbuşirii contrarevoluţiei de acolo şi, mai ales, fost şef al KGB-ului (din 1967), poziţie în care se remarcase prin fermitatea cu care combătuse, din fază incipientă, orice disidenţă internă.

Spre deosebire de Brejnev, care personifica seniorii ierarhiei de partid şi anchilozarea specifică gerontocraţiei Comitetului Central, Andropov avea toate datele unui reformator. Bine ancorat în structura strict politică de partid, el avea şi avantajul – pe care l-a pus imediat în practică – sprijinului întregii structuri a KGB pe care o condusese nemijlocit în ultimul deceniu şi jumătate, o structură cu o medie de vîrstă mult mai scăzută decît cea a structurilor politice superioare şi totodată una mult mai puţin cangrenată de corupţia endemică a societăţii ruse. Îmbinînd rigoarea politică remanentă a Comitetului Central şi vigoarea spiritului de castă şi disciplină al KGB-ului, Andropov a obţinut într-un timp foarte scurt cîteva rezultate surprinzătoare. Ca şi Brejnev, el a cumulat imediat funcţiile de secretar general al partidului şi şef al statului; spre deosebire de Brejnev, care se mulţumise cu înaintarea pînă la gradul de mareşal dar lăsase ierarhia armatei să-şi conducă în voie propria feudă, Andropov şi-a asumat postul de preşedinte al Consiliului Militar Suprem şi a demarat o anchetă de proporţii privind corupţia la vîrful armatei sovietice (ale cărei rezultate, însă, nu a mai apucat să le vadă). Într-o celebră plenară a Comitetului Central din iunie 1983, Andropov a dat startul unei promiţătoare cruciade anti-corupţie în chiar primul cerc al puterii sovietice, determinînd excluderea din partid a doi dintre cei mai apropiaţi mandarini ai lui Brejnev: fostul ministru de Interne Nikolai Celokov şi fostul secretar de partid (din regiunea Krasnodar) Serghei Medunov.

Cu siguranţă, aceştia doi nu erau singurii din elita de partid asupra cărora legenda coruperii plana în acel moment; prin ei, Andropov a dat mai curînd un semnal că este dispus să meargă foarte departe cu măsurile disciplinare. Acesta, într-adevăr, era un element de noutate – după o eră Brejnev în care elita de partid şi de stat se bucurase de o reală stabilitate şi securitate în raport cu orice ameninţare exterioară cercurilor puterii.

Redisciplinare cu forţa – aceasta pare să fi fost esenţa programului politic al noului lider şi, cum spuneam, ceva rezultate se prefigurau: declinul industrial caracteristic ultimilor ani (manifestat printr-un ritm de creştere inferior celui prevăzut de planul cincinal în curs) a fost stopat în primele şase luni ale anului 1983; la fel şi în agricultură, unde rezultatele din 1983 au fost mai bune decît cele din anii 1980-1982.

Pentru a nu lăsa loc de iluzii, Andropov s-a declarat de la bun început un partizan al puritanismului ideologic cel mai ferm. În 1983 emigraţia a fost practic îngheţată (chiar dacă ea era la un nivel scăzut oricum), iar intelectualii au fost avertizaţi că partidul aşteaptă de la ei sprijin şi nu contestare[1]. De reţinut marea schimbare operată de Andropov în privinţa imaginii interne şi externe a KGB-ului. Departe de instrumentul pur represiv din vremea Gulagului stalinist şi de tradiţiile univoce ale înaintaşelor CEKA, GPU sau NKVD, KGB devine în scurta epocă Andropov o instituţie-garant a ordinii, disciplinei şi legalităţii. Mai mult: spre mijlocul anilor ’80, KGB-ul cuprindea în cadrul structurilor sale tehnice un mare număr de specialişti (inclusiv în domeniul economic) de o calitate cel puţin comparabilă cu cea a experţilor din spaţiul civil. Hélène Carrère d’Encausse vede în aceşti kaghebişti de elită “un super-corp administrativ pe care regimul se putea baza”[2]. De reţinut această moştenire a scurtului inter-regn Andropov. Acest corp îi va fi de mare ajutor, cel puţin în primii ani, lui Mihail Gorbaciov şi, mai ales, vor reprezenta, peste două decenii, o moştenire pe care al doilea preşedinte ales al Rusiei – Vladimir Putin – o va readuce la viaţă cu şi mai mare aplomb şi cu şi mai mari rezultate. Acei siloviki ce vor prelua pe umerii lor destinele (economice, mai ales) ale ţării după anul 2000 îşi au rădăcinile în această reformare incipientă, de către Andropov, a poliţiei politice sovietice.

