19/mart/2010 Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic

La modul manelistic

 Mircea Morariu

A spune că pe afişul unui Teatru apare mult prea frecvent numele lui Caragiale e echivalent cu a susţine că respectiva instituţie îşi ia parcă prea în serios misiunea. Iar când respectivul Teatru e unul care, din varii motive, îşi recrutează spectatorii preponderent din rândul tinerilor, mai exact al elevilor în al căror program de studiu figurează marile piese caragialene, e aproape o datorie pentru el ca la o distanţă de unsprezece ani să înfăptuiască o nouă montare cu O noapte furtunoasă. Sigur că de dorit ar fi ca acea montare să conteze drept o contribuţie semnificativă în caragialeologie, dar cum e limpede că nu toate spectacolele cu piesele lui Caragiale pot să însemne evenimente nu mi se pare deloc deplasat ca publicului spectator să i se ofere cel puţin o reprezentaţie decentă. Din păcate, cea la care şi-a poftit publicul Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea nu e nici măcar un spectacol nereuşit. E o punere între paranteze a decenţei. E o sfidare a bunului simţ, nu a bunului simţ artistic, ci a bunului simţ tout court, e o încălcare flagrantă a celei mai elementare reguli de bunăcuviinţă  Rezultatul acoperă de ruşine nu doar regizorul (m.chris.nedeea), nu doar scenografa (Oana Cernea), nu numai actorii din distribuţie, nu doar conducerea ineptă a trupei (director artistic Elvira Platon Rîmbu), ci însăşi instituţia producătoare, căreia cu greu îi mai poate fi recunoscută condiţia de Teatru profesionist. A reprezenta O noapte furtunoasă  ca la uşa cortului, învăluită în muzică ţigănească de joasă speţă, nu e doar dovada inculturii unui regizor care nu ştie că una e mahalaua, periferia caragialeană, şi alta maidanul populat de căruţe cu coviltir, care nu a citit nimic din imensa exegeza critică dedicată marelui dramaturg, care îşi bate joc de sine, de profesia lui, de actori, ba chiar e plătit să o facă. A face astfel încât absolut nici unul din cele mai savuroase momente din piesă – nici lectura ziarului, nici hazoasa confuzie de persoane a lui Rică Venturiano, nici discursul său ridicol, rostit îndată după ce iţele încurcăturii s-au dezlegat şi spiritele s-au liniştit- să nu fie observate, ba chiar să devină neinteligibile, e o contraperformanţă descalificantă care aruncă Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea în zona lupanarului.

Se vede cu ochiul liber că m.chris.nedeea e complet insensibil la farmecul comediei lui Caragiale. Că s-a apucat de lucru fără a avea nici cea mai plăpândă idee, că lipsit de inspiraţie a dat doar indicaţii greşite a căror consecinţă nu se rezumă numai la compromiterea trupei ci şi la subminarea gravă a valorii multiconfirmate a piesei lui Caragiale. Orice s-ar spune, nu pot aspira la statutul de idei şi la condiţia de de indicaţii regizorale gesturi minore precum a-i cere interpretului lui Jupân Dumitrache (Petre Panait) să strige întratât încât să îşi scuipe plămânii, a-i impune actorului distribuit în Nae Ipingescu (Daniel Vulcu) să citească articolul din Vocea patriotului naţionale  ca şi cum ar fi încercat de o nevoie fiziologică urgentă, a-i obliga pe Spiridon (Răzvan Vicoveanu) şi pe Veta (Ioana Dragoş-Gajdo) să pună de un duet manelistic, a-l lăsa pe Rică (Alexandru Rusu) să se remarce  numai printr-un moment de striptease ratat, a o înzestra pe Ziţa (Alina Leonte) cu o fetiţă avută cu Ghiţă Ţircădău (Andrian Locovei), transferat dinspre turmentaţii din O scrisoare pierdută, a-i îngădui lui Spiridon (Pavel Sîrghi) să molfăie în asemenea hal replicile încât să nu să se mai audă mai nimic şi a suplimenta numărul de personaje printr-o soacră (Mariana Vasile) ce se trezeşte  din beţie numai şi numai spre a-i bucura pe acei rătăciţi în sala de spectacol ce astfel ajung să se creadă la cârciumă  auzind inflexiunile bahice cu care e  „cântat” Lume, lume, soro lume.

Pentru ca bătaia de joc la care e supus Caragiale să fie desăvârşită, dar şi spre a mai certifica o dată analfabetismul profesional al celor ce au girat cu numele lor o atare întreprindere, scenografa Oana Cernea a creat un set de costume din care unul e mai nepotrivit decât celălalt. Cel mai caraghios sunt înveşmântaţi Jupân Dumitrache, Ipingescu şi Chiriac. Primul parcă e un Franz Iosif de operetă, cel de-al doilea dă semne că aspiră să caricaturizeze vreun personaj din telenovela Aniela, iar ultimul e un reuşit fără loc la un post de maître d’hôtel.

În faţa unei asemenea blasfemii îţi piere cheful de a întreba dacă la Teatrul de Stat din Oradea mai funcţionează vreun factor de control artistic, ori dacă nu cumva a devenit parte a politicii directoriale patentat deviante, liberul acces la public al oricărui subprodus artistic. Nu poţi decât să îţi faci cruci şi să te aştepţi ca proxima premieră să probeze că mai există loc şi pentru alte grozăvii şi că ele vor râde ştirb la publicul care încă mai cauţionează prin prezenţa lui astfel de afronturi aduse ideii de teatru.

Teatrul de Stat din Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”- O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale;  Regia artistică-m.chris.nedeea; Scenografia – Oana Cernea; Cu: Petre Panait, Daniel Vulcu, Răzvan Vicoveanu, Pavel Sîrghi, Alexandru Rusu, Andrian Locovei, Ioana Dragoş- Gajdo, Alina Leonte, Mariana Vasile.

– text publicat în revista Familia, nr. 1, ianuarie a.c.

Publicitate