G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 Mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

14/dec/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (4/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7) – (4/7)

Cu un an în urmă, s-ar fi zâmbit ironic la ideea unui “guvern economic european”; astăzi el pare a fi singura soluţie raţională pentru ca moneda euro să poată fi salvată pe moment şi ferită de astfel de pericole în viitorul previzibil. Devine astfel evident că o uniune politică a celor 27 este inoperantă în lipsa unei coordonări economice – dincolo de marjele (largi în teorie, dar restrânse în practică) ale Parlamentului European. Cum spune Habermas, e relativ simplu să dai vina pe «măsluirile greceşti» şi pe «iluzoria prosperitate spaniolă» (grecii şi spaniolii, ca şi alţii, trăind în ultimul deceniu cu mult peste posibilităţile lor reale, iar acum fiind constrânşi să suporte consecinţele…).

Dincolo de acestea (date reale, dar nu şi cauzale în raport cu fenomenul de criză despre care vorbim), mult mai gravă este criza de ansamblu a identităţii europene, agravată atât de panica actuală (aceasta-i evident), cât şi, s-o recunoaştem, de rapiditatea (totuşi!) cu care extinderea UE s-a petrecut în ultimii 10 ani. Teza lui Habermas e neliniştitoare: el crede că la nivelul societăţii germane (de la care, ştim deja, se aşteaptă atât de mult pentru Europa) a apărut o «ruptură în mentalităţi» faţă de epoca lui Helmut Kohl: «domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă (…) de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta». O generaţie care, «conştientă de îngustarea marginii sale de manevră, (…) renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte» europene etc. În mijlocul Europei – spune Habermas – se află un colos «întors spre sine însuşi», cu o «mentalitate egocentrică, lipsită de ambiţie normativă». Aceasta pare a fi noua Germanie, de la care confraţii europeni aşteaptă izbăvirea morală şi financiară.

Probabil că fantasma ajunsese prea departe, astfel încât ea i-a contaminat şi i-a deturnat de la realitate pe proprii săi subiecţi. Şi probabil că prima lecţie a acestei dureroase crize este tocmai aceea că Germania şi Grecia, dincolo de apartenenţele lor comune în structura instituţională a Occidentului de azi, nu au în comun decât litera cu majusculă a numelui propriu. Dincolo de care, imediat, apar problemele.

Cu sinceritatea esticului suficient de subiectiv pentru a se considera norocos în raport cu istoria recentă, dar şi îndeajuns de raţional şi inteligent pentru a pune un diagnostic corect problemei europene comune, politologul bulgar Krastev spune: «de zece ani am trăit într-o ficţiune, care avea avantajul de a fi politic corectă: pretindeam să credem că Germania şi Grecia aveau aceleaşi drepturi». Criza ne-a adus pe un teren mai ferm – şi mai adevărat. Chiar şi împreună, uniţi instituţional în diversitatea noastră, diferenţa primordială persistă: există state mari şi există state mici; unele mai puternice, altele mai slabe. Uniunea nu le-a adus la acelaşi nivel. De acord, puterea îţi aduce responsabilităţi suplimentare – dar aceasta nu presupune, pentru echilibru, şi anumite drepturi suplimentare pentru cei cu responsabilităţi? Nu-i simplu şi nu-i comod răspunsul, dar merită meditat asupra lui. (va urma)

14 Decembrie 2010 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

12/mai/2010 Din nou despre competiţia Nabucco – South Stream

AZERBAIJAN – TURKEY – RUSSIA // Nabucco or South Stream, the battle over energy transit to Europe is on

The European Union wants Nabucco, a gas pipeline from Central Asia that bypasses Russia. Moscow wants to revive interest in the South Stream gas pipeline to retain its place as Europe’s main energy supplier. Construction in both pipeline projects is ready to go.

Tuesday, May 11, 2010, by Asia News  
 
Baku – Turkey and Azerbaijan have agreed on a price for Azeri gas and its transit through Turkish territory in direction of Europe. In the meantime, Russia and Austria agreed on terms to build the South Stream gas pipeline. Large-scale projects that would supply energy to Europe over the next decades are trying to outdo each other. Turkey and Azerbaijan has agreed to an earlier „agreement in principle” that had been informally leaked to the press two months ago. Now confidential sources cited by the Asia Times are saying that the deal is based on “concrete numbers”, a new bilateral contract for additional gas for Turkish domestic consumption as well as for further gas from the Shah Deniz Two deposit to be developed as a source for the Nabucco project.

[  G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Rusia, Uniunea Europeană şi proiectul Nabucco ]

Nabucco is designed to take gas from the Caspian Sea basin through Georgia and Turkey Citește în continuare

12 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

05/mai/2010 O vară fierbinte pentru Europa. Criza euro = criza UE?

Criza grecească

Către un euro cu două viteze?

Lucio Caracciolo, 26 aprilie a.c.  | La Repubblica, Roma, prin presseurop.eu

 

Unii euro sunt mai egali decât alții...

Unii euro sunt mai egali decât alții…

Din nou, Germania a impus condiţii pentru a acorda ajutoarele financiare solicitate de Grecia pe lângă UE şi FMI. O atitudine care reflectă teama de a plăti pentru alte ţări, dar şi dorinţa de a redefini conturul zonei euro, consideră La Repubblica.

În septembrie 1994, Wolfgang Schäuble, şeful de atunci al deputaţilor CDU-CSU în Bundestag, lansa împreună cu colegul lui Karl Lamers ideea Citește în continuare

5 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

25 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(1/2)

Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.

Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.

O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă.  Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.    

O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.

De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului  extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul  ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate).  (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )

_________________________

by Bill Whitehead 26 dec 09

22 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

Dan Dungaciu

 „De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.

16 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

14/ian/2010 Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean

Genocidul armean

 Bedros Horasangian

Se împlinesc anul acesta, suntem în 2010 deja, 95 de ani de la Genocidul Armean din 1915.

Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia întregii umanităţi. Există deja, pe lângă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările. Şi să pună în lumină întunericul unor fapte abominabile.

Nu doar despre „Marea Catastrofă” din 1915 este vorba. Generaţia bunicilor noştri utiliza termenul „Axor”. Unii erau copii la acea dată, alţii adolescenţi, trăiseră direct acel drum al morţii către Deyr-el-Zor din deşertul sirian sau aflaseră, ştiau totul din cele povestite. Din familiile lor decimate sau din ale altora. In 1915 a fi armean era să fii un om mort. Nu  s-a putut duce pînă la capăt acest proiect sinistru, dar preţul plătit a fost oricum extrem de mare. Dintre supravieţuitori puţini erau cei dispuşi să vorbească. Dintre urmaşii supravieţuitorilor puţini îşi mai puteau permite să scotocească în trecut cînd ei erau obligaţi să se acomodeze cu prezentul şi să ia viaţa de la început. Şi nu acasă, la casele lor, ci pe unde apucaseră să fugă. Din casele lor. Casă („dun”) şi Patrie („hairenik”) au devenit locurile pe unde au ajuns să-şi clădească noi locuinţe şi să întemeieze noi familii. Viaţa îşi urma cursul ei inalienabil. Mii, zeci, sute de mii de destine luate din nou de la capăt. Sunt poveşti şi istorii care nu intră în cărţile de poveşti şi în cele de istorie. (continuarea, în format word doc.Horasangian – genocidul armean – ian 10 )

__________________________

Stairs – din „Foreign Affairs”, ian-febr. 10 

14 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 (Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?

Un test pentru viitorul UE

(şi pentru identitatea europeană)

 

Adrian Cioroianu

Deseori aniversările pun probleme, atât în viaţa indivizilor cât şi în cea a instituţiilor. Este cazul Zilei Europei din acest an – un 9 mai care a stat sub semnul crizei financiare şi economice globale. Dar temerile celor autentic preocupaţi de starea Uniunii Europene sunt însă mai mari. Pentru că nu numai criza financiară dă frisoane, ci şi semnele unei posibile crize de identitate europeană. Într-un an al alegerilor europene, o atare perspectivă nu era chiar ceea ce ne lipsea.

Când, pe 9 mai 1950, prim-ministrul francez Robert Schuman propunea înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – episodul întâi din povestea viitoare a UE –, scopul mărturisit era acela de a face ca un nou război între Franţa şi Germania să fie „nu numai de neconceput, ci şi imposibil de pus în practică”. Mai simplu spus, Uniunea Europeană de azi s-a născut, acum aproape şase decenii, din teama de un nou conflict. De la bun început, Franţa şi Germania (sau RFG, până în 1990) au fost campionii mişcării de integrare – şi au fost totodată, trebuie spus, şi principalii cotizanţi pentru ca această integrare să funcţioneze.