Această campanie de redresare a moralului partidului şi a moralei comuniste şi aceste reforme anti-corupţie şi vădit disciplinare, atît de interesante în sine, au avut un singur handicap – dar care s-a dovedit a fi decisiv. În ciuda energiei sale reformatoare sau ortodoxiei sale ideologice, Andropov era un om bolnav; cîteva crize cardiace l-au zdruncinat serios în vara anului 1983, astfel încît din septembrie acel an el nu a mai apărut în public practic niciodată – pînă pe 11 februarie 1984, cînd figura sa şi-a făcut reintrarea în atenţia întregii lumi, într-un chenar negru.

Lua astfel sfîrşit una dintre cele mai interesante perioade ale comunismului sovietic: una dintre cele mai scurte epoci din istoria leadership-ului la Kremlin, dar totodată una furnizoare de speranţe pentru cei care încă mai credeau că regimul comunist poate fi reformat / modernizat / eficientizat.

Ca un bilanţ al scurtei epoci Andropov, cîteva lucruri merită subliniate: (i) mai întîi, impresia pe care a lăsat-o în urmă, printre nostalgicii URSS: că tocmai Andropov ar fi putut fi omul care să împiedice declinul şi dispariţia Uniunii, dar moartea sa prematură a anulat această eventualitate (şi cred că M. Malia este îndreptăţit să vorbească, în acest context, despre un cult minor al succesorului lui Brejnev, ca una dintre şansele ratate ale comunismului sovietic[3]); (ii) chiar dacă nu a acceptat niciodată ideea unei “crize de sistem” în URSS şi s-a încăpăţînat să creadă că este vorba numai despre o “criză de performanţă, ”tot Andropov este cel care redescoperă valoarea tehnocraţilor, ca parteneri şi interlocutori ai politicienilor din aparatul partidului[4]; (iii) o altă iniţiativă, foarte curajoasă, care i se datorează – ne asigură Malia – este promovarea mai tînărului Mihail Gorbaciov în calitatea neoficială (dar sesizabilă) de moştenitor desemnat. În 1981, susţinut şi promovat de Andropov, acesta din urmă devenea cel mai tînăr membru al Biroului Politic; din mediul de intelectuali şi tehnocraţi pe care Andropov îl ţine aproape îşi va selecta Gorbaciov, peste cîţiva ani, partizanii perestroikăi sale; (iv) în fine, rămîne un fapt că moştenirea Andropov va cunoaşte un spectaculos reviriment în literă şi spirit peste un deceniu şi jumătate. Pentru că, aşa cum sugeram mai sus, nimeni altul şi nimic altceva decît Andropov şi politica/politicile sale vor fi modelul de politică internă pentru ceea ce, după 2000, va pune în practică Vladimir Putin.

La moartea lui Brejnev, în lupta pentru succesiune Andropov avusese un rival cu o reală priză în interiorul Politburo-ului şi a Comitetului Central: Constantin Ustinovici Cernenko, în care mulţi vedeau urmaşul legitim al lui Brejnev.

În raport cu Andropov, Cernenko era, la cei 73 de ani ai săi din acel moment, un personaj politic de cu totul altă factură: şef al uriaşului aparat de propagandă încă din 1956, el fusese unul dintre numeroşii specialişti sovietici ai cosmetizărilor de tip agitprop, prin campanii succesive care, o vreme măcar, avuseseră un succes notabil în interiorul şi mai ales în exteriorul Uniunii Sovietice. Exponent al aripii vechi, conservatoare, a partidului, este foarte posibil ca Cernenko să fi fost înlăturat de pe firmamentul politicii sovietice în cazul în care Andropov ar fi avut o conducere mai lungă. Dar în momentul în care, pe 13 februarie 1984, după moartea lui Andropov, el devine secretarul general al PCUS iar pe 12 aprilie acelaşi an preia şi preşedinţia Prezidiumului Sovietului Suprem, Cernenko se arată foarte repede a fi depăşit de cerinţele epocii, din toate punctele de vedere – cel din fişa de sănătate fiind doar unul dintre ele.

Caracterul provizoriu al acestui mandat – de interimat între epoca Brejnev şi cea viitoare – a devenit clar, ca şi în cazul lui Andropov, în cursul primei veri petrecute de noul lider în cel mai important birou dintre zidurile Kremlinului. Ca şi în cazul predecesorului său, problemele de sănătate nu au întîrziat să apară odată cu primele săptămîni de caniculă. Mai puţin chiar decît în cazul Andropov, anul de conducere al lui Cernenko este practic fără istorie – cu aproximaţie, se poate intui ceea ce el a încercat, fără a avea însă nici o garanţie asupra acestui nici măcar schiţat program de guvernare. Mai mult decît în cazul lui Brejnev din ultimii săi ani şi mai vizibil chiar decît în cazul lui Andropov, scurtul intermezzo Cernenko va rămîne proverbial prin lungile zile în care primul birou al Kremlinului şi al ţării rămînea neocupat, titularul postului stînd mai mult în exclusivista clinică medicală a Comitetului Central – prilej, în culisele palatului, pentru desfăşurarea unei bizantine curse pentru putere.