În timpul războiului rece, comunitatea occidentală a găsit un motiv suplimentar de solidaritate: teama de ameninţarea sovietică. Dar în ultimul deceniu situaţia s-a schimbat considerabil. Fosta Europă a celor 15 a ajuns la 27 de membri. Unde-s mulţi, puterea creşte – aceasta este valabil în teorie (sau în poemele mobilizatoare), dar în practică realitatea e mai nuanţată. Cu zece noi membri în 2004 şi alţi doi în 2007 (adică un total de 12, din care 10 din spaţiul Europei Centrale şi de Est), Uniunea Europeană pare a fi ajuns la morala vechiului proverb care spune că nici un lanţ nu este mai puternic decât cea mai slabă dintre zalele sale.

Rămâne, deci, de văzut dacă această accelerată aglomerare sub faldurile steagului albastru cu stele galbele ar putea fi în măsură să dezvolte o nouă solidaritate. Cel puţin deocamdată, ea nu se vede. Pe de o parte, euroscepticismul este în creştere în statele „vechii Europe” şi, după o perioadă de optimism în bună măsură artificial (vezi cazul României, unde nu a existat practic om politic sau grup politic care să se fi opus aderării la Uniune!), este de aşteptat ca euroscepticii să se înmulţească şi în statele „noii Europe”. Criza economică nu este, în sine, un alibi pentru aceste evoluţii (involuţii?), ci doar hârtia de turnesol care face să apară în lumină faliile unei sciziuni în ceea ce ne place să numim identitatea comună europeană.

La sfârşitul lunii aprilie a.c., Germania – principalul contributor la bugetul Uniunii – a anunţat că va păstra restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii provenind din cele opt state est-europene care au aderat la UE în 2004 (după cum supuse restricţiilor rămân şi cele două state aderate în 2007, adică România şi Bulgaria). În teorie, această discriminare faţă de cetăţenii primelor opt state trebuia lichidată în 2009, dar Germania a invocat o clauză care-i permite amânarea reglementării din cauza unor situaţii excepţionale (legate de criză – ultimele evaluări prevăd că economia Germaniei se va „contracta” cu 6 procente în acest an).

Desigur, există o logică în primul rând politică în spatele acestei decizii. În toamna acestui an, Germania are programate alegeri şi cele două mari partide care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare se vor afla în competiţie deschisă, fiecare încercând să impună viitorul cancelar (fie Angela Merkel, din partea Uniunii Democrat Creştine, fie Frank Walter Steinmaier – actualul ministru de Externe –, candidatul Partidului Social Democrat). Pe fondul acestei competiţii politice trebuie văzută şi măsura de menţinere a restricţiilor. Chiar dacă aceasta reprezintă „o trădare a logicii frontierelor deschise ale Europei” (cum o sancţionează The Economist, ediţia din 2 mai a.c.), măsura arată că, în politica germană actuală, priorităţile naţionale câştigă şi mai mult teren în faţa celor europene.

Iar în tot acest peisaj alegerile europene sunt un prim test – în Germania şi în toate statele UE. Nici cei mai optimişti dintre europeni nu se aşteaptă la o prezenţă la urne semnificativă; dimpotrivă, e foarte probabil ca media europeană să fie sub 50 de procente – ceea ce pune în discuţie (nu ar fi prima oară, dealtfel) reprezentativitatea parlamentului Uniunii. Este, de asemenea, foarte probabil ca numărul extremiştilor care vor ajunge în acest for să fie mai mare (cum se ştie, crizele sunt cu mult mai prielnice pentru extremele politice decât pentru orientările politice tradiţionale). În condiţiile în care Tratatul de la Lisabona încă nu este adoptat de toate statele membre iar euroscepticismul – cum spuneam – progresează, putem spune că suntem martorii unuia dintre cele mai delicate momente din istoria de şase decenii a UE. Mai mulţi oficiali ai unor state din zona noastră au avertizat că falia Est-Vest la nivelul Uniunii ar putea deveni şi mai vizibilă în climatul plin de suspiciune reciprocă al recesiunii care ne ameninţă – vezi declaraţia plină de sarcasm a prim-ministrului polonez Donald Tusk care spunea, în februarie a.c., că dacă barca UE se clatină rău, Bruxelles-ul ar putea arunca peste bord câţiva pasageri (nu în sensul excluderii cuiva din UE, ci în sensul că s-ar căuta ţapi ispăşitori pentru nota de plată a crizei, iar presupusa solidaritate a statelor membre s-ar putea transforma într-un strigăt panicat de „scapă cine poate”).    

Recent, la începutul lunii mai a.c. (ca o coincidenţă, în chiar preziua sărbătorii Europei!), parlamentarii germani au adoptat o rezoluţie prin care sugerau sancţionarea României (prin nealocarea de fonduri europene) sub motivul ineficienţei luptei anti-corupţie din această ţară. Nu neg că ar fi corupţie în România – ci mă grăbesc să adaug că, la nivelul UE, nu deţinem, totuşi, monopolul ei (doar că alte state îşi spală rufele în familie, pe când noi apelăm la detergentul altora). Drept care, în virtutea celor de mai sus, cred că nu soarta justiţiei în România i-a alarmat în primul rând pe parlamentarii germani şi nici soarta acestei Uniuni din care şi România face parte – ci au fost mânaţi de propriile lor priorităţi politice, mai mult germane decât europene.

____________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 5, mai 2009.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 1 comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

09/ian/2010 Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene

(Dra Andrada Bălan este o studentă meritorie a Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; domeniile sale de interes vizează, mai ales, istoria, societatea şi cultura Spaniei – de aici şi această analiză  ancorată în deplina actualitate a „istoriei europene”, cu o interesantă paralelă între dilemele secolului al XX-lea spaniol şi provocările „continentale” de astăzi – EURAST)

Preşedinţia spaniolă a Uniunii Europene

Andrada Bălan

Nimic mai senzaţional şi mai interesant decît acele mici şi picante coincidenţe şi curiozităţi ale istoriei, ce pentru o minte poate prea îndrăzneaţă sau doar prea obişnuită cu romanele poliţiste pot trece drept adevărate conspiraţii. Cîţi dintre spanioli s-ar fi gîndit, pe 5 ianuarie 1938, în plină desfăşurare a operaţiunilor de la Teruel – de departe, una dintre cele mai sîngeroase confruntări republicano-franchiste ale războiului civil din Spania, la care asista şi un tînăr corespondent american, pe nume Ernest Hemingway – că infantele născut în exil la Roma, nepotul monarhului alungat în aprilie 1931, avea să devină peste 37 de ani (el, şi nu tatăl său!) monarhul întregii Spanii democratice? Şi totuşi, dincolo de aceste poveşti suprapuse, ale unei crude bătălii încheiate cu retragerea forţelor republicane, pe larg redată în mai toate marile publicaţii americane şi europene, pe de-o parte, şi ale naşterii unui infante pentru care guvernarea era atunci doar o posibilitate îndepărtată, Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias este astăzi figura politică spaniolă de cea mai mare anvergură, cea mai apreciată.

„Văduvită“ de un potenţial rol major (ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ce a dat, finalmente, un preşedinte stabil şi un Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi politica de securitate a Uniunii Europene), preşedinţia rotativă, semestrială, asumată de Spania începînd cu 1 ianuarie 2010, va trebui să facă faţă în primul rînd unor riscuri de imagine. Dincolo de agenda încărcată (peste zece întîlniri la nivel înalt, nu toate foarte comode pentru Spania – vezi summit-ul UE-Maroc, ce va fi probabil marcat de tensiunile acumulate în cazul activistei sahariene pentru independenţa Saharei Occidentale, Aminatu Haidar), dincolo de euforia aproape copilărească afişată de José Luis Rodríguez Zapatero şi de multele obiective trasate fiecărui minister în parte, Spania are la dispoziţie şase luni pentru a menţine pe o linie pozitivă o preşedinţie ce s-ar putea transforma oricînd, pierzînd criteriile şi proporţiile realităţii, într-un eşec.

Misiunea liderului din La Moncloa (nu tocmai cel mai charismatic şi convingător preşedinte de guvern european) este cu atît mai grea cu cît principalul obiectiv anunţat – ieşirea Uniunii din recesiune şi generarea eficientă şi rapidă de noi locuri de muncă – se suprapune peste trista realitate a unui şomaj spaniol de aproape 18%, mult peste media şomajului la nivel european şi peste inevitabilele comparaţii ale viitoarei sale prestaţii în raport cu reuşitele preşedinţii asumate de Spania în 1989 şi 1995 (Felipe González), precum şi în 2002 (José María Aznar).

Dacă la nivel economic este greu de presupus că Spania va avea o contribuţie decisivă, rămîne de urmărit strategia pe care Zapatero şi Miguel Ángel Moratinos vor reuşi (sau nu?!) să o construiască în planul politicii externe, unde Spania trebuie să facă ceea ce, începînd cu politica lui Primo de Rivera din anii ’20 (de reprezentare a intereselor Americii Latine în cadrul Societăţii Naţiunilor), ştie mai bine să facă: să se (re)afirme drept principala voce europeană în relaţia cu Ibero-America. Şi asta cu atît mai mult cu cît divergenţele dintre statele latino-americane pe tema crizei politice din Honduras şi a recunoaşterii preşedintelui recent ales – Porfirio „Pepe“ Lobo – au creat diplomaţiei spaniole spaţiul necesar pentru a se manifesta drept un factor mediator în regiune. Interesant este faptul că succesul avantajelor pe care guvernul de la Madrid, în mod natural, le are în raport cu regiunea Americii Latinii depinde de reuşita sau eşecul proiectului dezvoltat în ultimele luni de către Miguel Ángel Moratinos, şi anume acela de a determina o relaxare/normalizare a poziţiei comune a Uniunii Europene faţă de regimul lui Raúl Castro de la La Habana.