Cernenko a încetat din viaţă pe 10 martie 1985, după cîteva zile de cvasi-moarte clinică. Viitorul preşedinte american George Bush – pe atunci vice-preşedinte în primul mandat al lui Ronald Reagan – avea să-şi aducă aminte într-o cheie ironică de această avalanşă de înmormîntări (trei în mai puţin de trei ani): la moartea lui Brejnev, Bush a venit la Moscova pentru funeralii, în fruntea unei delegaţii americane; la moartea lui Andropov, tot Bush a adus omagiul protocolar al Americii; la fel un an mai tîrziu, la moartea lui Cernenko – o suită de deplasări pentru care – va povesti Bush[5] – secretarul de stat american şi prietenul său James Baker găsise deja o rimă relativ cinică: You die, I’ll fly (tr. rom. Tu mori, eu voi lua avionul).

Precipitata dispariţie a ultimilor doi lideri, Andropov şi Cernenko, consecinţă directă a gerontocraţiei de la Kremlin, a avut totuşi şi o consecinţă fericită: a pus în lumină necesitatea acută a unei schimbări la vîrf nu numai de personaje, ci şi de generaţie. Şi astfel a deschis drum pentru Mihail Sergheievici Gorbaciov, numit ca lider al partidului la nici cinci ore după ce, pe 11 martie, dispariţia lui Cernenko era anunţată oficial.

În acel moment de început, Gorbaciov – un june (după standardul locului) om politic de 54 de ani – era cel mai tînăr membru al Biroului Politic al PCUS şi devenea cel mai tînăr secretar general al PCUS din istoria poststalinistă a Uniunii Sovietice; el era, totodată, şi primul care-şi începuse cariera politică după moartea lui Stalin[6]. Dar Gorbaciov nu era un necunoscut. Nu era deloc pentru prima dată cînd liderii occidentali auzeau numele său. În anii ’90, cancelarul german Helmuth Kohl îşi va aduce aminte că atunci cînd a venit la Moscova, în toamna lui 1982, pentru funerariile lui Brejnev, Iuri Andropov i-a spus personal că “omul viitorului, recent cooptat în Biroul Politic, era un tinerel lider de partid care se numea Mihail Gorbaciov”[7]. De reţinut această mărturie, doar una dintre cele care confirmă faptul că Gorbaciov fusese pregătit din vreme ca delfin al regimului. Şi un alt detaliu: spre deosebire ce cei trei predecesori ai săi – Brejnev, Andropov şi Cernenko –, Gorbaciov, odată devenit lider al partidului, nu-şi va asuma şi preşedinţia Sovietului Suprem (id est a statului), preferînd să-l numească acolo pe unul dintre veteranii politicii sovietice, ministru de Externe timp de 28 de ani (!), Andrei Gromîko (locul acestuia în fruntea Externelor sovietice avea să fie ocupat de un personaj cu care ne vom mai întîlni mai jos, Eduard Şevarnadze). Acelaşi Gromîko care, practic, îl anunţase în faţa Comitetului Central pe Gorbaciov ca succesor al defunctului Cernenko, folosind o descriere ce va face carieră: „Tovarăşi, acest om are un zîmbet plăcut, dar are şi dinţi de fier!”[8].

Nimeni nu bănuia, în acea zi de 11 martie 1985, în acele momente de debut de carieră, că el va fi ultimul lider al unui imperiu căruia tot el îi va semna actul de deces.

 

1.2. Un om nou, cu o legendă bună

Printr-o succesiune de compatibilităţi, în care chimia personală, calculele de tip bizantin şi hazardul politic au mers mînă în mînă, se poate spune că această carieră de lider a lui Mihail Gorbaciov a avut nu una, ci două stele călăuzitoare (sau protectoare, mai bine spus).

Prima a fost Mihail Suslov – veteranul ideolog al partidului, activ încă de cînd era unul dintre principalii acuzatori ai lui Tito, la sfîrşitul anilor ’40, dar şi omul care, în regiunea din jurul oraşului Stavropol (pe care o controla ca pe un fief politic personal în anii ’50) l-a protejat de la început pe tînărul Gorbaciov, pe atunci doar preşedinte al organizaţiei de tineri comunişti Komsomol din Stavropol; deloc întîmplător, în virtutea acestei protecţii, că în 1982, cînd Suslov încetează din viaţă, Gorbaciov a fost cel pe care – foarte posibil – recent dispărutul îl recomandase pentru a-l înlocui în funcţia de preşedinte al comisiei de politică externă a Sovietului suprem (funcţie pe care Gorbaciov va ajunge cu o uşoară întîrziere, la începutul anului 1984). Tot ideologul Suslov i-a relevat lui Gorbaciov importanţa vizitelor în afară, şi mai cu seamă valoarea primei impresii pe care o va face interlocutorilor occidentali – un lucru pe care Gorbaciov nu-l va uita niciodată; şi pe care l-a pus în practică încă de la mijlocul anilor ’70, cînd a vizitat cu diverse sarcini ţări precum Italia, Portugalia, RFG sau Franţa şi, peste tot, a lăsat o amintire ale cărei roade avea să le culeagă un deceniu mai tîrziu.

Iar a doua stea protectoare a fost, cum am spus, Andropov, în timpul căruia a devenit evident că, aşa cum Cernenko fusese protejatul lui Brejnev, la fel mai tînărul Mihail Sergheevici era antrenat pentru rolul cu totul oficial de delfin al regimului. La sfîrşitul anului 1983, pe cînd Andropov îşi consuma pe paturi de spital ultimele luni de viaţă, Gorbaciov a fost cel însărcinat cu organizarea şi controlul alegerilor în regionalele de partid, precum şi cu activitatea ideologică a Comitetului Central.

La mijlocul lui decembrie 1984, pe cînd liderul en place Cernenko făcea faţă propriilor probleme de sănătate, Gorbaciov face o vizită istorică în Marea Britanie[9] – în calitate de numărul doi al Kremlinului – şi ajunge, printre alte destinaţii, şi pe Downstreet 10. Aici, primul-ministru Margaret Thatcher ştia foarte bine că întîlneşte viitorul lider al URSS (despre care avea, oricum, un dosar consistent – şi foarte favorabil – după vizita pe care Gorbaciov o făcuse, în 1983, în Canada).

În discuţia cu gazdele britanice, cîteva lucruri îl vor interesa în mod particular pe Gorbaciov: productivitatea muncii în Marea Britanie şi felul în care ea este încurajată, noile dezvoltări tehnologice în curs şi, mai ales, coordonatele după care este organizat Commonwealth-ul britanic. Mai presus de toate, Gorbaciov zîmbeşte condescendent atunci cînd este întrebat dacă se consideră un produs al războiului rece – şi spune că aşteaptă să vadă războiul rece a fiind un capitol de istorie, depăşit de o eră nouă a relaţiilor internaţionale, pe care o aşteaptă şi în care crede. Într-o simplă declaraţie de presă se ascundea astfel un întreg program. Destul pentru ca, la sfîrşitul întrevederii cu el, doamna Thatcher să declare „Occidentul poate lucra cu acest om”. Dat fiind că aceste vorbe veneau din partea cuiva care niciodată pînă atunci nu putuse fi nici măcar bănuită de o umbră de simpatie faţă de sovietici sau de sistemul lor, era mai mult decît un compliment.

Numai că, odată ajuns liderul partidului şi statului său, Gorbaciov avea să înţeleagă faptul că cele mai dure provocări nu vor veni din afară, ci din interiorul Uniunii Sovietice – cu extensia sa directă din epocă, anume frontul de luptă din Afganistan.

Mai presus de orice, Gorbaciov însuşi – ca produs prin excelenţă al acestui sistem la a cărui conducere ajunsese – ştia foarte bine că lupta cea mai dură pentru putere în URSS nu se purta în afara Kremlinului, ci între zidurile acestuia. Sau, mai precis fie spus, cîmpul de luptă predilect era însuşi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui rol conducător în societate era stipulat în însăşi Constituţia (brejnevistă) a URSS din 1977[10]. Şi cred că d’Encausse are dreptate cînd spune că şansa a fost de partea proaspătului lider Gorbaciov şi atunci cînd el a trebuit să respecte calendarul politic al PCUS prin organizarea unui congres al partidului (cel de-al XXVII-lea) foarte repede după accederea sa la putere, căpătînd astfel ocazia de a împrospăta după voie aparatul de partid (aceasta se întîmpla în februarie 1986, la doar 11 luni după ce Gorbaciov moştenise conducerea – faţă de Nikita Hruşciov, al cărui congres XX din 1956 venise abia la trei ani de la preluarea puterii în partid).