În strînsă competiţie cu „rating-ul“ pe care, cu siguranţă, îl va face prezenţa lui Obama, în mai, la Madrid, persoana ce poate înclina rating-ul şi bilanţul preşedinţiei spaniole spre un rezultat pozitiv rămîne Casa Regală prin Regele Juan Carlos şi relaţia privilegiată, personală şi/sau oficială pe care acesta o are cu şefii de stat din Europa şi din lumea întreagă. Chiar pentru cei ce l-au asimilat deja trecutului şi manualelor de istorie şi în ciuda anilor pe care i-a sărbătorit pe 5 ianuarie, viitoarele evenimente de la Madrid vor descoperi în Regele Juan Carlos un om politic actual, de prim rang, decisiv pentru a menţine prestigiul Spaniei şi al monarhiei spaniole (al cărei viitor este, în continuare, motiv de discuţie) la un nivel înalt.

– text publicat în revista „Dilema veche” nr. 308, 7 ianuarie a.c.

9 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 „Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare

În continuarea suitei de reportaje despre 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est (vezi, ieri, reportajul despre Bulgaria), reporterul Le Figaro ajunge la Bucureşti – pentru a vedea capitala unei ţări dezamăgite şi dezamăgitoare, o capitală mai puţin cochetă decât Sofia – scrie reporterul parizian -, într-o ţară care este, la prima vedere, cu zece ani în urma celor din Europa Centrală şi care se dovedeşte a fi căzută în capcana televiziunilor definitiv mondenizate, care promovează emisiuni de scandal, şi a ziarelor tabloid care se laudă cu reuşitele lor de tiraj. Inocent, reporterul Le Figaro o compară pe una dintre sursele sale – o angajată a PRO TV-ului – cu un personaj al romancierului francez Michel Houellebecq, nici măcar punîndu-şi problema dacă doamna în discuţie l-a citit vreodată pe autorul romanului „La posibilité d’une île” (tradus în româneşte, de altfel). 

Într-un cuvânt, o ţară cu o clasă medie în suferinţă, în care tele-bârfa ţine loc de adevăr. Dezolant. (sublinieri – EURAST). 

*** 

En Roumanie, quand la télé trash fait l’actualité 

 François Hauter  

30/12/2009 

  

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (8) – Escale à Bucarest, ville de la révolution télévisée de 1989, où Ceausescu et son épouse furent fusillés en direct. Ici, la liberté passe souvent par la corruption. Et le raffinement n’est pas une valeur promue par les médias. 

 

«On va voir si vous êtes malin : comment a-t-on pu rentrer cet immense tapis dans cette salle de bal ?», demande le guide à un groupe de touristes silencieux, éberlués par l’absurdité du lieu qu’ils visitent. C’est curieux, ce jeune Roumain parle de la taille des lustres, de détails insignifiants, mais ne pose jamais la question qui vient forcément à l’esprit dans ce Palais du peuple qui symbolise Bucarest, avec ses proportions schizophrènes. Mais pourquoi les Roumains sont-ils fiers de ce lieu vide et inutile, construit par le dictateur Ceausescu qu’ils abhorraient tant, un palais qu’ils ont néanmoins fidèlement achevé après sa mort ? Est-ce parce qu’ils sont ravis de pouvoir le qualifier «deuxième plus grand bâtiment du monde après le Pentagone», comme ils l’affirment ? Ou est-ce pour démontrer qu’ils sont bien d’Europe et non originaires d’un incertain pays d’Orient ? Ce pastiche monstrueux, boursouflure incestueuse de Versailles et de Schönbrunn, a l’air d’un faux nez. Peu importe la forme, d’ailleurs. Là-bas, à Bucarest, aux marches lointaines de notre espace européen, les Roumains ont appris à offrir à l’Europe exactement ce qu’elle attend. 

text integral, în format word doc.: – LeFigaro – Romania – 30 dec 09

7 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 „Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?

La sfârşitul anului trecut, ziarul parizian Le Figaro a publicat o serie de reportaje din ţările Europei Centrale şi de Est – un fel de revenire „sur place” după 20 de ani de la căderea comunismului. Bulgaria reiese din text ca un stat paradoxal: cu o capitală cochetă (mai elegantă decât Bucureştiul şi cu blocuri mai îngrijite decât ale Budapestei – spune autorul), cu lideri care invocă prietenia de secole cu Rusia şi cu un sistem mafiot care-i predispune pe diplomaţii occidentali la lamentaţii. Stat european sau cal troian al Rusiei în UE? (sublinieri EURAST)

Mâine, reportajul din Le Figaro despre România – 2009

***

Sofia l’européenne, toujours sous influence russe

François Hauter

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (9) – La Bulgarie est entrée dans l’Union européenne en 2007, mais n’arrive pas à se débarrasser de l’emprise de l’ancien grand frère communiste. Sa façon d’être, de vivre, de commercer rappelle la Russie. Ce qui exaspère les diplomates de la vieille Europe en poste sur place.

Ah, ils fulminent, nos diplomates européens à Sofia ! D’une ambassade à l’autre, c’est un chœur de lamentations, d’agacements, voire d’exaspérations. Et très exactement le même discours : «Des mafias, pas de justice ! Le modèle russe dans l’Union européenne, on n’en veut pas !» D’ailleurs, si cela ne change pas vite, nos diplomates resteront tous fermement assis sur les dix milliards d’euros attribués par la Commission européenne à la Bulgarie. On se croirait au Congo ! Sofia pourtant n’est pas Pointe-Noire. La capitale de cette Bulgarie d’un peu moins de huit millions d’âmes est autrement plus développée que Bucarest par exemple. Ses habitants, malgré les chiffres annoncés par les économistes, affichent un style de vie qui n’a pas grand-chose à envier à celui de nos grandes villes de province. Les immeubles populaires ne sont pas négligés, comme à Budapest. La Bulgarie cependant passe pour un «far-east» que l’on ne peut même pas oser comparer à la Roumanie ou à la Hongrie. Tout ce que les Européens de l’Ouest ne s’autorisent plus à reprocher à ces deux derniers pays, ils le réservent aux Bulgares.

text integral în format word doc. – LeFigaro – Bulgaria – 30 dec 09

6 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

01/ian/2010 Ce va aduce acest an în relaţia Uniunea Europeană – Rusia?

(just for fun!)

Dessin de Burki

1 Ianuarie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | 1 comentariu

30/dec/2009 Date noi despre parteneriatul Uniunea Europeană – Rusia!

Dessin de Chappatte

30 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu – cînd va adera R. Moldova la UE?

Proiectul 2014 pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

(publicat în cotidianul Timpul din Chişinău, 27 noiembrie a.c.)

„Nu excludem posibilitatea de a ne alătura Parteneriatului Estic…” (Serghei Lavrov, 25.11.09)

Se discută de ceva vreme în presa de la Chişinău o serie de proiecte pentru RM, fixate într-un orizont de timp prestabilit. „Proiectul 2012”, lansat recent de jurnalistul Valeriu Saharneanu şi cauţionat de alţi colegi de breaslă, e unul dintre ele. Alţii, mai reţinuţi, invocă şi ei un orizont de timp, pornind de la 2010, când se speră semnarea unui Acord de asociere între UE şi RM. Aceştia cred că de acolo vor trebui număraţi anii pre-europeni ai Moldovei.

Patru ani care vor schimba faţa regiunii

Dezbaterea este bună şi nu poate să fie decât salutară. Şi tocmai pentru ca ea să continue, vom înainta şi noi un orizont de timp la care Chişinăul, credem, trebuie să se raporteze în termenii unui proiect: anul 2014. Este anul în care, practic, activitatea „guvernului Filat” se va fi încheiat, la fel şi mandatul viitorului preşedinte al RM. Este anul în care viitorul guvern de la Bucureşti sau viitorul preşedinte al României va trebui să îşi prezinte bilanţul. În aceeaşi situaţie se va afla şi viitorul preşedinte al Ucrainei, aflat şi el spre final de mandat.

Dar, mai important decât evoluţiile regionale, 2014 este anul în care va intra în vigoare noul mecanism de luare a deciziilor la nivelul UE. Din aceste motive, intervalul este incomparabil mai important decât termenele unui mandat guvernamental sau prezidenţial. În 2014, într-un fel sau altul, viitorul RM va fi decis… Totodată, cum am mai scris în această rubrică, votul cu majoritate calificată devine regula generală în UE în 2014. Din acel moment, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei.

Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special, axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 de milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%. În momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum Republica Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Familii politice în CSI?