Prima problemă de care Mihail Gorbaciov s-a lovit în mod direct a fost discreditarea însăşi a ideii de reformă în Uniunea Sovietică. De la departamentele care se ocupau de elaborarea planurilor cincinale unionale (Gosplan) şi pînă la miile de kolhozuri din toate republicile, despre reformă se vorbea de aproape 30 de ani – mult prea mult pentru ca termenul să mai fie în vreun fel mobilizator, drept care “ţinea chiar de credibilitatea lui Gorbaciov de a evita acest exerciţiu în van”[11].

Ca urmare, Gorbaciov a început să vorbească altfel decît predecesorii săi: despre creşterea “autonomiei unităţilor de producţie”, despre “iniţiativă” şi despre “spirit întreprinzător”, despre “stimulente materiale şi morale”, despre “creşteri calitative” şi chiar despre un termen care pînă atunci se credea că este mereu la Vest de URSS, “profit”. În spiritul locului, noul lider nu putea evita gesturile de forţă: pe 11 iunie 1985 el critica în mod public Gosplan-ul şi îi cerea să refacă în parametri reali proiectul pentru planul cincinal 1986-1990. În cursul acelei veri, specialiştii Institutului de Economie din Novosibirsk au fost însărcinaţi direct de Gorbaciov cu elaborarea unui plan de “debirocratizare” a sistemului de producţie industrială. În cursul lunii august 1985 au fost publicate o serie de decrete prin care se restrîngeau atribuţiile instituţiilor administrative intermediare care se aflau între Gosplan şi întreprinderi şi cărora nimeni nu le mai vedea utilitatea. Iar pe 15 octombrie Gorbaciov anunţa personal un ambiţios plan de modernizare economică.

Importanţa tuturor acestor acte nu s-a relevat decît tîrziu, mai curînd de către istoricii epocii Gorbaciov decît de cetăţenii Uniunii Sovietice – care nu au resimţit (nici nu aveau cum) în mod imediat o ameliorare a condiţiilor materiale de trai. Tot acest nou discurs nu era decît suprastructura unei dorinţe de schimbare. Pentru ca aceasta să devină efectivă, trebuiau să se întrunească simultan o serie de factori pe care liderul URSS, cu toată puterea sa, nu-i controla în totalitate.

Iar pe unul dintre ei chiar deloc – este vorba despre un indicator care nu s-a aflat niciodată pe prima pagină a ziarului Pravda: anume preţul petrolului.

 

1.3. Preţuri în scădere şi tovarăşi deveniţi adversari

Judecînd retrospectiv, se poate spune că neşansa istorică a lui Gorbaciov a fost aceea de a ajunge la conducerea URSS într-un moment în care preţul petrolului (şi cu apendicele său, preţul gazelor naturale) a început să scadă. Pe 20 ianuarie 1986 preţul petrolului brut a coborît brusc sub 20 de dolari / baril. Era prima scădere a preţului de după ultimul şoc petrolier, din 1979.

Şi ieşea astfel la iveală un veritabil călcîi ahilean al Uniunii Sovietice, a cărui amploare nici măcar adversarul său direct – Statele Unite şi Occidentul european – nu o intuia cu totul. În anii noştri, tot mai mulţi istorici şi analişti au rediscutat acest aspect şi au ajuns la concluzia că “sovieticii au beneficiat de un avantaj strategic atunci cînd preţul petrolului a irupt ca rezultat al boicotului arab, din 1974, al petrolului, ceea ce a însemnat o producţie mai mică vîndută la preţuri mai mari. Dar ceea ce părea o binecuvîntare – abundenţa petrolului şi a gazului din Siberia – s-a dovedit a fi, după mai bine de un deceniu, mai curînd un blestem”[12]. Potrivit unei astfel de analize, după primul şoc petrolier, din decembrie 1973, petrodolarii au permis Kremlinului să umple goluri din economia internă şi chiar să finanţeze politica externă expansionistă – vezi bazele din Egipt sau Siria sau campaniile sponsorizate (direct sau prin interpuşi) din Etiopia, Angola, Mozambic sau Afganistan. Un al doilea salt al preţurilor la hidrocarburi s-a produs în 1978, imediat după tulburările din Iran (întoarcerea ayatolahului Khomeini şi revoluţia mullahilor – partizanii acestuia) şi URSS părea, din acest punct de vedere, avantajată pe termen lung. De reţinut că la începutul anilor ’80, chiar şi în contextul creşterii agresivităţii la nivelul discursului între Washington şi Moscova şi pe fondul apariţiei psihozei nucleare în Europa Occidentală[13], cancelarul german Helmuth Kohl a început negocieri pentru construirea unui oleoduct şi a unor staţii de pompare pentru gaze care să lege Uniunea Sovietică de Germania federală. De reţinut această relaţie privilegiată în domeniul energiei, pe cale de a se înfiripa atunci şi care peste două decenii avea să ajungă la deplina ei maturitate, între Rusia şi Germania. Istoria gazoductului North Stream (tr. rom. Torentul nordic), atît de discutat astăzi, începe atunci, la începutul anilor ’80 – încă un semn că puterile conştiente de ele înseşi urmăresc cu precădere interese pe termen lung.