Este esenţial şi ce se va întâmpla în jurul RM, căci „pachetul” estic în care Chişinăul este inclus – cu toate posibilităţile teoretice de a ieşi din pluton – îi va marca destinul european, cel puţin, la nivelul percepţiei occidentalilor. Teoretic vorbind, în 2014, în Ucraina se va afla, la final de mandat, preşedintele ales în 2010. Deocamdată, cele mai mari şanse le are liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, ale cărui semnale politice sunt mai mult decât semnificative. Prezenţa lui la Sankt Petersburg pe 21 noiembrie, cu ocazia congresului Partidului „Rusia Unită” al lui Putin, nu a scăpat neobservată.

Şi nu întâmplător s-a vorbit acolo, neoficial, despre o uniune politică între partidele din „aceeaşi familie” în spaţiul CSI, pe modelul familiilor politice europene: social-democrate, populare, liberale etc. În condiţiile în care o asemenea uniune se află pe agendă, iar la Kiev va ajunge Ianukovici, relaţiile politice dintre Partidul Regiunilor şi „Rusia Unită” vor deveni şi mai puternice, iar Moscova şi Kievul şi mai apropiate. Ceea ce va face Ucraina şi mai puţin eligibilă pentru o poziţie euro-atlantică.

Oricum, un asemenea partener nu este în niciun caz unul cu care eşti avantajat dacă te afli „la pachet”. Fireşte, nici venirea la putere a actualului premier Iulia Timoşenko nu va schimba radical datele problemei. Pentru cineva care a reuşit, recent, să negocieze cu succes un nou acord cu Rusia referitor la gaze, relaţia dintre Moscova şi Kiev nu va fi o mare problemă. „Epoca Iuşcenko” s-a încheiat. Moscova pare că simte asta tot mai acut.

Nu degeaba sunt citate ironiile pe care Putin le-a lansat la Ialta apropo de actualii lideri ai Georgiei şi Ucrainei – despre a căror întâlnire bilaterală ar fi comentat că „este o discuţie între doi comandanţi despre victoriile pe care nu le-au obţinut niciodată”. Sau, vorbind despre cina celor doi, premierul rus comenta sarcastic: „Ar trebui să nu poarte cravate pentru că preţul acestora a crescut în ultima vreme…”. Sugestia este evidentă – cinismul şi încrederea în sine pare să fie atitudinea pe care Moscova o proiectează în periferiile ei.

Moscova îşi schimbă strategia faţă de Bruxelles?

Tratatul de la Lisabona a fost salutat, deloc întâmplător, de liderii ruşi, care văd în el posibilitatea apariţiei pe scena globală a unui actor cu care, într-o formă sau alta, se vor putea alia pentru a bloca sau şubrezi SUA. Gândirea este pragmatică şi geopolitică. Din această perspectivă, este de aşteptat ca relaţia Moscovei cu Bruxellesul să se încălzească, pentru că Federaţia Rusă are tot interesul din lume ca Europa să fie monovocală – atenţie! – în condiţiile în care decizia politică se va muta spre Vest, iar recalcitranţii estici (Polonia, balticii etc.) vor deveni tot mai puţin semnificativi în Uniune. Astfel că, faţă de vechea abordare bilaterală – Rusia vorbeşte cu statele naţiuni membre UE şi nu cu UE ca atare -, ne putem aştepta de aici înainte ca Rusia să devină la fel de interesată să discute cu Bruxellesul ca atare.

Semnalele au şi început să apară: adresarea „liberală” către naţiune a lui Medvedev din 12 noiembrie, urmare (şi) a Raportului Tagliavini din octombrie sau, mai recent, faptul că UE a trecut cu vederea declaraţia ministrului de Externe polonez, care vorbea despre manevrele militare comune Rusia-Belarus ca despre o ameninţare directă la securitatea ţării sale. Rusia nu mai insistă atât cu recunoaşterea internaţională a Osetiei de Sud şi a Abhaziei sau se declară deschisă pentru compromis în chestiunea gazului şi a posibilei crize, semnându-se chiar un memorandum ce vizează „avertizare timpurie” („early warning”) în chestiunea energetică. (text integral)

28 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

21/nov/2009 După 20 de ani: din ce anume sînt făcute revoluţiile?

După 20 de ani

O mărturie subiectivă asupra “reţetei” revoluţiilor

 Adrian Cioroianu

(text publicat în numărul din această săptămînă al revistei Opinia studenţească din Iaşi) 

În primăvara anului 1989 eram un student român – din marea de studenţi din provincie care studiau la Bucureşti – pentru care ideea de libertate se rezuma la cum aş putea face ca într-un viitor previzibil să trec Dunărea în Iugoslavia (şi de acolo s-o iau spre Italia sau Germania). Cu câţiva ani mai devreme făcusem armata într-o unitate de lîngă aeroportul Otopeni şi, arar, seara, răzbătea până la dormitoarele noastre o voce metalizată care spunea ceva gen The passengers for Frankfurt are invited to the gate number…Ascultam fără să vreau această propoziţie ce-mi suna a incantaţie şi, sincer, nu credeam că voi zbura vreodată cu avionul.

În primăvara anului 1993 păşeam pentru prima dată în afara României – taman la Paris. În acel moment terminam facultatea la Bucureşti şi câţiva profesori îmi sugeraseră că s-ar putea să rămân în instituţie, ca asistent. Şi totuşi, când am ajuns la Paris şi am văzut ce frumos e el (pe la început de lună mai!) m-am gândit foarte serios dacă nu cumva ar fi mai bine să rămân acolo, să spăl vase într-un bistro câţiva ani, să mă înscriu la vreo facultate etc.

În primăvara anului 2008 îl conduceam la plecarea de pe aeroportul Otopeni pe preşedintele George W. Bush, care fusese în România cu ocazia summit-ului NATO. Stăteam pe pistă cu first lady aşteptând ca soţul ei să apară (venea cu altă maşină) şi mă gândeam cum aş fi reacţionat în urmă cu 20 de ani dacă cineva mi-ar fi spus că într-un viitor oarecare Iugoslavia nu va mai fi (nici paradis pentru noi şi nici măcar stat ca atare), că România va fi membră a NATO, apoi membră a UE, că va avea guverne votate de un parlament bicameral în care vor fi certuri multe şi aplauze puţine, că eu însumi voi fi ministru, că mă voi fi săturat între timp de mers cu avionul, că voi fi fost primit cu garda de onoare pe scările Ministerului Afacerilor Externe din Paris, că-l voi conduce personal la plecare pe preşedintele SUA, că URSS se va sparge în bucăţi şi că unele bucăţi se vor lupta între ele cu aceleaşi arme Kalaşnikov, că sticlele de Coca Cola se vor prăfui în vitrinele magazinelor săteşti din ţara mea, că România va trece de la două ore de program TV pe zi la cca. 30 de televiziuni “naţionale” care vor emite non-stop etc.

Dacă cineva mi-ar fi prezis toate aceste miracole cândva prin 1988-’89, m-aş fi uitat la el cruciş şi i-aş fi răspuns “Du-te, frate, de-aici, că eş’ exaltat – ca să nu zic nebun!”.

Ce vreau să spun, pe scurt, este că revoluţiile din aceste (cred) componente sunt făcute: din câteva miracole în care nu crede nimeni şi din unii oameni mai exaltaţi decât alţii.

21 Noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

19/nov/2009 Ultima oră: noua conducere a Uniunii Europene

În această seară, premierul belgian Herman Van Rompuy a fost ales preşedinte al Uniunii Europene, primul din istoria blocului; iar comisarul britanic baroneasa Catherine Ashton a fost aleasă în funcţia de înalt reprezentant pentru afaceri externe al UE – funcţie echivalentă unui ministru de Externe al comunităţii.

19 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , | Comentariile sunt închise pentru 19/nov/2009 Ultima oră: noua conducere a Uniunii Europene

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

28 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

22 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 1 comentariu

21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia

Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.

21 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

21/oct/2009 UE, NATO (& România!) şi miza alegerilor din Ucraina

Miza în creştere a alegerilor din Ucraina

EURAST Center – Adrian Cioroianu

 Ucraina se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. Înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi va continua pînă pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că „miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii din 2004. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai vorbească despre apropierea de NATO, ci, pe cît posibil, despre o reorientare pro-rusă.

În acest sens, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decît atunci!) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu baza de susţinere în Estul Ucrainei şi în rîndul populaţiei filo-ruse.

În cursă s-au mai înscris (sau urmează s-o facă) actualul preşedinte, Viktor Iuşcenko, actualul premier Iulia Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a.

Deocamdată, sondajele sînt irelevante – vezi versiunea agenţiei ruse RIA Novosti – (şi este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curînd un scop de manipulare – ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), dar este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul II al alegerilor să le aibă Iulia Timoşenko şi Viktor Ianukovici. Foarte probabil, pe locul al III-lea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii să se îndrepte către I. Timoşenko.

Este, de asemenea, de aşteptat ca în lunile următoare criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la „cooperarea” cu Gazprom şi pînă reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în 2008 etc.