Dar în cursul anului 1985 acest domeniu economic a intrat într-o zodie cu totul diferită – avantajoasă pentru Occident şi nefastă pentru URSS. Pe fondul războiului dintre Iran şi Irak (sprijinite de URSS, respectiv SUA), conflict care ţinea preţul petrolului la un nivel ridicat[14], în mod neaşteptat Arabia Saudită a anunţat o creştere masivă a producţiei sale de petrol. Astăzi se ştie că acest act a fost făcut la sugestia Departamentului de Stat al lui Ronald Reagan; în acest fel, după principiul domino-ului, Statele Unite atingeau două ţinte: obligau Iranul – care îşi susţinea armata aproape exclusiv din petrodolari – să accepte pacea cu Irakul (pe care nu era departe de a-l învinge!) şi totodată loveau în plin proiectele de plan cincinal ale URSS, care se bazau pe un preţ mondial mare al hidrocarburilor.

Aşadar, pe 20 ianuarie 1986 petrolul brut ajungea sub 20 de dolari / baril, iar pe 24 martie acelaşi an se produce cataclismul: miniştrii celor 13 state membre ale Organizaţiei Statelor Producătoare de Petrol (OPEC), reuniţi într-o lungă şedinţă la Geneva, după o discuţie în contradictoriu de şapte zile nu au reuşit să cadă de acord asupra unei limitări a producţiei (care ar fi dus la o creşetere a preţului) şi au suspendat şedinţa. În curs de cîteva zile, la bursele majore preţul a continuat să scadă şi, pe 31 martie 1986, s-a ajuns, pentru prima dată după 1974, la preţul de 10 dolari / baril. În viitorul imediat, nivelul acestui preţ a mai avut o singură tendinţă de redresare, la începutul lui august 1987: conflictele endemice din Golf şi mai ales cvasi-ruperea relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Iran au dat impresia, timp de cîteva zile, că preţul petrolului va urca rapid. Dar foarte repede s-a dovedit că ţările OPEC (dorind să profite de ocazie) şi-au depăşit cotele fixate pentru extracţie şi prelucrare, astfel încît  – pe fondul unei oferte în abundenţă – preţul mondial a coborît iarăşi. Acesta este un detaliu care nu trebuie să scape nici unei analize a factorilor ce au condus spre criza finală şi disoluţia Uniunii Sovietice. Valoarea petrolului avea să crească la începutul anilor ’90, în contextul invaziei irakiene în Kuweit şi a războiului împotriva lui Saddam Hussein – dar era deja prea tîrziu pentru Gorbaciov şi pentru URSS.

Un alt detaliu mi se pare deasemenea mai important decît multe în analiza de ansamblu a mandatului Gorbaciov: în ciuda rezultatelor sale finale, mi se pare cu totul necesar de scos în evidenţă faptul că nimic nu lasă de bănuit că ultimul lider sovietic şi-ar premeditat, pînă la ultima, consecinţele practicii sale de guvernare. Nimic nu le lasă să credem că Gorbaciov a dorit prăbuşirea sistemului comunist sau demantelarea Uniunii Sovietice.

Oricît ar părea de ciudat pentru cineva care-i analizează cariera ştiind de la bun început spre ce a condus ea, este cu mult mai probabil că liderul sovietic a dorit ameliorarea comunismului, modernizarea şi reformarea lui, în numele “valorilor” marxist-leniniste de care el nu s-a îndoit nici o clipă atunci cînd a ajuns la putere. Deasemenea, trebuie spus mereu că, iniţial, Gorbaciov a încercat o macro-schimbare la nivelul economiei. Esenţa originară a reformelor sale a fost una de natură economică – nu politică.

Decalajul, din acest punct de vedere al economiei, între URSS şi ţările capitaliste dezvoltate era frapant. În noua eră a tehnologiei şi a consumismului, vizibile cu ochiul liber chiar şi de un neofit ca fiind paradigme occidentale ale anilor ’80, nu mai avea temei nici măcar speranţa ce animase deceniul hruşciovian: anume că acest decalaj este o moştenire a istoriei dar, datorită superiorităţii de ansamblu a comunismului, el se va absorbi de la sine, într-un viitor totuşi previzibil.