Miza alegerilor din Ucraina rămîne impresionantă – pentru că tipul de relaţii dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atît atmosfera politică generală din Estul Europei, cît şi Parteneriatul Estic al UE sau strategia de ansamblu a flancului estic al NATO. Prin jocul conexiunilor, aceste alegeri sînt foarte importante şi pentru România – chiar dacă ea are propriile alegeri prezidenţiale. De urmărit pe mai departe.

21 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Important! Invitaţie pentru toţi cei interesaţi

Miercuri, 21 octombrie, ora 17.00,

în Sala Mare a Bibliotecii din Facultatea de Istorie

(Bdul Regina Elisabeta, nr. 4-12, sector 5, Bucureşti),

revista Foreign Policy România şi EURAST Center

vă aşteaptă la dezbaterea

La Est de Bruxelles, la Vest de Moscova:

Cine şi ce mai ameninţă astăzi România?

_______________
 
Vorbitori: Petre Roman, fost prim-ministru al României,

Adrian Cioroianu, Dr. în Istorie, fost ministru de Externe, prof. univ. la Facultatea de Istorie,

şi Dan Dungaciu, Dr. în Sociologie, ISPRI al Academiei Române
 
Discuţiile sunt moderate de Ovidiu Nahoi, redactor-şef al Foreign Policy, ediţia românească a prestigioasei reviste de „politică globală, economie şi idei”. 

18 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/oct/2009 EURAST recomandă: Tony Judt despre Rusia, Europa de Est şi America

Reflecţiile unui sceptic de serviciu despre relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia, prin prisma tradiţionalelor clivaje Est-Vest:

„The shadow of the first 50 years after World War II still hangs over the last 20 years. That is, the sensibilities of Europe’s eastern states – Poland, Czech Republic, Hungary, Romania, and so on, not to speak of the neighbors further east , like Ukraine or Belarus, and so on, Georgia – are very different toward Russia from those of Western Europe.”  (text integral)

– Tony Judt, director of the Erich Maria Remarque Institute at New York University

6 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

Biblia, Verdi şi geopolitica: proiectul Nabucco

(ceea ce nu s-a spus încă)

 Adrian Cioroianu

 În opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi oameni în robie se jeluiesc pentru că regele Nabucodonosor (sau Nabuhod Nassar al II-lea, dacă preferaţi) îi asupreşte, într-o tramă ce pleacă dintr-un episod al Vechiului Testament, dar şi din adevărul istoric al unui rege babilonian care în secolul al VI-lea î.Chr. i-a înfrînt pe egipteni şi i-a forţat pe evrei spre exil.

Printr-un complex de împrejurări, acest nume a fost ales pentru coridorul energetic ce va lega Estul Turciei (localitatea Erzurum, din Asia Mică) de inima Europei (localitatea Baumgarten, de lîngă Viena), spre a transporta gaze naturale (31 miliarde metri cubi/an) pe un traseu care, ocolind Rusia, se recomandă a fi alternativa la monopolul rusesc privind alimentarea cu gaze a Europei. Unul dintre iniţiatorii acestui proiect a fost un preşedinte american ironizat azi cu lejeritate (inclusiv în România, dintr-un mimetism snob): George W. Bush. Probabil că nu a fost ideea sa, dar cine i-a sugerat-o e clar că ştia foarte bine morala drumului mătăsii, valabilă de sute de ani: nu contează cel ce produce mătasea, ci acel ce controlează drumul mătăsii spre consumator. La fel este şi în cazul gazului natural (iar avantajul Rusiei de aici pleacă). În momentul de faţă, nu tot gazul pe care firma rusă Gazprom îl duce spre Europa provine din Rusia (vezi mai jos). Altfel spus, Rusia vrea să controleze livrarea gazului, şi nu producţia. Împotriva acestei ambiţii s-a născut Nabucco. Preţul estimat: 7,9 miliarde euro (dar mai are timp să crească).

Pe 26-27 ianuarie a.c., Budapesta a găzduit un forum crucial al proiectului. Cei şase membri ai consorţiumului Nabucco Gas Pipeline International GmbH (firmele OMV – Austria, Bulgargaz – Bulgaria,  RWE – Germania, Transgaz – România, Botas – Turcia şi MOL – Ungaria) au căzut de acord cu accelerarea finalizării proiectului. Momentul era propice. Între Rusia (furnizorul de gaze al Europei) şi Ucraina (calea de tranzit a gazelor ruseşti spre Europa) tocmai avusese loc un autentic „război al gazului” cu ecou în toată UE. Acest conflict din ianuarie 2009 (continuare a unui conflict similar din 2006) pleca i) din incapacitatea Ucrainei de a-şi plăti consumul de gaz la preţul fixat de Rusia şi ii) din ambiţia Rusiei de a “demonstra” că Ucraina nu e o cale de tranzit sigură pentru gazul europenilor.

 Actul 1. Rusia are alternativa la alternativă

A cîştigat Ucraina de pe urma acestui conflict? Nu. În continuare, preşedintele şi doamna premier de aici, aliaţi în 2004, sînt la cuţite, aşteptînd cu ghearele scoase apropiatele alegeri prezidenţiale. Iar factura la gazul rusesc e oricînd potenţial restantă. A cîştigat Rusia? Deloc. Conflictul din ianuarie i-a speriat şi mai mult pe europeni şi i-a făcut să se gîndească serios la materializarea unui culoar care să aducă gaze din zona Mării Caspice, ocolind Rusia (ceea ce urmează să facă Nabucco). De fapt, Rusia a pierdut chiar mai mult: “războiul gazului” a fost o încercare in extremis a Moscovei de a determina UE să sprijine cele două coridoare ruseşti Nord Stream (prin Marea Baltică, ocolind Polonia şi Ţările Baltice) şi South Stream (prin Marea Neagră, ocolind Ucraina şi, foarte probabil, România). Cum, evident, South Stream e o alternativă rusească la Nabucco, Bruxelles-ul rămîne reticent faţă de cele două proiecte ruseşti (chiar dacă unor state din UE le plac!), şi, recent, a alocat 250 milioane euro ca garanţie pentru alternativa alternativei ruseşti. Adică pentru Nabucco.

 Actul 2: cîştigătorul e sub Semilună

 Şi totuşi, conflictul Rusia vs Ucraina a avut un cîştigător: Turcia, stat cu ambiţii în creştere, pilon geopolitic în Europa de Sud-Est (sau, după preşedintele Sarkozy, în Asia de Sud-Vest!). Pentru Turcia, proiectul Nabucco aduce un bonus aparte: el prefigurează Turciei un rol crucial în sistemul de securitate energetică al UE (din cei 3300 km ai culoarului Nabucco, 2020 km trec pe pămînt turcesc – nu întîmplător recenta ceremonie de semnare a agreement-ului Nabucco a avut loc la Ankara). Care UE? Aceea în care Turcia vrea să intre, deşi unele state europene (Germania, Franţa ş.a.) nu-s foarte entuziasmate de idee. Drept care, convinsă că are în mînă un atu (tranzitarea Turciei e o condiţie sine qua non a materializării coridorului Nabucco), Ankara a încercat să facă din această participare o monedă de schimb pentru facilitarea apropierii de UE. Nu i-a reuşit pe deplin; şi a devenit evident că, o vreme, Ankara a tergiversat negocierile, dorind să obţină condiţii privilegiate. Adică: Turcia dorea să cumpere la un preţ mic 15 % din gazul ce va veni pe conductă – nu în ideea de a-l arde acasă, ci pentru a-l vinde altor amatori. Cu alte cuvinte, Turcia nu vrea să rămînă pe harta gazului numai ţară de tranzit (precum Bulgaria, România sau Ungaria), ci speră să devină un nod de reţea (pipe hub), precum Germania sau Austria. În plus, Turcia mai are un avantaj: are relaţii bune cu două dintre statele-cheie pentru reuşita lui Nabucco. Unul este Azerbaidjanul. Celălalt este… (suspans!).

 Actul 3: ce au sub talpă aitollahii

Şi astfel intră în scenă un vecin asiatic al Turciei, cu o populaţie mare (70 de milioane de locuitori, în creştere) şi tînără (vîrsta medie este de 24 de ani şi e în scădere – spre comparaţie, în România este de 36 de ani şi e în creştere!). Am numit Iranul. Această ţara nu are numai copii – ci şi gaze naturale (al treilea zăcămînt al lumii). Pe schiţele proiectului Nabucco, Iranul e un furnizor de bază (cca 8 miliarde de metri cubi/an, la paritate cu Azerbaidjanul). Numai că în ultima decadă Iranul a fost şi un stat-problemă: posibilitatea ca ţara lui Ahmadinejad să-şi fabrice o armă nucleară a adus-o foarte aproape de un război cu SUA şi sperie deopotrivă Occidentul, Rusia şi Israelul (şi pe alţii). Deocamdată, la Teheran subiectul Nabucco e în ceaţă: pe de o parte, iranienii spun că nu au gaz de dat pe acest tronson; pe de altă parte, tot ei construiesc o conductă de gaze spre Turcia – de unde rezultă că, în anumite condiţii, Iranul ar putea fi totuşi interesat de participarea la acest proiect occidental. Pariul meu: nu va fi deloc suprinzător dacă în următorii ani politica Occidentului faţă de Iran va cunoaşte un grad mai mare de elasticitate, cu compromisuri reciproce.