Pentru orice om raţional, era cu mult mai probabil ca acest decalaj, în loc să scadă, să crească. Aşadar, Gorbaciov a început prin a promova o reformare a economiei (ceea ce rămîne emblematic pentru anii 1985-1987), fiind convins că ea va conduce către un salt calitativ în viaţa cetăţenilor sovietici. Abia după aceea (mai cu seamă după 1987) el s-a avîntat în direcţia unei reforme de ordin politic – pentru că a înţeles, pe seama propriilor sale eşecuri, că în tipul de societate pe care-o conducea tocmai politicul era cel care putea dinamiza sau, dimpotrivă, bloca totul.

Marile decizii reformatoare la nivelul partidului sau instituţiilor politice nu au plecat dintr-o dorinţă clarvăzătoare a liderului şi nici măcar dintr-un program teoretic anterior pregătit de el sau echipa sa – ci din înţelegerea, brutală, a faptului că sistemul comunist (înţelegînd prin acesta tipul de societate, tipul de economie şi tipul de interacţiuni sociale ce-i erau specifice) era cu totul dependent de politică şi de politic. Fără schimbarea manierei de a face politică în URSS era inutilă orice altă reformă – aceasta a fost cea mai dură dintre toate lecţiile deprinse de Gorbaciov şi, probabil, a fost şi cea care i-a marcat într-o manieră definitivă cariera de lider.

În lipsa oricărei alte alternative, pe plan intern Gorbaciov a decis să continuue linia reformistă promiţătoare a lui Andropov. Neavînd, totuşi, aparatul acestuia la îndemînă – adică KGB-ul, care iniţial l-a privit pe noul lider cu o circumspecţie respectuoasă, dar i-a sprijinit elanul modernizator numai cît acesta nu a pus în pericol sistemul politic –, Gorbaciov a fost nevoit să apeleze mai ales la o nouă retorică. Vorbind despre necesitatea modernizărilor tehnologice şi despre valoarea contactelor cu Occidentul industrializat, el a cîştigat aproape instantaneu suportul acelor generaţii de cetăţeni sovietici între 18 şi 45 de ani ce vor reprezenta, vreme de aproape un deceniu, baza puterii sale. Vorbind despre posibilitatea unor cîştiguri materiale mai mari bazate pe o nouă – şi necesară – productivitate a muncii, Gorbaciov a cîştigat respectul milioanelor de muncitori sovietici, care dintotdeauna avuseseră intuiţia (corectă) că tocmai imixtiunea politicului în munca lor îi face neproductivi şi îi condamnă, deci, să cîştige puţin.

Deşi au sporit credibilitatea liderului în faţa propriilor concetăţeni, această retorică nu a adus nici un cîştig economic concret. Şi totuşi, mutaţia era mai mare şi mai benefică decît ar fi putut cineva bănui în primii ani: ceea ce se schimba era forma şi fondul discursului intern în societate, felul de a gîndi, vorbi, de a pune întrebări şi de a aştepta răspunsuri. Chiar dacă aceasta nu îmbunătăţea peste noapte indicatorii industriali sau agricoli ai ţării, această deschidere fără precedent spre problemele reale ale omului avea să modifice însăşi modul de viaţă sovietic. Iar această deschidere în plan economic şi social, prin acumulare şi distilare, nu putea să nu contamineze şi planul propriu-zis al politicii. Totuşi, rămînea nerezolvată o problemă de fond: dacă acest program foarte vast şi ambiţios al noului lider “putea fi pus în practică în mod eficace fără să atingă structurile însele [ale partidului]”[15].

Stilul deschis şi foarte tranşant, zîmbetul optimist şi mina relaxată, impresia că ştie nu numai să vorbească oamenilor simpli, ci şi să-i asculte, i-au adus lui Gorbaciov, relativ repede, o popularitate internă pe care nici un lider sovietic, pînă la el, nu o mai avusese.