 Actul 4: care ajunge primul?

Toate personajele din povestea numită Nabucco ţin în mîini cronometre. În plus, fiecare ofertează pe fiecare. Firma rusă Gazprom a tentat practic toate ţările/firmele participante la Nabucco, încercînd să le determine să abandoneze proiectul. Pe 29 iunie a.c., Gazprom a semnat un contract cu Azerbaidjanul (mic, de 500 de milioane m.c./an, dar acesta ar fi doar începutul), după ce cu ani în urmă a semnat un contract mult mai important cu Turkmenistanul. De cealaltă parte, firma germană RWE (parte a Nabucco) a semnat în acest an un contract cu Turkmenistanul[1] – stat care are cel de-al patrulea zăcămînt mondial de gaze şi cu care pînă acum Gazprom avea monopolul parteneriatelor. Potrivit celor mai optimiste evaluări, Nabucco va deveni operaţional în 2014 (iniţial se vorbea despre 2013), dar nu sînt excluse întîrzieri. Alexei Miller (preşedintele Gazprom) spune că gazoductul rus South Stream va fi gata în decembrie 2015[2] (dar experţii, deasemenea, prevăd întîrzieri). Aşadar, întrecerea e lansată. Pînă atunci, unele ţări mai au încă timp să joace la două capete. Precum Bulgaria, care este parte şi din South Stream, dar şi din Nabucco. Sau precum Serbia, pentru care pînă mai ieri South Stream era singura opţiune, iar recent a anunţat că “ar accepta o ofertă de la Nabucco”, dacă i s-ar face[3].

 Actul 5: şah la rege – adică la ţar

 Semnarea pe 13 iulie a.c., la Ankara, a acordului Nabucco între ţările de tranzit s-a dorit, printre altele, un avertisment indirect către Rusia cu privire la Ucraina. Motivul: teoretic şi practic, Rusia poate oricînd să declanşeze un nou “război al gazului” împotriva Ucrainei, pentru că acest stat are mari dificultăţi în a plăti pentru ceea ce consumă. Situaţia din Ucraina, inflamată politic în aşteptarea alegerilor prezidenţiale de acolo, ar putea deveni critică dacă Moscova ar repune în discuţie preţurile sau obligaţiile de achiziţie. Acum, nici Bruxelles-ul nu poate face foarte mult (în privinţa gazelor) pentru Ucraina şi nici Ucraina nu poate ajuta deloc consumatorul european de gaz dacă Rusia pune iarăşi probleme.

 ***

În rest, Nabucco este înţesat de detalii. Iată unul: fostul ministru german Joschka Fisher a fost cooptat recent ca expert-consilier al proiectului Nabucco[4]. Fisher a fost ministru de Externe în guvernul condus de cancelarul Gerhard Schröder – care, Schröder, acum este lobby-ist pentru proiectul Nord Stream al Gazprom-ului.

Nu ştiu cum se face, dar parcă există oameni (şi ţări) care cîştigă în orice situaţie.


 [1] “German RWE signs groundbreaking agreement for Turkmen gas”, în publicaţia online Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 76, 21 aprilie a.c.

[2] “Miller says South Stream will pump gas by 2015”, în The Moscow Times, 11 iunie a.c.

[3] “Serbia interested in Nabucco, but gives priority to South Stream”, ştire RIA Novosti, 15 iulie a.c.

[4] “A personal fight, through pipelines” – ştire Die Zeit preluată de jurnalul on-line presseurop.eu, 3 iulie a.c.

_______________________

 (text publicat în „Dilema veche”, 284, 24 iulie 2009)

2 Octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 4 comentarii

04/aug/2009 Noua geopolitică a Turciei de azi

Un fost imperiu cu noi ambiţii – noua geopolitică a Turciei de azi

Adrian Cioroianu

O sală de sport din Ankara – capitala Turciei – la începutul anului 2009. Şi un meci de baschet în care, aproape indiferenţi la evoluţia scorului, suporterii echipei Turk Telecom au început la un moment dat să se descalţe şi să arunce cu pantofii în jucătorii oaspeţi – ai echipei Bnei Hasharon, din Israel. Gestul relua forma de refulare (foarte mediatizată) a unui ziarist irakian împotriva lui George W. Bush. Şi totuşi, protestul galeriei turce nu era unul sportiv – ci politic. Cu doar câteva zile în urmă (pe 27 decembrie 2008), armata israeliană lansase ofensiva din fâşia palestiniană Gaza. Iar oficialităţile turce – în frunte cu premierul Tayyip Erdogan – condamnaseră în termeni duri atacul. Explicaţia: în lunile precedente, Turcia intenţionase să joace rolul de mediator între Israel şi Siria (în dosarul complicat al Înălţimilor Golan, ocupate de Israel), iar atacul israelian din Gaza a luat-o prin surprindere.

În zilele premergătoare ofensivei premierul israelian Ehud Olmert fusese în vizită în Turcia – dar nu spusese interlocutorilor turci nimic din planurile sale. Ceea ce Ankara a interpretat ca fiind o ofensă. În aceleaşi prime zile ale lui 2009, opinia publică din Turcia a reacţionat violent: marşuri de protest împotriva atacului israelian s-au desfăşurat în principalele oraşe ale ţării, iar ministerul local al învăţământului a invitat şcolarii turci să ţină un moment de reculegere în semn de solidaritate cu copiii palestinieni din Gaza.

Apogeul crizei turco-israeliene s-a consumat pe 29 ianuarie a.c.: aflat la Davos, în Elveţia, într-una dintre şedinţele Forumului Economic Mondial, premierul Erdogan a avut un schimb încins de cuvinte cu preşedintele israelian Shimon Peres, după care s-a ridicat şi a părăsit sala. În zilele următoare, Erdogan a declarat că Israelul ar trebui „exclus din Organizaţia Naţiunilor Unite” din cauza „crimelor împotriva umanităţii” pe care le-ar fi comis în Gaza. Uşor de ghicit că gestul său a fost primit cu multă simpatie acasă, în opinia publică turcă. Previzibil, de asemenea, că Erdogan a fost, pentru câteva zile eroul preferat în media arabe.

Acest diferend turco-israelian este surprinzător din mai multe puncte de vedere. Mă voi opri aici la unul: fiecare dintre aceste două state în parte are legături speciale şi favorizate cu SUA. Pe marea tablă de şah, aşa cum se vede ea de la Washington, Israelul este aliatul principal în zona estică a Mediteranei şi în Orientul Mijlociu, iar Turcia este aliatul principal în aria Mării Negre, în Nord-Estul Mediteranei şi în Sudul spaţiului ex-sovietic. Din perspectiva Departamentului de Stat al SUA, Turcia şi Israelul sunt, geopolitic vorbind, complementare şi ambele sunt state-cheie pentru susţinerea intereselor americane în zonele lor. Cu atât mai surprinzătoare, deci, criza dintre ele – agravată la mijlocul lui ianuarie a.c., când ministrul de externe israelian Tzipi Livni ar fi intenţionat să viziteze Turcia, dar ministrul de externe turc Ali Babacan i-a transmis (se pare) că vizita ar fi nepotrivită. Ca unul care i-am întâlnit pe amândoi, ştiu că ambii sunt conştienţi de greutatea fiecărui cuvânt spus – sau auzit. Mai cu seamă incidentul Davos este, cred, momentul în care a devenit vizibilă ceea ce s-ar putea numi noua geopolitică a Turciei. Ea nu a început atunci – ci era deja în curs de câţiva ani. Nu a fost numai o izbucnire temperamentală a premierului – ci o mai largă declaraţie de intenţii.

În primul rând, Turcia a înţeles că drumul său către Uniunea Europeană (în care şi-a oficializat intenţia de a intra din 2005) este mai plin de obstacole decât părea la început. În mod mai mult sau mai puţin deschis, Germania şi Franţa (dar nu numai) se opun primirii Turciei. Desigur, alte state o susţin ¬– precum România. Numai că, să nu ne facem iluzii, glasul României în UE nu are încă aceeaşi greutate cu cel al Germaniei. Iar Turcia ştie acest lucru. La nivelul opiniei publice turce şi/sau europene, situaţia este destul de delicată – şi nu foarte încurajatoare. Potrivit unui sondaj IFOP desfăşurat în septembrie 2008 în 7 state europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie Olanda, Spania), 67 % din cei chestionaţi erau împotriva primirii Turciei în Uniunea Europeană. Desigur, aceste 7 state sunt printre cele mai importante în UE (şi principalii contributori la bugetul Uniunii), dar nu sunt singurele. Sondajul IFOP sugerează o reticenţă în creştere a cetăţeanului mediu din aceste state ale vechii Europe – spre comparaţie, în 2004, un sondaj desfăşurat în Italia, Marea Britanie şi Spania dădea peste 50 de procente ca fiind favorabile invitării Turciei.

În plus, date fiind propriile sale obstacole de parcurs (lărgirea la 27 de membri într-un timp scurt, impasul Tratatului de la Lisabona, criza financiară prezentă etc.), Uniunea ca atare are acum alte priorităţi decât să gestioneze aderarea Turciei într-un viitor apropiat. Ankara simte şi acest lucru. Sondaje similare desfăşurate în toamna 2008 în Turcia arată că procentajul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană este şi el în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, s-ar spune, cu pesimismul în creştere al turcilor: în 2008, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană.

Din această perspectivă poate fi interpretată o recentă schimbare în guvernul Turciei. Ca ministru de Externe, în locul euro-optimistului Ali Babacan a venit euro-pragmaticul Ahmet Davutoglu. Rocada poate semnala alte priorităţi în politica externă a Turciei. La începutul lui iulie a.c., proaspătul ministru Davutoglu a făcut o vizită şi în România. Diplomaţi din MAE român mi-au confirmat că discuţia sa cu omologul de la Bucureşti a fost foarte aplicată şi, practic, el a sugerat anumite teme regionale pentru diplomaţia română. Într-un interviu dat aici (vezi Adevărul, 6 iulie a.c.), Davutoglu a repetat că vede problema palestiniană ca fiind „mama tuturor problemelor [din Orientul Mijlociu]” şi a opinat că „dacă rezolvăm chestiunea palestiniană, multe probleme regionale şi chiar globale se vor rezolva”. Era nu numai o constatare, ci şi un memento: experimentat în politica zonei şi cunoscător al istoriei recente, Davutoglu a dat astfel de înţeles că România de azi este departe de acea Românie a anilor ’70, care media – uneori cu succes – între israelieni şi arabi.

(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 8, august 2009)

4 August 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

04/iul/2009 Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează

Şi totuşi, Europa unită există

– deşi nu toţi europenii votează

 Adrian Cioroianu

România a trecut recent prin primele sale alegeri europene “adevărate” – chiar dacă nu şi primele în sensul propriu al termenului. În toamna lui 2007 românii (şi bulgarii) mai votaseră odată pentru Parlamentul European – mai curând forţaţi, atunci, de statulul lor de ultimi veniţi în club.

Ca de obicei, nici acum nu au lipsit Cassandrele de ocazie care să anunţe – cu “argumente” deseori absurde, dacă nu chiar răuvoitoare de-a dreptul – lipsa de relevanţă a acestor alegeri şi caracterul lor pur spectacular. Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniunea care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui “euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. Să mai adăugăm aici faptul că mulţi europeni (mai curând din Vest, evident) încă nu înţeleg de ce UE a trebuit să treacă de la 15 la 27 de membri într-un timp istoric atât de scurt şi nici care ar fi, de aici, avantajele pentru toţi cetăţenii comunitari. În fine, criza actuală joacă şi ea un rol în această lipsă de apetit electoral comun. Când şomajul creşte la nivelul Uniunii, când ritmurile anuale de creştere au fost date peste cap în absolut toate cele 27 de state şi când siguranţa zilei de mâine depinde de capacitatea de a rambursa creditele obţinute cu largheţe în ultimul deceniu, era de presupus că nici unui european nu avea cum să-i pese extrem de mult de alegerile din 4-7 iunie a.c. Ceea ce s-a şi întâmplat. Iar România nu a făcut excepţie.

 

Sfârşitul unei fantasme?

Totuşi, spun de la bun început că în cazul României procentul slab de participare la vot are şi o latură pozitivă (cu atât mai mult cu cât el confirmă modestul interes faţă de problemele europene arătat încă de la alegerile din 2007). Măcar avem ocazia să renunţăm astfel la una dintre marile fantasme automăgulitoare ale României post-comuniste: aparentul nostru entuziasm faţă de aderarea la UE, faţă de reintratea în familia europeană etc. Toate acestea sunt fraze frumoase şi au sunat bine în ultimii 15 ani – dar aceasta nu înseamnă că ele sunt şi acoperite de realitate.

Adevărul este că nici în România (ca şi în toate statele europene) nu lipsesc euroscepticii – doar că la noi au fost până de curând camuflaţi în spatele unei perdele de fals entuziasm pro-european. În 2007, în Parlamentul României, la unul dintre voturile hotărâtoare ale campaniei noastre de apropiere de UE, la un moment dat a fost un singur vot împotrivă – şi acela era, dacă îmi aduc bine aminte, al deputatei (de stânga, de dreapta? Cine mai ştie, în cazul în care ar mai interesa pe cineva) Lavinia Şandru. Într-o intervenţie publică, am apreciat atunci acel gest ce spărgea o unanimitate care era oricum falsă; din păcate, azi sunt tot mai convins că votul de atunci era menit să atragă atenţia asupra persoanei, şi nu asupra problemei.

În legătură cu acest fals entuziam pre- şi post-aderare al românilor în relaţia lor cu Uniunea Europeană îmi revine deseori în minte un episod la care au fost martori câţiva dintre cei mai importanţi oameni din politica noastră. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui  Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii românii să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere.

Aşadar, măcar din acest punct de vedere, cred că rata modestă de participare a românilor la votul european din iunie a.c. reprezintă un indicator corect al nivelului de receptivitate, înţelegere şi entuziasm faţă de problematica europeană la care, de doi ani şi jumătate, este şi România parte. Procentul românesc, de 27,6 la sută (adică puţin peste 5 milioane de români prezenţi la vot) a fost considerabil mai mic decât media la nivelul Uniunii Europene (43,4 la sută) şi chiar mai scăzut faţă de procentul de participare la vot de la precedentele noastre alegeri “europene” din 2007 (atunci, 29,4 la sută).

Mai mult decât exotismul unor personaje mondeno-politice care au intrat, în numele nostru, în Parlamentul European şi mai presus decât eterna întrebare (cu totul populistă) “ce vor face europarlamentarii noştri pentru România?”, cred că această dimensiune modestă a apetitului nostru pan-european ar trebui să ne preocupe. Pentru că ea nu este numai a electoratului – este şi a presei româneşti, şi a clasei politice, a mediului antreprenorial sau a comentatorilor de ocazie (specie suspect de larg răspândită în spaţiul public românesc). Faptul că noi avem mai mulţi presupuşi comentatori de probleme europene decât adevăraţi experţi în probleme europene s-ar putea să ne coste în viitorul apropiat.

 

Jumătatea goală a paharului comunitar

La scara Uniunii sau la cea a României, orice discuţie aplicată asupra votului din 4-7 iunie nu poate ocoli câteva detalii problematice.

i) Mai întâi de toate, problema absenteismului. Aşadar, doar 43,4 la sută dintre europenii cu drept de vot din Uniune s-au şi prezentat la urne. Procentul este cel mai mic din ultimii 30 de ani. Chiar şi la precedentele alegeri ale UE-25 din 2004, procentul fusese de 46 la sută. De fapt, din 1979 încoace (când au votat aproape 64 la sută dintre electori), rata de prezentare a cetăţenilor UE la vot nu face decât să scadă. În toate statele UE, rata de participare la alegerile europene este mai mică decât cea de la alegerile naţionale şi, cu excepţia statelor în care votul este obligatoriu (precum Belgia sau Luxemburg), practic nu se întrevede o soluţie pentru această involuţie[1]. Mai mult: statele membre ale Uniunii nici măcar nu au votat în aceaşi zi – ci într-un interval de patru zile, la alegere (şi tot degeaba!). Unde se va ajunge, în acest ritm? – iată o întrebare legitimă. Sau, altfel spus, ce minune s-ar putea întâmpla pentru ca europeanul generic să fie atras mai mult la votul pan-european? Putem spera că eventuala ratificare a Tratatului de la Lisabona ar putea inversa involuţia? Sau, dimpotrivă, singura soluţie (şi cea mai drastică) să fie transformarea alegerilor (inclusiv a celor europene) într-un exerciţiu civic obligatoriu pentru toţi cetăţenii cu drept de vot?

ii) Apoi, nu putem nega evidenţa: cu cât Uniunea Europeană s-a lărgit (de la Vest către Est), cu cât numărul său de cetăţeni a crescut, cu cât Parlamentul European a căpătat mai multă importanţă în politica europeană, cu atât procentul europenilor care s-au deplasat de acasă până la urne a fost mai mic[2]. Să fie o coincidenţă? Să fie un semn de rău augur pentru viitorul comunitar? Mă tem că Prantl are dreptate când spune că “aceste alegeri [europene] sunt o oglindă a conştiinţei europene – cea care este, şi nu cea care ne-am dori să fie”. De aici sentimentul pe care-l au mulţi dintre europenii contemporani nouă: că UE nu este o Europă a cetăţenilor, ci e mai curând o Europă a elitelor politice.

iii) La fel, pproblema banilor cheltuiţi pentru campania fiecărui partid în astfel de alegeri care, finalmente, nu reuşesc să scoată oamenii din case. Lla ce bun această risipă? În acest an, cei mai grăbiţi să anunţe sumele colectate şi cheltuite au fost responsabilii financiari ai partidelor din Germania (inclusiv din motivul că acest stat se pregăteşte de alegeri generale, în septembrie a.c.). De exemplu, aici Partidul Liberal Democrat (FDP) a cheltuit în campania europeană 1,55 milioane euro (şi a obţinut 11 la sută din voturile germanilor – adică 2 887 311 voturi efective), dar estimează că va trebui să cheltuiască, totuşi, de trei ori mai mult pentru alegerile naţionale din septembrie[3]. Aşadar, pentru liberal-democraţii germani un euro-vot a costat cca 53 de cenţi. Dar în Europa există state mai sărace în care un vot obţinut costă mult mai mult (vezi cazul României!), iar cifrele declarate sunt deseori la limita credibilităţii în raport cu sumele efectiv cheltuite. Şi toate aceste inginerii (electorale sau financiare) sunt suportate de contribuabilul european. Pentru că într-adevăr UE merge spre o integrare tot mai accentuată iar mecanismul comunitar este la drept vorbind susţinut financiar de câteva state puternice, în realitate ceva cenţi din banii contribuabilului german se găsesc şi în voturile Noricăi Nicolai, şi în cele ale lui C.V. Tudor sau în cele ale Partidului Piraţilor suedezi! Ce poate câştiga Europa (sau Germania) de pe urma unor astfel de euro-parlamentari – iată trista enigmă.

iv) Mai există şi problema reprezentativităţii aleşilor comunitari. Aminteam mai sus exoticii auto-proclamaţi “piraţi” politici din Suedia. Ei au obţinut 7,1 la sută din voturile de acolo promiţând (printre altele) acces nelimitat la programe piratate de televiziune, radio sau Internet. Sunt aceşti viitor parlamentari “europeni” compatibili în vreun fel cu valorile dreptei britanice, care e strâns legată de protecţia drepturilor de autor? Sau este Elena Băsescu compatibilă în vreun fel cu principiile creştin-democraţilor germani – deşi e foarte probabil că va fi colegă de grup cu aceştia?

De fapt, există în UE state în care discuţia despre valori şi principii ţine mai curând de protocolul politicii, şi nu de substanţa ei. Rememoraţi felul în care s-au alcătuit listele unora dintre partidele cu pretenţii de la noi: vezi maniera în care ex-consilieri, ex-miniştri sau ex-jurnalişti favoriţi ai preşedintelui Băsescu au apărut pe lista PDL sau cum, pe lista unui partid care se doreşte la antipodul PDL (precum PNL) au apărut o doamnă cunoscută mai puţin prin liberalismul ei şi mai mult printr-un neobosit apetit pentru comploturi pe mize mici, o altă doamnă care s-a dovedit a fi mai vechea prietenă şi viitoarea soţie a preşedintelui partidului sau o altă doamnă care este soţia unuia dintre membrii noii echipe de conducere a aceluiaşi partid. Curat Caragiale – deşi, pe vremea lor, jupân Dumitrache şi Veta nu votau pentru Parlamentul European! Poate că unii dintre aceşti candidaţi ar fi meritat, totuşi – dar în nici un caz nu ar fi meritat cu toţii. Şi insist asupra faptului că ei nu vor acţiona în numele României – ci al Europei unite!

v) Şi, în fine (dar nicidecum ultima) o problemă mai curând de ordin tehnic: în aceste alegeri desfăşurate între 4 şi 7 iunie a.c., europenii ar fi trebuit să aleagă, teoretic şi practic, un număr de 736 de deputaţi – aşa cum cerea Tratatul de la Nisa pentru legislatura 2009-2014, şi nu 754 de deputaţi, aşa cum apare în Tratatul de la Lisabona (tratat care încă nu a intrat în vigoare, nefiind ratificat). Aceşti “18 parlamentari-fantomă” ce fac diferenţa au fost totuşi aleşi şi, deocamdată, vor avea rolul de “observatori” – un rol plătit, chiar dacă, repet, încă nu există în practică tratatul în baza cărora ei figurează pe listele reprezentanţilor europeni.

 

… dar jumătatea plină există şi ea

Şi totuşi, în ciuda acestor anomalii politice, umane sau tehnice, scopul declarat al acestui text este mai curând acela de a argumenta realul progres pe care, în ultimele decenii, l-a făcut acest (atât de puţin cunoscut în Europa) Parlament European pe care uni dintre noi l-au votat.

i) Mai întâi de toate, acest parlament, acum, chiar există şi este funcţional. Acum trei decenii, pe când generaţia lui H.G. Pöttering îşi făcea acolo debutul, PE era un organ consultativ căruia nu i se acordau mari şanse de supravieţuire. Chiar dacă în acest parlament apar tot felul de personaje ciudate, oportuniste, anti-sistem sau chiar anti-comunitare, acest corp funcţionează din ce în ce mai coerent. În plan efectiv, puterea legislativă, la nivelul continentului, trece de ani buni de la parlamentele naţionale către Parlamentul European. Şi probabil că procesul va continua în aceiaşi parametri.

ii) Contrar legendelor de ineficienţă şi risipă financiară, în legislatura 2004-2009 Parlamentul European a participat activ la aprobarea a peste 400 de legi (directive sau reglementări) care vor afecta în mod direct viaţa cetăţenilor Uniunii[4]. Acestea au vizat, printre altele, politicile legate de energie, reglementarea concurenţei, problemele schimbărilor climatice, uniformizarea şi eficientizarea serviciilor, tratamentul imigranţilor, legislaţia socială, reglementarea folosirii produselor chimice etc. Ziaristul spaniol citat aici aminteşte câteva dosare în care Parlamentul European, în recentul său mandat, a avut un cuvânt decisiv de spus: respingerea italianului Rocco Buttiglione, în octombrie 2004, din poziţia de candidat pentru Comisia Europeană; anchetarea zborurilor secrete ale unor avioane aparţinând CIA în unele state membre ale UE (inclusiv România), legate de existenţa presupusă a unor centre de detenţie în bazele americane din aceste state; protejarea datelor personale ale cetăţenilor UE (în replică la unele cerinţe ale administraţiei Bush, legate de “războiul împotriva terorii”); eliminarea principiului “ţării de origine” din directiva privind serviciile propusă de comisarul Bolkestein ş.a.

iii) E drept că aleşi din Partidul Piraţilor sau alţi “corsari” mai mici (precum G. Becali) vor pigmenta activitatea viitorului parlament comunitar, dar e la fel de adevărat că alegerile din 4-7 iunie au avut şi surprizele lor plăcute. Una dintre ele: scorul modest obţinut de un partid precum Libertas – al celebrului eurosceptic Declan Ganley –, cel care în 2008 a fost considerat vârful de lance foarte ascuţit al curentului anti-UE din Irlanda. După aceste alegeri şi după rezultatul slab al Libertas, există motive reale de speranţă că viitorul referendum din Irlanda va aduce o majoritate de partea Tratatului de la Lisabona.

iv) Şi, poate argumentul cel mai notabil (şi aparent paradoxal, în sens pozitiv): cum bine observa profesorul Andrew Moravcsik de la Princeton University, nu este de trecut cu vederea faptul că, totuşi, 160 de milioane de cetăţeni europeni (aceasta înseamnă 43,4 la sută din cei 375 de milioane de cetăţeni UE) au votat pentru un parlament despre care se presupunea că le pasă foarte puţin[5]. 160 de milioane de europeni au ieşit din case, în aceleaşi zile, în acelaşi scop. Nu e puţin. Altfel spus, paharul speranţelor comunitare nu este cu totul gol. Pentru 160 de milioane de europeni, aceste zile de vot chiar au făcut diferenţa între a asista pasivi la mersul Uniunii şi a-şi spune părerea.

Cu optimism – dar şi cu ceva argumente –, încă se poate spune că Europa unită mai are un viitor.

 

 

 

 

 


[1] “A European election guide. The checklist”, în The Economist, 6 iunie 2009.

[2] Heribert Prantl, “Le syndrome de l’urne vide”, text publicat iniţial în Süddeutsche Zeitung şi preluat, în variantă franceză, de Courrier international, nr. 971, 11 iunie 2009.

[3] Oliver Holschen, “Calculs électoraux… et financiers”, text publicat iniţial în Frankfurter Allgemeine Zeitung şi preluat apoi de Courrier international, nr. 973, 25 iunie 2009.

[4] Andreu Missé, text publicat în ziarul spaniol El Pais şi preluat, sub titlul “Le tigre de papier montre ses crocs”, în Courrier international, nr. 970, 4 iunie 2009.

[5] “Ignore the skeptics. EU democracy is doing just fine”, în Newsweek, 29 iunie 2009.

________________________

(text publicat în revista „Sfera politicii”, nr. 136, iunie 2009)

4 Iulie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

11 Iunie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 2 comentarii