În primii ani de mandat el a fost foarte atent în a-şi selecta o echipă administrativă – politică şi managerială – compatibilă cu felul său de a vedea lucrurile şi devotată principiilor pe care le avea în vedere. Printre aceştia un inginer constructor de aceaşi vîrstă cu el (născut în 1931, ca şi Gorbaciov), ajuns, în 1975, prim-secretar de partid al regiunii Sverdlovsk şi care-şi crease deja o legendă de luptător acerb împotriva birocraţiei de partid şi a pieţei negre care submina încrederea oamenilor în sistem – pe nume Boris Nikolaievici Elţîn. Ajuns la Moscova spre sfîrşitul lui 1985, din dispoziţie venită direct de la vîrful ierarhiei Kremlinului, Elţîn este numit prim-secretar al comitetului de partid din Capitală. Numirea nu era cu totul întîmplătoare. Gorbaciov simţea că aparatul de partid priveşte cu mare circumspecţie dorinţa sa de reformă. Drept care singura sarcină pe care o primeşte Elţîn din partea lui Gorbaciov a fost mai curînd o invitaţie deschisă la susţinere – scop în care urma să facă şi aici ceea ce, timp de un deceniu, făsuse la Sverdlovsk. Dar Elţîn, în conformitate cu firea sa, va face chiar mai mult: în primul rînd, va intra în conflict direct cu elita gerontocrată de partid a Moscovei, cu lungi conexiuni pînă în Comitetul Central, şi mai ales cu Egor Ligacev – responsabilul ideologic al PCUS şi a doua persoană din ierarhie, imediat după Gorbaciov. Convins că are sprijinul acestuia din urmă, Elţîn merge mai departe – şi, în cele din urmă, fiind deja în defensivă pe mai multe fronturi şi lipsit de ajutorul pe care-l aştepta, Elţîn este îndepărtat din funcţia pe linie de partid şi trebuie să se mulţumească cu poziţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Construcţii (Gostroi), funcţie echivalată cu cea de ministru adjunct al Construcţiilor (din 1987 pînă în 1989). Elţîn va digera foarte greu această înfrîngere, în care principalul vinovat i se pare a fi Gorbaciov în persoană. Din acest moment se produce divorţul, ireconciliabil pînă la capăt, dintre Elţîn şi politica gorbaciovistă. În acel moment, manualele de filosofie materialist-dialectică ale elevilor din toate liceele Uniunii Sovietice (la fel ca şi în restul Europei de Est) vorbeau mai ales despre rolul maselor în istorie şi negau rolul personalităţilor. Şi totuşi, relaţia foarte tensionată dintre Gorbaciov şi Elţîn (ca şi cea dintre suporterii fiecăruia) va marca în modul cel mai propriu ultimii ani din istoria imperiului sovietic. (capitolul I mai continuă)

 

 


[1] Jaurès Medvedev, Andropov au pouvoir, Ed. Flammarion, Paris, 1983, p. 5-6.

[2] Cf. Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris, 2007, p. 11.

[3] Martin Malia, La tragédie soviétique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, Ed. du Seuil, Paris, 1995, p. 506.

[4] Malia foloseşte exemplul Raportului de la Novosibirsk, redactat în 1983 (dintr-o comandă plecată de la vîrful PCUS) de o echipă de sociologi de la sucursala siberiană a Academiei de Ştiinţe a URSS şi care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai exacte diagnostice ale tarelor sistemului. Avînd un caracter confidenţial, raportul a ajuns totuşi în Occident, unde, odată publicat, i-a surprins pe sovietologi prin precizia şi severitatea analizei.

[5] Vezi George Bush & Brent Scowcroft, A World Transformed, Alfred A. Knopf, New York, 1998.

[6] În momentul alegerii lor în postul de secretar general al PCUS, Stalin avusese 43 de ani, Hruşciov avusese 58 de ani, iar Brejnev 57.

[7] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Ed. Litera International, Bucureşti, 2008, p. 106.

[8] Michelle Parks, John L. Moore, The Soviet Union (2nd edition), Congressional Quarterly Inc., Washington, D.C., 1986, p. 200.

[9] Malia, La tragédie soviétique…, p. 507.

[10] Hélène Carrère d’Encausse, La gloire des nations ou la fin de l’Empire sovietique, Ed. France Loisirs, Paris, 1991, p. 19.

[11] Alain Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme dans la continuité”, în Le Monde, 2 octombrie 1985.

[12] Stürmer, Putin şi noua Rusie.., p. 104.

[13] Mai cu seamă în RFG, unde ştirea că Uniunea Sovietică şi-a îndreptat noile sale rachete sale SS20 spre Europa de vest – ca urmare a tonului anticomunist revigorat al lui Ronald Reagan – a încurajat o vastă mişcare politică pacifistă şi ecologistă (stipendiată în bună parte de Kremlin).

[14] Deloc întîmplător, o altă victimă a creşterii preţului la petrol din anii ’70 a fost România lui Nicolae Ceauşescu, ţară care avea o capacitate de prelucrare cu mult peste capacităţile sale de extracţie.

[15] Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme…”.

19 iunie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu