G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate 🙂 ! 

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi
Anunțuri

29 Mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 Mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

14/dec/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (4/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7) – (4/7)

Cu un an în urmă, s-ar fi zâmbit ironic la ideea unui “guvern economic european”; astăzi el pare a fi singura soluţie raţională pentru ca moneda euro să poată fi salvată pe moment şi ferită de astfel de pericole în viitorul previzibil. Devine astfel evident că o uniune politică a celor 27 este inoperantă în lipsa unei coordonări economice – dincolo de marjele (largi în teorie, dar restrânse în practică) ale Parlamentului European. Cum spune Habermas, e relativ simplu să dai vina pe «măsluirile greceşti» şi pe «iluzoria prosperitate spaniolă» (grecii şi spaniolii, ca şi alţii, trăind în ultimul deceniu cu mult peste posibilităţile lor reale, iar acum fiind constrânşi să suporte consecinţele…).

Dincolo de acestea (date reale, dar nu şi cauzale în raport cu fenomenul de criză despre care vorbim), mult mai gravă este criza de ansamblu a identităţii europene, agravată atât de panica actuală (aceasta-i evident), cât şi, s-o recunoaştem, de rapiditatea (totuşi!) cu care extinderea UE s-a petrecut în ultimii 10 ani. Teza lui Habermas e neliniştitoare: el crede că la nivelul societăţii germane (de la care, ştim deja, se aşteaptă atât de mult pentru Europa) a apărut o «ruptură în mentalităţi» faţă de epoca lui Helmut Kohl: «domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă (…) de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta». O generaţie care, «conştientă de îngustarea marginii sale de manevră, (…) renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte» europene etc. În mijlocul Europei – spune Habermas – se află un colos «întors spre sine însuşi», cu o «mentalitate egocentrică, lipsită de ambiţie normativă». Aceasta pare a fi noua Germanie, de la care confraţii europeni aşteaptă izbăvirea morală şi financiară.

Probabil că fantasma ajunsese prea departe, astfel încât ea i-a contaminat şi i-a deturnat de la realitate pe proprii săi subiecţi. Şi probabil că prima lecţie a acestei dureroase crize este tocmai aceea că Germania şi Grecia, dincolo de apartenenţele lor comune în structura instituţională a Occidentului de azi, nu au în comun decât litera cu majusculă a numelui propriu. Dincolo de care, imediat, apar problemele.

Cu sinceritatea esticului suficient de subiectiv pentru a se considera norocos în raport cu istoria recentă, dar şi îndeajuns de raţional şi inteligent pentru a pune un diagnostic corect problemei europene comune, politologul bulgar Krastev spune: «de zece ani am trăit într-o ficţiune, care avea avantajul de a fi politic corectă: pretindeam să credem că Germania şi Grecia aveau aceleaşi drepturi». Criza ne-a adus pe un teren mai ferm – şi mai adevărat. Chiar şi împreună, uniţi instituţional în diversitatea noastră, diferenţa primordială persistă: există state mari şi există state mici; unele mai puternice, altele mai slabe. Uniunea nu le-a adus la acelaşi nivel. De acord, puterea îţi aduce responsabilităţi suplimentare – dar aceasta nu presupune, pentru echilibru, şi anumite drepturi suplimentare pentru cei cu responsabilităţi? Nu-i simplu şi nu-i comod răspunsul, dar merită meditat asupra lui. (va urma)

14 Decembrie 2010 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10) – (10/10)

Românii au descoperit politica – în înţelesul modern şi democratic al termenului – relativ tîrziu; dar cînd au descoperit-o, au pus-o deja pe blazon. Bucureştenii trăiesc politica la intensitatea maximă; odată cu ei, a trăit-o şi Bucureştiul. Perimetrul oraşului este plin nu numai de repere istorice, dar şi politice – de la naşterea Partidului Liberal, într-o casă umbroasă din strada Enei, în 1875, pînă la naşterea Partidului Comunist, în mai 1921, într-o sală tocmai bună pentru balurile muncitoreşti, pe Dealul Spirii. Bucureştiul a fost întotdeauna vitrina favorită a politicii româneşti; nici un observator serios nu va lua în seamă zbaterile politice de provincie, pentru că ceea ce contează într-adevăr se petrece numai în capitală. Iar în prima parte a secolului au mai apărut aici două clădiri destinate în mod aproape ostentativ sferei politice. Mai întîi, clădirea actualei primării, între parcul Cişmigiu şi Splaiul Dîmboviţei, construită între 1906 şi 1911, după planurile distinsului arhitect Petre Antonescu; clădirea a rezistat admirabil bombardamentelor germane din august 1944, dar a sucombat pe jumătate în anii mai recenţi, cînd un primar născut din spuma revoluţiei din 1989 s-a gîndit să planteze la uşa primăriei doi lei din ciment (primiţi cadou din China), în frapantă contradicţie cu spiritul clădirii. Apoi, a fost clădirea Palatului Victoria (la capătul Căii Victoriei, axa principală a oraşului), construit mai tîrziu, începînd cu 1937; sediu al Ministerului de Externe şi, mai apoi, al Guvernului ţării, Palatul Victoriei a fost de la bun început un simbol al unui oraş ce întinereşte mereu din cenuşa propriei sale tradiţii: el a fost construit în imediata apropiere a fostului Palat Sturdza, palat care a fost dărîmat imediat ce noua construcţie a prins contur. Avariat şi el de bombardamentele anului 1944, Palatul Victoriei avea să rămînă, la propriu şi la figurat, în centrul vieţii politice şi după decembrie 1989. Acum el avea să vadă ceea ce urma să vadă tot bucureşteanul şi toată ţara: emanaţi ai revoluţiei, maşini de lux şi ambulanţe ale Salvării, demonstraţii protestatare şi mineri; faţada sa s-a resimţit multă vreme de pe urma acestor întîlniri.

În primele decenii ale secolului, Bucureştiul a fost unul dintre marile oraşe europene ale literaturii şi artei moderniste; gustul pentru inovaţie şi experiment ce pare lipit de-a pururi de spiritul oraşului îşi găsea astfel împlinirea. Dar nu numai moderniştii s-au simţit acasă în oraş: precum altădată Caragiale sau Mihai Eminescu, o întreagă generaţie intelectuală avea să-şi lege destinul de străzile, parcurile, aromele şi ritmurile oraşului. Reveriile lui Mircea Eliade, lecturile şi pasiunile unor Jeni Acterian sau Alice Voinescu, bucuriile şi disperările lui Mihail Sebastian, toate vorbesc despre un tineret dispus atunci să guste şi spleen-ul aparent al oraşului lor dar şi mustul inconfundabil al dinamicii sale de profunzime. În vara anului 1940, ziarista americană cu fineţe de contesă germană (sau contesa cu perspicacitate de ziaristă, este acelaşi lucru) Rosie Waldeck vine la Bucureşti şi ia pulsul ţării după pulsul Căii Victoriei, convinsă fiind că acest bulevard este cea mai importantă arteră a Europei sud-estice, după cum hotelul în care ea se cazase – Athené Palace – era, într-un fel, nu numai inima nedeclarată a ţării, dar şi centrul diplomatic al Balcanilor. Şi nu se înşela deloc.

Ceea ce nu putea spune atunci Rosie Waldeck era că destinul acestei generaţii interbelice va merge mînă în mînă cu destinul oraşului: şi unii şi alţii vor intra – după 1945, odată cu comunizarea – în conflict cu istoria, cu memoria şi tradiţia lor, repunînd în scenă, pentru a cîta oară, decorurile catastrofei româneşti.

* * *

Acel oraş din titlu, care nu o să mai fie cum a fost, nu implică neapărat o nuanţă nostalgic-paseistă a acestei rememorări; îmi este cu totul uşor să spun că Bucureştiul nu o să mai arate niciodată aşa cum arăta el spre 1900 sau oricînd mai înainte.

A spune acest lucru nu înseamnă obligatoriu mărturisirea unui regret. Pentru că o morală se desprinde din toată această poveste: contabilizarea dezastrelor prin care a trecut acest oraş se poate întinde pe pagini întregi. Ce-i, cred, mai important, este fantastica sa capacitate de regenerare, cu atît mai mult cu cît cei care erau pe aproape de a-l pune la pămînt nu au lipsit niciodată. În ciuda oricărei prime impresii, există în spiritul bucureştean o încordare aproape palpabilă; uneori, ea este o joie de vivre; cel mai adesea este însă încăpăţînarea de a trăi. Ea, mai curînd decît istoria, mă face să cred că acest oraş are, pe lîngă un trecut plin de farmec şi dramă, şi un viitor de luat în seamă. (sfîrşit)

26 Iulie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | 1 comentariu

28/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (4/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5)

În chiar ziua următoare loviturii de stat, pe 24 august 1944, ora 16,20, un bombardament german avea să lovească în plin clădirea Radiodifuziunii române – atac soldat de partea română cu 11 morţi şi 16 răniţi, angajaţi şi soldaţi prinşi sub ruine. În perioada următoare, programele postului naţional s–au emis prin intermediul Radio România Bod (de lîngă Braşov) şi prin studiourile din Timişul de Sus, locaţii pe care Vasile Ionescu le–a pus în stare de funcţionare imediat ce sediul din Bucureşti a devenit impropriu continuării activităţii. Scrisoarea primită de Vasile Ionescu pe 14 decembrie 1944 din partea primului ministru Constantin Sănătescu urma să fie Citește în continuare

28 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

22/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (3/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) –

Din păcate, aducerea la guvernarea ţării, de către generalul (ulterior mareşalul) Ion Antonescu a legionarilor, l-a predispus pe Vasile Ionescu la prima dintre hăituirile sale politice. Prin însăşi structura sa, profund democratică, şi prin maniera în care el vedea aranjarea societăţii româneşti, Vasile Ionescu era un adversar inconturnabil al curentului politic legionar. La nici trei săptămîni după ce fusese cel care ţinuse microfonul radioului naţional în sala tronului în momentul în care regele Carol al II–lea abdicase, transmiţînd puterea efectivă în mîinile lui Antonescu Citește în continuare

22 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

19/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (2/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5); (2/5)

În urma absolvirii, pe 1 aprilie 1918, a Şcolii Militare de Infanterie – Ofiţeri rezervă din Botoşani, Vasile Ionescu ajunge la 19 ani Citește în continuare

19 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

16/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5)

În istoriografia europeană şi mondială, lucrările referitoare la istoria mijloacelor de comunicare în masă au dobîndit, în ultimul deceniu, un statut de o valoare aparte. Date fiind amploarea şi răspîndirea pe care mass media o au în societatea modernă, acest interes al istoricilor, sociologilor sau politologilor este legitim. Fie că este vorba despre studii ale unor autori contemporani sau despre lucrări memorialistice semnate de personalităţi implicate în chiar desfăşurarea acestei istorii, importanţa lor decurge chiar din faptul – acceptat în mod unanim – că istoria presei se confundă, în bună parte, cu istoria societăţilor pe care această presă a servit-o în calitate de instituţie de prin ordin al importanţei sociale.

Toate aceste consideraţii preliminarii sînt valabile şi în cazul românesc. Citește în continuare

16 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

13/iun/2010 Ce-a visat Niccolo Machiavelli în chiar ultima noapte a vieţii sale? – din prefaţa cărţii „Visul lui Machiavelli”, ©Adrian Cioroianu

Paradisul inepuizabil al alegerii

– din prefaţa cărţii Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010

Adrian Cioroianu

Acum, să explic numele acestui (…) volum.

Aşa cum se va vedea câteva zeci de pagini mai încolo (vezi cea de-a 22-a poveste), există legenda că, în noaptea de 20/21 iunie 1527, Niccolo Machiavelli ar fi avut un vis: se vedea stând la o margine de drum şi deodată iată că trece prin faţa lui un grup de oameni foarte paşnici şi tăcuţi, senini la chip şi modeşti la înfăţişare. Cine sunteţi voi? – i-ar fi întrebat Machiavelli, iar ei ar fi răspuns cu sfială Noi suntem sfinţii lumii acesteia şi mergem spre Paradis. Auzind aceasta, Machiavelli a căzut pe gânduri, privind în urma lor. Nu trece mult şi pe drum apare un alt grup Citește în continuare

13 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , | Lasă un comentariu

28/apr/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (1/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală „Camil Petrescu” & Revista „Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(1/5)

Ce poate fi mai problematic, pentru nepoţii care suntem noi toţi, decât a judeca orientarea politică a bunicilor noştri? Mai ales, aceasta, într-o Europă de Est în care politica  a avut propriile sale volte, surprize sau condiţionări forţate, care nu au depins ca atare numai de oamenii politici ai fostelor generaţii? Mai ales, aceasta, atunci când proprii noştri copii ne cer lămuriri şi detalii – cum este cazul în cartea ce se deschide aici? Sau altă întrebare: ce poate fi mai dureros decât a judeca erorile politice ale propriilor noştri părinţi – prizonieri, ei înşişi, ai unor epoci în care (nu pentru prima oară în zona noastră istorică!) vremurile l-au stăpânit pe om, şi nu invers? Şi, în fine, ce poate fi mai problematic decât a fi puşi în situaţia de a explica propriilor noştri copii propriile noastre fantasme politice din trecut?

Ana Maria Narti (foto: BBC)

Sub semnul acestor interogaţii intime, alimentând această dezbatere, cartea ce urmează Citește în continuare

28 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

01/febr/2010 Cea mai mare provocare a României liberale

Cea mai mare provocare a României liberale

Adrian Cioroianu 

– prefaţă la volumul  Liviu Brătescu (coord.), Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, Ed. PIM, Iaşi, 2010

Un fenomen paradoxal are loc în mediile liberale româneşti din ultimii 20 de ani: o constantă incertitudine în privinţa situării liberalismului de la noi în tabloul general al liberalismului european. Spun “paradoxală”, pentru că azi, la începutul secolului al XXI-lea această incertitudine pare a fi mult mai mare decât era ea la începutul secolului trecut: chiar dacă şi la anul 1910 discuţia despre “valenţele noastre europene” avea semnele sale de întrebare, aş spune că acea generaţie de liberali români – Ionel (Ion I.C.) Brătianu avea atunci 46 de ani, de exemplu – era mai sigură pe sine şi pe “europenitatea” sa decât par a fi astăzi unii dintre cei ce se poziţionează sub semnul liberalismului românesc. Plasarea “în context european” rămâne şi azi cea mai mare provocare aflată în faţa simpatizanţilor, votanţilor sau membrilor de partid liberali de la noi.

Cum se ştie, partidul (ca şi partida, iniţial) liberalilor noştri nu a fost niciodată un exemplu de centralizare sau de unitate; facţiunile de tot felul, desprinse şi/sau revenite, însoţesc istoria PNL de la începuturile sale şi până azi. Nici prezentul nu face excepţie – de unde constatarea, simplă, că astăzi poţi găsi liberali (sau cel puţin oameni care se autorecomandă ca fiind aşa) în PNL, în PDL şi, evident, în afara acestor două partide (precum autorul acestor rânduri sau mai mulţi contributori la volum). Faptul că aceste trei “ramuri” deseori nu-şi recunosc unii altora calitatea de “autentici” liberali face parte din coregrafia momentului. Chiar dacă am opinia mea, nu mă voi pronunţa aici în acest sens. Totuşi, o judecată echilibrată poate conduce la ideea de bun simţ că există liberali şi în afara partidelor (zise) liberale, după cum există falşi liberali şi în interiorul acestora. Nu-i nimic surprinzător aici.

Unii (liberalii din PNL – sau majoritatea lor) susţin pe mai departe afilierea la grupul ALDE din Parlamentul European şi rezistă acuzei de “pactizare” cu socialiştii europeni prin reamintirea (cu temei, cred eu) faptului că nu-i nimic nou aici: şi acum 100 de ani, liberalismul era văzut de unii ca fiind un partid de stânga (în orice caz, mai la stânga decât Partidul Conservator). Alţii (cei ce se recomandă a fi liberali din PDL) s-au afiliat, în schimb, Partidului Popular European şi replică celor care-i acuză de “coabitare ilicită” cu partide creştine ş.cl.. prin reamintirea faptului (real) că liberalismul românesc, mai tot timpul, a fost mai la dreapta decât liberalismul european.

Aşadar: mai la stânga sau mai la dreapta decât liberalii din Europa? Alături de liberal-socialişti sau alături de liberal-creştinii din UE? Iar la ei acasă, liberalii români se află la dreapta, la centru-dreapta sau la centrul peisajului politic autohton? Iată întrebări asupra cărora astăzi nu există deloc un consens în mediile intelectuale liberale din România – şi nici nu cred că ziua acestei reconcilieri ar fi foarte aproape.

Şi, aşa cum se întâmplă când dilemele prezentului îşi refuză soluţia, nimic nu este mai benefic decât o privire în istorie, decât o revenire asupra lecţiilor trecutului. Este foarte adevărat că mai cu seamă liberalii ştiu bine că – aşa cum ne avertiza Hegel, acum 200 de ani – omenirea, ca specie, nu învaţă mai nimic din istoria sa (dar învaţă, în schimb, din experienţa directă a indivizilor). Şi totuşi, unii oameni o fac – iar, ca doctrină dedicată individului liber şi stăpân pe sine, liberalismul trebuie să rămână constant de partea celor care ştiu că, oricând, o privire avizată asupra trecutului poate împrăştia măcar în parte ceţurile zilei de azi.

Acesta este spiritul ce ghidează acest volum. Coordonatorul său, Liviu Brătescu, nu este la prima încercare de acest gen; în România de astăzi, puţini au investit – precum dl Brătescu – atâta energie editorială şi atâta entuziasm de cercetare în analiza istoriei politice (liberale, mai ales) a ţării din ultimele două secole (vezi mai jos studiul său despre generaţia lui Ion Brătianu şi începuturile liberalismului la noi). Majoritatea colaboratorilor acestui volum sunt, de asemenea, cunoscuţi pentru preocupările lor conexe – iar rezultatul este o succesiune de teme care, deşi transpun în pagină personalitatea, opiniile şi stilul fiecărui autor, se completează reciproc. Avem, aşadar, studii despre: prima epocă a liberalismului românesc aşa cum este ea reflectată de un celebru volum al lui Elias Regnault din 1855 (Mihail Radu Solcan) sau în dezbaterile epocii paşoptiste (Cristina Matiuţă); Ion Heliade Rădulescu şi problema votului universal (Sorin Radu); personalitatea politică a lui Manolache Costache Epureanu (Alexandru Gavriş) sau a lui Victor Slăvescu (Iulian Oncescu & Alin Gridan); liberalismul autohton ca marcă a modernităţii româneşti (Viorella Manolache), ca segment de bază al istoriei României interbelice (Ovidiu Buruiană), ca doctrină opusă în mod natural totalitarismului (Paul E. Michelson), dar şi ca furnizor al dramaticului episod de istorie care a fost rezistenţa anticomunistă din anii ’40-’50 ai secolului trecut (Ion Stanomir). Alte câteva capitole pun în discuţie diferite alternative europene ale gândirii & practicii politice europene: liberalismul în Finlanda în prima jumătate a secolului al XX-lea (Silviu Miloiu); dezbaterea actuală asupra raportului dintre liberalism şi autonomie (Salat Levente); o privire comparativă asupra liberalismului în conştiinţa istorică germană (H.Ch. Maner); în fine, cum spuneam, certitudinile sau dilemele (electorale sau identitare) prezentului nu puteau lipsi nici ele (Valeriu Stoica, Dragoş P. Aligică, Nicolae Lupaşcu).

Una dintre axiomele nemărturisite ale istoricilor spune că orice carte despre trecut trebuie să aibă o morală valabilă în prezent. Acest volum are nu una, ci mai multe morale posibile. Una este persistenţa liberalismului românesc şi fantastica sa capacitate de regenerare. Alta arată clar că nu există problemă importantă în spaţiul românesc post-1848 în a cărei dezbatere (şi deseori soluţionare) să fi lipsit practica politică liberală. Alta ne arată că liberalii români de azi, ca şi înaintaşii lor, rămân în continuare diferiţi în gândire (şi uneori dezbinaţi în activitate). Dar cred că cea mai evidentă morală a volumului este aceea a caracterului efectiv istoric al doctrinei liberale româneşti. Inventată ca o ironie denigratoare de propagandiştii comunişti ai ultimilor ani ’40 (care numeau PNŢ sau PNL “partide istorice”, prin asta înţelegându-se atunci “expirate”, “depăşite”), acest caracter istoric este astăzi un fel de blazon de nobleţe, dar care transferă pe umerii liberalilor de la noi nu numai mândrie, ci şi responsabilitate. Istoric vorbind, doctrina liberală este cea mai veche doctrină politică aflată încă în uz în politica românească – şi, graţie constantei sale capacităţi de autoreglare, ea rămâne şi cea mai dinamică, cea mai vie.

1 Februarie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

27 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda (4/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 4/4)

Oricum, dacă prezenţa lui Antonescu i-a nemulţumit pe sovietici, ceea ce i-a intrigat pe cititorii români a fost prezenţa în roman a lui Nicolae Ceauşescu. Este indubitabil că această prezenţă a fost preţul plătit pentru privilegiul de a face din mareşalul Antonescu şi epoca sa subiect al unei cărţi sortite unui succes sigur prin chiar acest subiect inedit.

Ion Bârladeanu, colaj (4), 1990

Capitolul XI, aproape imediat următor prezentării acelui Antonescu retras în pacea apartamentului matern, este dedicat unui tânăr (pe nume Ionică) a cărui descriere începe în aceeaşi seară de Crăciun a anului 1940, în timp ce el rememorează felul în care decurseseră ultimii ani. În celulele comuniştilor, “[t]înărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinistră a becului care nu se stingea niciodată“ (un tânăr de 16 ani, dar care deja avea în spatele său “şase ani de activitate“ în mişcarea subterană comunistă[1]) “gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă“[2]. Tânărul din roman este lesne identificabil prin reperele sale biografice: legat, prin apartenenţa sa politică, de grevele de la Griviţa din 1933, el se dusese din proprie iniţiativă după acei grevişti “la procesul lor, tocmai la Craiova, (…) cu petiţii şi semnături în buzunar“. Puse în faţa acestei manifestări de dârzenie juvenilă, autorităţile “l-au dat pe mâna jandarmilor să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate, în cătuşe, ca pe un răufăcător“[3]. Astfel încât “băiatul (…) mic de statură (…) [şi cu] forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul lângă el“. Cuvântul “semeţ“ apare de două ori în următoarele două pagini[4] ori de câte ori este vorba despre comportamentul băiatului care, în ciuda tratamentului, “se ţinuse tare“[5] şi “mersese neîncetat timp de şapte zile, de dimineaţa până seara“, timp în care “[c]âte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie de pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţă“[6]. Ajuns în cele din urmă în satul său natal, băiatul este predat familiei sale – adică unui tată îngrijorat şi unei mame care “izbucnise în plâns“. Trecutul extra-revoluţionar al tânărului[7] oferă şi el un dèja vu: sora mai mare a tânărului este amintită ca fiind muncitoare la Bucureşti, oraş în care şi băiatul învăţase o meserie lucrând la mici patroni; băiatului, încă de mic, fusese pedepsit pentru încăpăţânarea lui, dar tot lui nu-i era frică de întuneric şi îşi încuraja fraţii (“Mergeţi cu mine!“ zicea el şi le insufla astfel curajul“) să meargă seara în pădure; când mâncarea pe masa familiei nu era îndestulătoare, tânărul se ridica senin, spunând “Nu mi-e foame!“; tot el mergea desculţ la şcoală încă de la începutul lui februarie (datorită stării de precaritate materială a familiei) şi învăţa de pe cărţile altora (din acelaşi motiv), ceea ce nu-l împiedica să aibă cele mai bune rezultate din clasă, pentru că “avea o memorie deosebită, îi ajungea să citească o singură dată lecţia şi să reţină şi să nu uite nimic”. Toate aceste detalii “biografice” ale lui “Ionică” sunt lesne reperabile: ele apar aidoma în cartea din 1971 a lui Michele-Pierre Hamelet despre liderul N. Ceauşescu[8]. Marin Preda le preia întocmai. După cum preia şi el detaliul foarte sugestiv că în noiembrie 1940, când legionarii intraseră în închisoare şi asasinaseră câţiva foşti miniştri şi funcţionari de stat al regelui abdicat Carol al II-lea, ei nu putuseră trece în sectorul unde se aflau deţinuţii comunişti pentru că soldaţii îi apăraseră pe aceştia. Din punct de vedere istoric, aceasta este o pură fantezie.

În fine, discuţia dintre tânărul revoluţionar adus acasă şi tatăl său, din finalul capitolului, trimite şi el prin parafrază la aceeaşi binecunoscută morală a poemului lui Bolintineanu: băiatul îşi anunţă familia că va pleca de acasă chiar de a doua zi, pentru a-şi continua lupta. Tatăl cedase, ştiind că acest băiat este cel mai dârz dintre toţi cei zece copii ai săi; mai mult, tatăl “[v]ânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta…“[9].

Greu de crezut că, în România patriarhală a anilor ’30, un tată de familie săracă ar fi fost dispus la un asemenea gest de conştiinţă civică şi politică pentru a-şi încuraja fiul – un adolescent fără un rost al lui, în acel moment. Marin Preda, el însuşi fiu de ţăran, pare a nu-şi pune această problemă (dealtfel, episodul cu vânzarea oilor de către tatăl foarte înţelegător este preluat tot de la Hamelet).

Oricum, se cuvine precizat că, imediat după 1990, romanul lui Preda a fost retipărit într-o nouă ediţie[10]. Cu de la sine putere şi în numele obsesiei pentru de-ceauşescizare din acel moment, redactorul acesteia[11] a suprimat capitolul care vorbeşte despre Ionică – Ceauşescu.

Ar fi fost autorul, Marin Preda, de acord cu acest lucru? Este, în realitate, atât de simplu să operezi chirurgical purificarea unei literaturi? Ambele întrebări rămân pe mai departe deschise.


[1] Ibidem, p. 169.

[2] Ibidem, p. 163.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, pp. 164-165.

[5] Ibidem, p. 166.

[6] Ibidem, p. 167.

[7] Ibidem, pp. 168-169.

[8] Michel-Pierre Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 (ed. franceză Nicolae Ceauşescu. Présentation, choix de textes, Ed. Seghers, Paris, 1971).

[9] Preda, Delirul …,, p. 169.

[10] Marin Preda, Delirul, Ed. Expres, Bucureşti, 1991.

[11] Jurnalistul Ion Cristoiu.

_________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

27 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 3/4)

Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.

Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990

Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)


[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.

[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.

[3] Ibidem, p. 131.

__________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

26 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 2/4)

Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.

În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].

Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.

Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)


[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare

[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.

[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.

[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).

_______________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

25 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar

Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 1/4)

În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.

Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, GheorghiuDej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.

Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)


[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.

[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.

[3] Ibidem.

________________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

24 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Nu pierdeţi mâine un top al celor mai populare texte GEOPOLITIKON pe anul 2009!

… şi poate că preferinţele dvs. se vor regăsi – sau nu. E clipa unui fel de bilanţ – 2009.

Mâine, un top 10 al celor mai populare şi, totodată, un top 10 al celor mai impopulare texte marca G E O P O L I T I K O N ! Surprize garantate!

8 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

05/ian/2009 La mulţi ani domnului profesor Cioroianu… Adrian Cioroianu!

Nu e deloc uşor să faci o supriză unui om destul de neconvenţional şi care deseori surprinde el însuşi prin idei, prin luări de poziţii şi printr-o curiozitate rară faţă de oameni şi faţă de opiniile lor (curiozitate pe care o recunoaşte ca fiind principala sa calitate – vezi interviul luat de G. Onofrei, în revista Suplimentul de cultură, în august 2005).

Totuşi, prin aceste câteva materiale postate astăzi fără aprobarea sa expresă – aici e momentul să deconspirăm faptul că dl Cioroianu nu ştie cum funcţionează, tehnic vorbind, acest blog!!! – , dorim să-l suprindem şi, evident, să-i spunem distinsului profesor „La mulţi ani!” cu ocazia zilei sale de naştere – care este, :), întâmplător, şi ziua de naştere a regelui Juan Carlos al Spaniei 🙂 – şi, în plus, să-i facem câteva mici sugestii:

– dat fiind că are un ceas James Bond la mână, poate în acest an nu va mai întârzia acolo unde este uneori aşteptat  – dl prof. Lucian Boia ar putea da ceva detalii :).

– dat fiind că lucrează la o carte despre Rusia (mă rog, volumul al doilea, deşi nici măcar unii dintre noi nu l-am terminat pe primul!), poate va profita de ocazie să-şi ducă (măcar) colaboratorii într-o excursie la Sankt Petersburg!

– dat fiind că acest blog este dedicat Rusiei & Eurasiei, poate ne spune dl profesor Cioroianu ce amintiri are din acea seară din aprilie 2008, când l-a primit pe preşedintele rus Putin pe Otopeni!

– dat fiind că Barack Obama a luat Premiul Nobel (pe 9 octombrie 2009) exact la o săptămână după ce dl Cioroianu îl critica în revista Dilema veche (pe 2 octombrie 2009), poate n-ar strica, dle profesor, să ne spuneţi măcar nouă cu anticipaţie pe cine mai aveţi de gând să criticaţi în anul acesta!

– dat fiind că dl Cioroianu este (pe lângă Dilema veche!) un colaborator al editurii Curtea Veche, aşteptăm o explicaţie despre cum se face că specializarea sa este, totuşi, cea de istorie contemporană & recentă!

– dat fiind că dl Cioroianu este aproape în fiecare zi invitat la câte o televiziune, n-ar strica să spună din când în când, „pe sticlă”, cât este ceasul, pentru a ne da şi noi seama dacă emisiunea este în direct sau în reluare!

– dat fiind că dl Cioroianu a fost la Paris, la mijlocul lui decembrie 2009, pentru susţinerea unei conferinţe, aşteptăm să ni se clarifice: i) ce mai făcea Carla Bruni; ii) care mai este preţul parfumului Cool Water – Davidoff; iii) dacă s-a întâlnit cu Vladimir Putin, plecat şi el la cumpărături; iv) cum mai evoluează contractul de armanent dintre Franţa şi Rusia; v) dacă s-a întâlnit pe acolo cu fantoma – sau cu fantasma – lui Edgar Morin!

Acestea fiind spuse, „La mulţi ani!”, domnule Cioroianu – Adrian Cioroianu! -, multă inspiraţie în textele pe care le trimiteţi spre G E O P O L I T I K O N  şi, mai ales, succes în toate! 

                        – colaboratorii G E O P O L I T I K O N

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | 4 comentarii

05/ian/2010 La aniversare: First chapter din „Pe umerii lui Marx” de Adrian Cioroianu, 2005

 

fragment preluat din: http://atelier.liternet.ro/articol/3431/Adrian-Cioroianu/Pe-umerii-lui-Marx.html

Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

(NB – unele dintre datele de mai jos sunt valabile pentru toamna anului 2005!)

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d’Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales – Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor ’80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L’Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944

 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi „clienţi” pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist – inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei – adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS – că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie – dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! 

(text integral al capitolului în format word doc.: AC – Pe umerii lui Marx – 2005  )

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VII)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 7/7

Şi astfel am ajuns în dimineaţa despre care de fapt doream să scriu: cea de sâmbătă 23 decembrie 1989. Ea distilează pentru mine tot ce poate fi mai imprevizibil, mai aţâţător şi mai tragic-spectaculos într-o revoluţie. La mijitul zorilor magia se mai disipase şi ne apucase oboseala. De la Casa Studenţilor am mers spre casa unui camarad de ultimă oră, la timp pentru a bea o cafea şi a asculta radiojurnalul Europei libere de la ora 6.00 (sau 7.00?). Apoi am plecat, singur, spre casă – pe lîngă Biserica Sfinţii Apostoli, coborând pe străzile Ulmului şi Nerva către Piaţa Chiriac. Mă apropiam de casă, priveam şi nu-mi venea să cred: în lumina incertă a dimineţii, spre orizontul de Sud, al Parcului Romanescu, curgeau roiuri albe de gloanţe trasoare.

Şi atunci mi-am spus: asta înseamnă o revoluţie – ca o generaţie care a crescut vorbind despre pace şi despre dezarmare să se trezească brusc cu gloanţe plutind pe deasupra casei părinteşti şi să simtă în nări, la o adiere venind dinspre parcul în care ai plimbat primele puştoaice, mirosul sărat-piperat al prafului de puşcă. Străzile erau pustii. Şansa mea a fost că nu am trecut pe lîngă vreo unitate militară. Tot la acea oră, pe alte străzi, colegi de generaţie mureau stupid – împuşcaţi pe când veneau spre casă de la obiectivele pe care “le păziseră”.

Ajuns la ai mei, am promis ca data viitoare, dacă va mai fi vreo revoluţie şi dacă-mi voi mai petrece noaptea cu ea, măcar voi suna acasă. Apoi tata a mers la chioşcul de ziare şi s-a întors fluturând o foaie: ediţia nr. 13909, din anul XLVI a cotidianului Înainte (devenit peste noapte organ al consiliului judeţean Dolj al FSN), în doar două pagini, unde, pe verso, împungea pagina şi textul meu, dus cu bâtele la tipografie în seara precedentă. În tot ziarul, doar două semnături: a mea şi a altui (bănuiesc) tânăr, autor al unei poezii. Abia mai târziu aveam să pricep că Ceauşescu fugise, dar revoluţia nu se terminase – şi nici revoluţiile ca atare, pentru că tricotezele nu dorm niciodată. Aspazia stă ascunsă pe undeva, sub un alt nume, aşteptând un nou gâde, o nouă revoluţie şi un alt gât cu vedere spre piaţă.

Apoi, spre sfârşitul acelei dimineţi de sâmbătă am adormit, cred, mulţumit. Căzuse dictatorul, TVR părea a fi inaugurat un program non-stop şi eu debutasem în presa de mare tiraj – ce-ţi poţi dori mai mult de la o simplă zi de vacanţă?! 

_________________________

Acest text va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2010 

23 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

22/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VI)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 6/7

 Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara.

Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). În schimb, am vorbit de câteva ori (şi eu, şi alţii) prin telefon cu generalul de armată Roşu (care devenise şeful comitetului provizoriu de conducere a judeţului) şi cu alţi dirigenţi de ultimă oră. Intoxicările, manipulatoare, abundau.

Pe la miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie a ajuns (cum? de unde? – mister) prin Casa Studenţilor un bilet bătut la maşină – cu litere mari şi roşii, parcă-l văd – în care scria ceva gen «FRAŢI ROMÂNI! ÎN CLĂDIREA POŞTEI CENTRALE DIN CRAIOVA SÎNT DEŢINUŢI OSTATECI COPII» etc. Noi l-am luat în serios, ne-am luat steagurile şi am pornit în marş, cu lozinci şi îndemnuri, spre Poşta de pe Calea Unirii. De la balcoanele din nou construitul centru al oraşului lumea ne aplauda frenetic, dar nu se înghesuiau să ni se alăture (zona era un mini-Centru Civic al Craiovei, cu locatari în consecinţă!).

Am ajuns la Poştă – acolo, câţiva soldaţi speriaţi şi un locotenent-major s-au jurat pe toţi sfinţii că nu deţin nici un ostatec copil. La fel, tot în acele ore, mi-aduc aminte de un apel telefonic – la care am răspuns eu din întâmplare (dar au fost zeci, preluate şi de alţii) – în care se auzea vocea unei femei implorând: “Mamă… sunteţi tineri… plecaţi acasă… eu stau lîngă gară… acu’ zece minute a sosit o garnitură de tren încărcată cu tancuri … tancurile pleacă spre centru … vin peste voi … fugiţi, mamă, acasă” etc. Bilete misterioase şi apeluri anonime au curs toată noaptea, cât să ne ţină treji: ba că a fost aruncată în aer centrala termică de la Işalniţa; ba că apa e otrăvită; ba că deasupra Craiovei au fost doborâte n elicoptere înţesate cu terorişti; ba că Spitalul Judeţean e păzit de vreo patru doctori cu armele lor de vânătoare şi teroriştii i-au împresurat etc.

Nu voi accepta niciodată ideea că aceste intoxicări au fost întâmplătoare şi nepremeditate. Nepremeditată fusese doar adunarea noastră, a 50-60 de tineri, acolo, la Casa Studenţilor, iar cineva părea foarte interesat să ne trimite fie acasă, fie pe străzi, la vânătoare de fantome. Lucrurile au luat o întorsătură şi mai kafkiană în momentul în care au sosit (să ne apere!) vreo zece soldaţi înarmaţi plus un sergent – şi, din vorbă în vorbă, am aflat că soldaţii erau ultimul leat, din septembrie ’89 şi abia dacă aveau vreo tragere cu arma la activ. Nici nu vrea să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă chiar ne-ar fi atacat cineva. (va urma – continuarea, mâine)

_______________________

by Parker & Hart, 2009

22 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

21/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (V)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 5/7

În timp ce alcătuirea comando-urilor noastre bătea pasul pe loc, altcineva a ridicat vocea şi a spus “Care le-aveţi cu scrisul, că urmează să scoteam un ziar!”[1]. M-am considerat potrivit şi aici – şi aşa se face că în jurul orei 19 un grup de vreo 20 de tineri şi tinere ne-am retras într-o cameră din Casa Studenţilorsă facem sumarul. Discuţia a început promiţător, dar după o oră s-a blocat într-o teribilă polemică. Unii spuneam că e musai să deschidem prima pagină cu o scrisoare deschisă către Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Nadia Comăneci ş.a. prin care să-i invităm să revină acasă, că ţara are nevoie de ei. Alţii spuneau că merită să-i chemăm doar pe cei plecaţi mai demult, nu şi pe oportuniştii de ultimă oră; alţii spuneau să nu chemăm pe nimeni, să vină doar cine vrea etc. O vreme am participat şi eu la dezbatere (mai relativist, susţineam ultima variantă) şi apoi ştiu că m-a luat o durere de cap cu draci (nemâncat toată ziua, cu duzini de ţigări fumate, transpiraţie, vânzoleală şi curentul care în acea clădire neîncălzită fluiera la toate uşile şi ferestrele). Ca să scap de migrenă, am compus dintr-o suflare, cu pixul pe hârtie, un text mustind de retorică anticeauşistă, am scris şi tăiat deasupra lui câteva titluri, în final i-am zis Ţara fără dictator şi l-am transcris pe o foaie A4, faţă şi verso.

Şedinţa de sumar a ziarului studenţesc continua indefinit (avea să se termine târziu în noapte, fără o concluzie în privinţa chemării, invitării sau doar salutării din ţară a gloriilor româneşti din exil), aşa că, pe la ora 22, am ieşit cu doi băieţi pe care acolo îi cunoscusem şi am mers glonţ la redacţia ziarului Înainte (până în acea zi, organ al comitetului judeţean PCR!) unde reţin imaginea unor coridoare pustii şi a două-trei persoane care ne-au privit stupefiate de teama că am venit să-i luăm la bătaie (trebuie să precizez că noi, reprezentanţii studenţilor – cum bănuiesc că ne-am recomandat – aveam în mâini nişte bâte impozante, cât să ne apărăm, la nevoie, de terorişti sau de câinii vagabonzi). N-am lovit pe nimeni, am lăsat doar textul meu, i-am întrebat dacă totul e în regulă, i-am şi chestionat dacă nu vor să venim cu o echipă mai mare, să-i apărăm de terorişti (nu-nu-nu! au zis ei, în cor), i-am salutat şi am plecat. 

Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

            Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara. Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Ziarul – iniţial săptămânal, apoi lunar – chiar s-a înfiinţat, sub numele de Grai şi a funcţionat (şi cu mine în redacţie) o bună parte din anul 1990, când practic se vindea tot ce se putea tipări.

21 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (IV)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 4/7

Când am ajuns în piaţa actualei Prefecturi din Craiova, mare de popor (într-o oră devenită ocean). Mii de zvonuri circulau prin miile de guri. Pe la balconul prefecturii se perindau oameni – mai cunoscuţi, precum cantautorul Tudor Gheorghe, sau anonimi –, cuvântul de ordine era «Ceauşescu a fugit» şi am fost martor când, de câteva ori, în piaţă s-a scandat Gor-ba-ciov! Gor-ba-ciov! (asta e, ne place, nu ne place), iar la un moment dat (să fi fost în jurul orei 15) s-a întâmplat primul dintre cele câteva episoade cu totul bizare ce aveau să urmeze. Din senin, în acea masă enormă de oameni s-a produs o busculadă de proporţii, care ne-a spart rândurile şi ne-a frământat ca pe aluat. Ulterior am auzit diverse explicaţii: unii spuneau că totul a plecat de la faptul că cineva de la balcon tocmai spusese că fugarul Ceauşescu va veni spre Oltenia natală şi chiar atunci, coincidenţă, o Dacie albastră ar fi parcat vijelios undeva, în colţul dinspre magazinul Mercur al pieţei. Ceea ce eu îmi aduc aminte e că la un moment dat s-a auzit un zgomot pătrunzător, ca amplificarea unui răpăit de tălpi de bocanci pe caldarâm, lumea a început să se împingă din spatele adunării spre faţă şi imediat s-a produs haosul. Nu e exclus ca procedeul să fi fost similar (dar adaptat unei pieţe mai mici) cu cel care dusese, în ziua precedentă, la întreruperea discursului ceauşescian. Cine să-l fi pus în aplicare?

Nu mult mai târziu câţiva tineri au traversat rândurile strigând “Care eşti student… studenţii … la ora 17… la Casa Studenţilor!”. Între timp rezistasem îndârjit cererii câtorva celebratori ca şi mine de a-mi decupa steagul (de-abia în ziua următoare urma să văd primul tricolor cu gaură şi să pricep logica mutilării textile) şi, cu steag cu tot, am mers către Casa Studenţilor – unde, în scurt timp, s-au strâns zeci de tineri şi tinere, studenţi sau nu. Este extraordinară puterea de penetrare a zvonului într-o mulţime înfierbântată: curând ne-a ajuns din urmă vestea că la Bucureşti teroriştii (securişti, arabi ş.a.) îşi fac de cap – drept care după ora 18 ne-am împărţit şi noi în echipe, în ideea de a merge şi de-a apăra obiective din oraş. În prima fază, eu mă înscrisesem într-un team ce urma să păzească Facultatea de Medicină (cineva sugerase că de-acolo puteau teroriştii să fure substanţe toxice pe care să le verse în staţia de epurare a apei de la marginea oraşului!). Ne pregăteam de plecare, dar un vigilent a obiectat la adresa mea şi a altora: de exemplu eu, nefiind student la Medicină şi nici măcar în Craiova, ce puteam face dacă venea un arab şi-mi spunea că e student acolo dar el era în realitate ditamai terorist? Rezon – au zis şi alţii, aşa că detaşamentele s-au spart (iar în final n-a mai fost nici o logică în distribuire şi fiecare a păzit ce-a vrut; repet, unii chiar au murit în urma acestor haotice deplasări). (va urma – continuarea, mâine)

20 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (III)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 3/7

Ce făceam oare – mă întreb – în acele momente? 21 decembrie era o zi de joi; părinţii erau la serviciu; soră-mea era la liceu sau la vreo colegă. Singur acasă şi trezit relativ târziu – prelungisem seara în noapte ascultând Europa liberă cu prietenul Ovidiu M. –, în timp ce Ceauşescu trăia umilinţa balconului bănuiesc că citeam ceva sau poate chiar priveam la TV, dar pe antena de Belgrad şi nu pe cea de Bucureşti[1]. Regret şi azi că am pierdut desfăşurarea în direct a acelor clipe – şi nu am decât alibiul că demult nu mai aşteptam ceva spectaculos de la Televiziunea Română.

Pentru că acolo Ceauşescu a fost nu numai înfrânt, ci şi umilit. Acel balcon cunoscuse momentul său de necontestată glorie: în acelaşi perimetru, de la aceeaşi înălţime, în aceeaşi piaţă, el trăise his finest hour atunci, după miezul acelei zile de 21 august 1968, când vitriolase invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului varşovian (minus România, neinvitată – ceea ce l-a intrigat şi mai mult pe Ceauşescu, chiar dacă probabil ar fi refuzat oricum). Nu-mi dau seama dacă mişcarea din 21/XII/’89 a fost special gândită pentru a anula momentul 21/VIII/’68, dar coincidenţa este frapantă: în acelaşi perimetru de câteva zeci de metri pătraţi, la balconul unei clădiri pe care nici măcar nu o construise (ci o uzurpase, el ca şi sistemul pe care îl personifica), Ceauşescu a trăit deopotrivă marele său triumf şi marea sa umilire. Peste ani, în 2005, ca membru al Senatului României (care-şi avea sediul atunci în fosta clădire a C.C.-ului) am avut curiozitatea de a vizita balconul, biroul lui Ceauşescu, liftul cu care el a fugit în final şi terasa clădirii, de pe care cuplul conducător şi-a luat zborul spre moarte. În aer, în toate aceste locuri, nu plutea nimic – cum am spus, Ceauşescu trebuie căutat în ctitoriile sale, nu în palatele luate de la alţii. E motivul pentru care, de exemplu, Palatul Parlamentului – deşi au trecut pe acolo Yasser Arafat şi Şimon Peres, José Carerras şi un summit NATO – mi se pare mult mai bântuit de duhul Conducătorului.

Şi a urmat ziua de vineri, 22 decembrie 1989. Nu cred că secolul XX românesc (deşi are, fatalmente, prea multe zile memorabile) a mai cunoscut vreo zi atât de stupefiantă, misterioasă şi deschisă oricărei interpretări, de la comic la tragic şi înapoi.

Redau ce a însemnat ea pentru mine. Înainte de toate, ieşirea din casă: ea a decurs din faptul că, înciudat că pierdusem faza zilei precedente, dis de dimineaţă am comutat televizorul pe antena românească  (şi a rămas aşa câteva săptămâni după aceea[2]). N-am ieşit din casă ca un erou, ci ca un celebrator: după ce l-am văzut la TV pe Ion Caramitru etc. am încălcat promisiunea pe care o făcusem alor mei şi am ieşit – dar nu oricum. M-am dus mai întâi la Şcoala generală nr. 18 din Craiova (în care făcusem clasele I-VIII şi unde director ajunsese între timp excelentul nostru profesor Marian Niţă) şi, cum şcoala era pustie, am negociat cinci minute cu paznicul: eu insistând pe ideea că trebuie să-mi dea un steag tricolor – el insistând pe ideea că aşa ceva nu-i posibil. Mai curând contextul decât puterea mea de convingere (toate blocurile şi aleile din jurul şcolii începuseră să vibreze şi să zumzăie; străzile s-au animat brusc etc.) l-au făcut să cedeze şi astfel mă revăd cu un steag în mâini urcând pe Calea Unirii, spre centru. Previzibil şi fără nici o legătură cu mine, într-un sfert de oră în spatele acestui steag se adunaseră zeci de oameni (puterea aglutinantă a simbolurilor!). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Tehnic vorbind, chiar aşa stăteau lucrurile: locuitorii din Vestul ţării aveau două cabluri de antenă, ambele coborând de pe acoperişuri, de la două antene diferite; pentru a schimba canalul trebuia schimbat şi cablul.

[2] Ceea ce nu cred că se mai întâmplase din 1980, de la moartea lui Tito; de-atunci familia în care am crescut (ca şi altele) a petrecut mai multe ore pe TV Beograd decât pe TVR.

19 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

18 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

17/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (I)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 1/7

Până în acea dimineaţă de 23 decembrie 1989 ştiam despre revoluţii doar din cărţi. Ele erau magice, tocmai pentru că păreau că se petrecuseră, toate. Trecusem (puţin) de 20 de ani şi pierdusem orice speranţă (pe care, sincer, n-o avusesem) ca Franţa sau Anglia, Olanda sau Germania cealaltă să cadă în mâinile proletarilor lor. Nu întrevedeam nici o revoluţie la orizont – ci doar mă întrebasem, pasiv, dacă n-aş putea şi eu fugi din ţară, prin Iugoslavia. Manualele şi documentele pe litera cărora intrasem la facultate (în 1988, la admitere am avut în bibliografie lucrările Congresului din ’84 şi încă o plenară, nu mai ştiu care) musteau de revoluţii – de la Cromwell la Horia, Cloşca şi Crişan şi până la noua revoluţie agrară a lui Ceauşescu).

Citeam ce-mi cădea sub ochi despre revoluţia franceză – dar fără mare simpatie, pentru că bunicul meu matern (care începuse şcoala normală şi ar fi ajuns învăţător dacă nu ar fi fost băiat de ţărani bogaţi şi dacă n-ar fi venit comunismul să-l vindece şi de învăţătură, şi de bogăţie), bunicul meu aşadar îmi spusese că de la Robespierre şi Danton se trage totul, că ei şi alţi zănatici de aceeaşi teapă “au pornit stihia” (bunicul meu era un conservator genuin – dacă mai e cazul să precizez).

Ziua de 14 iulie 1989 m-a prins pe un şantier arheologic, în comuna Pietroasele (Buzău), loc în care, anterior cloştii cu pui de aur (descoperită acolo), trăiseră şi locuiseră ceva daci în antichitate – şi nou săpam pe urmele lor, sub coordonarea profesorului Vasile Dupoi, azi pensionar, căruia noi, francofili, îi spuneam Diupoa. Ţin minte că în onoarea lui quatorze juillet am mers seara cu doi colegi în sat şi am cumpărat vin (bun vin!) iar apoi, încălziţi, am disecat revoluţia în patru, de la asaltul Bastiliei până la instalarea eşafodului în fosta place Louis XV din Paris, devenită place de la Révolution, devenită apoi place de la Concorde de azi. În context, ca iniţiaţi ce eram, mi-aduc aminte că am discutat despre cvasi-mahalagioaca pariziancă Aspazia (Aspesie Carlemigelli), lidera grupului tricotezelor – femeile care stăteau tricotând în jurul ghilotinei şi mai strigau aşa, când apărea un condamnat, îmbărbătări de genul «La moarte! Tăiaţi-i capul!» şi alte gingăşii, semnă că refrenul «noi muncim, nu gândim» e cu mult mai vechi decât Ion Iliescu. Ei bine, şi în contextul discuţiei despre Aspazia ţin minte că un coleg i-a dedicat la un moment dat o urare atât de porno încât am avut brusc revelaţia că şi bunicii altor colegi erau extrem de conservatori!

          Am fost total lipsit de viziune

Pe 19 decembrie ’89 avusesem un examen în facultate, la Bucureşti (la Istoria Bizanţului – ce sugestiv îmi sună!), şuşotisem ceva despre Timişoara cu câţiva colegi, iar a doua zi plecasem spre Craiova, în vacanţa de iarnă. Ulterior, cu timpul, am căpătat sentimentul că cineva a făcut tot ce era posibil pentru ca Bucureştiul să nu se golească de studenţime (alţii susţin contrariul). Aş avea argumente – de la miniechipajele de 1 miliţian + 2 civili care traversau complexele studenţeşti încă din noiembrie, din zilele Congresului al XIV-lea şi care acum, la mijloc de decembrie, deveniseră brusc prietenoase (invariabil intrau în vorbă cu tine când le intersectai traiectoria) şi până la chefurile cu bere şi muzică ce mai răzbăteau din camere în acea noapte de 19 spre 20 decembrie, deloc tulburate de trio-urile ce patrulau pe cheiul Dâmboviţei între Grozăveşti şi Regie. De parcă cineva ar fi preferat ca noi să ascultăm, rămaşi în cămine, Roxette şi Fine Young Cannibals decât, acasă la părinţi, Radio Europa liberă. Eu am fost printre puţinii care am părăsit Bucureştiul în acele zile; majoritatea colegilor, dintr-un motiv sau altul, nu au făcut-o.

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! (va urma – continuarea, mâine)

17 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

16/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (II)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(partea  a II-a şi ultima)

Ei bine, cred că un singur lucru ar mai fi vrut Ceauşescu de la viaţă. Ca toţi românii să gândească la fel ca el. Dacă nu toţi, măcar tovarăşii din fruntea partidului. Să aibă, adică, aceeaşi atitudine pozitiv-ofensivă în faţa sorţii. Să nu plece fruntea, orice s-ar întâmpla. Să încaseze orice de la viaţă, dar să rămână neclintiţi. Spune D. Popescu că Ceauşescu „se revolta împotriva depresiei oamenilor loviţi de soartă”. Atunci când lui Vasile Patilineţ (fost prim-secretar de partid la Timiş, membru al CC al PCR, ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei etc.) i-a murit fata şi acesta căzuse moral, Ceauşescu i-a transmis condoleanţe, dar l-a şi dojenit aspru pentru faptul că cedează prea uşor în faţa unor astfel de probe ale destinului (Patilineţ va muri cu inima grea în 1986, ca ambasador în Turcia).

Şi totuşi, era şi un om pe care Ceauşescu, din acest punct de vedere, îl admira. În cartea mea Pe umerii lui Marx am mai vorbit despre cazul Miron Constantinescu, dar el este atât de sugestiv încât merită să revin – inclusiv cu acest detaliu necunoscut mie, pe care D. Popescu îl aduce în lumină. Ei bine, pe acest Constantinescu el, Ceauşescu, îl aprecia pentru felul în care acesta rezistase cruntelor lovituri ale sorţii. Pe vremuri, în anii ’30, unul dintre studenţii merituoşi ai lui Dimitrie Gusti, aderat la comunism din idealism şi poate pentru a-şi răzbuna unele complexe (se spunea despre el că ar fi copilul nelegitim al savantului politehnist George Munteanu-Murgoci), o vreme cel mai tânăr membru al Secretariatului Politic al PCR (intrase acolo în 1945, la 28 de ani), M. Constantinescu va urca treptele politicii de partid până în 1957, când Gheorghiu-Dej îl executa scurt, pentru că-şi permisese să fie prea critic şi prea „liberal”. M.C. va fi reabilitat de Ceauşescu în 1968, iar apoi va ajunge ministru al Învăţământului, preşedinte al Marii Adunări Naţionale etc. Dar drama familială a fost şi mai mare decât loviturile politice: soţia lui M.C. a fost ucisă (cu o secure, după unii, sau cu un fier de călcat, după alţii) de către propria lor fiică, schizofrenică, iar ulterior băiatul lui a murit într-un accident de vacanţă, la munte. În faţa acestor crâncene probe, până când a murit, în iulie 1974, Miron Constantinescu a rămas – cel puţin la suprafaţă – rece; venea la serviciu, îşi făcea treaba, nu se plângea, nu se văieta. Şi de aici, spune D. Popescu, admiraţia lui Ceauşescu. Întâlnise, în fine, un revoluţionar imun la contrele destinului.

Acest dârz optimism a fost o vreme, pentru Ceauşescu, o pavăză. Apoi au trecut anii, au venit bolile, a venit Gorbaciov la putere la Moscova, a căzut Zidul Berlinului şi, în final, a căzut şi Ceauşescu, cu spatele la zidul Târgoviştei – unde a ajuns, după unele surse, cântând Internaţionala, nu numai din bravadă, ci şi ca semn că el încă mai credea că nu destinul îi pălmuieşte pe revoluţionari, ci exact invers.

(fragment din volumul Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008; o variantă a acestui text a fost publicată în revista Scrisul românesc, nr. 8, august 2008)

16 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

15/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (I)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(prima parte)

De-a lungul ultimilor trei ani, editura bucureşteană Curtea Veche a publicat cele şase volume ale memoriilor lui Dumitru Popescu – supranumit pe vremuri „Dumnezeu”, din cauza puterilor sale aparent nelimitate în a modela discursul oficial al partidului, din multele sale poziţii politice pe care le-a ocupat de-a lungul a trei decenii şi jumătate (printre altele, redactor-şef la Scânteia tineretului, mai apoi redactor-şef la Scânteia „bătrână”, director general la Agerpres, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, preşedinte al Radio-televiziunii, rector al Academiei Ştefan Gheorghiu etc.). Cu o singură excepţie (tehnică), nu am considerat oportun să mă pronunţ asupra acestor volume, din simplul motiv că îngrijesc colecţia în care ele au fost publicate. Dacă aş fi făcut-o, aş fi avut cuvinte de bine. Indiferent de păcatele politice ale lui D. Popescu, firul său memorialistic este bine condus, sunt acolo pagini excelent scrise şi mai sunt multe chestiuni de detaliu în care înclin să cred că adevărul nu e foarte departe de naraţiunea (subiectivă, ca orice memorii) pe care fostul semizeu al comunicării PCR o propune. Cu atât mai nelămurită rămâne întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori citesc astfel de pagini sau discut cu oameni precum Ştefan Andrei: prin ce anume le-a amanetat Ceauşescu fidelitatea, până la final? Încă nu am răspunsul.

Într-unul dintre volume (II, Panorama răsturnată a mirajului, 2006), D. Popescu are o pagină uluitoare (ca să nu spun terifiantă) despre optimismul imperturbabil al lui N. Ceauşescu. Probabil convins el însuşi definitiv (de hagiografia produsă de diviziile cultului personalităţii) că este un om al Destinului, Ceauşescu se promova el însuşi ca un personaj în faţa căruia primejdiile pălesc. I se spusese că nu poate fi întâmplător că se născuse în 1918, anul astral al unităţii româneşti; la fel, nici faptul că din amărâtul său sătuc natal plecaseră pe vremuri trei-patru căpitani din oastea lui Mihai Viteazul etc. Ca personaj încastrat într-o astfel de istorie cu I mare, pe la mijlocul anilor ’70 Ceauşescu deja nu mai avea timp (nici ureche, nici înţelegere) pentru micile temeri umane, pentru lamentaţiile comune. Cum spune Popescu, el „se automodelase ca optimist incurabil, ca etern triumfător în lupta cu destinul, cu timpul, cu inerţia, chiar şi cu impedimentele naturale. Se autoiluzionase că totul se poate, luând norocul ce-l patronase până la un moment dat drept legitate”. Adevărul este că avea ceva motive, după primul său deceniu în fruntea ţării (1965-1975), să creadă că are deasupra capului o stea norocoasă (şi nu la cea galbenă cu cinci colţuri pe fond roşu mă refer aici). Ţara şi partidul îl ascultau şi chiar îl simpatizau, Moscova îl privea mârâind dar cu deferenţă, Occidentul îl privea cu respect chiar dacă şi pe-acolo mai mârâia unul-altul, copiii, toţi trei, îi creşteau mari şi sănătoşi, soţia încă era rezonabilă, vânătorile private îi reuşeau excepţional (un şef de ocol silvic va povesti, ulterior, cum într-o singură zi Ceauşescu a împuşcat 80 de mistreţi, într-o pădure de lângă Galaţi, iar pe undeva prin Argeş ar fi luat, tot într-o zi, 46 de capre negre!)… Ce să mai vrei de la viaţă? (va urma – click aici pentru partea a II-a şi ultima)

15 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

03/dec/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (II)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea II-a şi ultima; pentru prima parte click aici)

 

Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

Mistere, zvonuri şi elicoptere

Cum se va vedea, cartea dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu vorbeşte pe larg şi clar despre misterele “craiovene” ale acelor zile – pentru că este imposibil să le ignori într-o rememorare istorică.

Cei care au fost în Craiova în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 îşi aduc aminte cu siguranţă despre avalanşa de zvonuri privitoare la numărul stupefiant de mare de ţinte (aşa-zisele “elicoptere”) care s-au profilat pe cerul judeţului, obligând armata (aflată, la Craiova, sub comanda generalului Roşu) la ripostă. Acest volum (mai ales prin capitolele IV şi V) detaliază aceste bizare evoluţii din acele ore, pe care sintagme precum “diversiune psihologică” sau “diversiune radioelectronică” le descriu cel mai bine. Acestei psihoze legate de “elicopterele teroriste” i-au căzut pradă atât cetăţenii civili ai Craiovei, cât şi personalul unităţilor militare, care s-a trezit în faţa unei probe inedite. Într-o societate precum cea românească din acel moment, în care informaţia oficială avusese un grad redus de credibilitate, apariţia unor astfel de zvonuri şi răspândirea lor foarte accelerată este, desigur, explicabilă.

Astăzi, astfel de incidente pot să pară, retrospectiv, ca fiind mari naivităţi ale unei populaţii exaltate şi dornice de senzaţional (cum erau mai toţi românii în acele ore incandescente). Dar atunci aceste zvonuri au găsit mulţi colportori şi multe urechi deschise tocmai pentru că nimeni nu se aştepta ca Ceauşescu să părăsească scena fără o minimă rezistenţă. Cu toţii eram convinşi că liderul PCR este suficient de încăpăţânat şi are suficient de mulţi fideli încât să reziste prin luptă. Astăzi suntem uluiţi când înţelegem că în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (pe când craiovenii erau strânşi cu zecile de mii în faţa actualei clădiri a Prefecturii) N. Ceauşescu era deja un bătrân părăsit de toţi, undeva la o margine de drum, prin judeţul Dâmboviţa. Atunci nu ştiam acest lucru. De aici şi acea diversiune pe care acest volum o analizează şi pe care, atunci, cu toţii am pus-o pe seama fidelilor Conducătorului sau a teroriştilor angajaţi de acesta. Iar Craiova, în acele zile, a fost unul dintre perimetrele în care acest “război radioelectronic” s-a purtat inclusiv prin diversiuni. De ce s-a bucurat Craiova de această “atenţie”? Tocmai pentru că ea era un puternic centru militar al ţării, crucial pentru zona de Sud-Vest a României. Nimic nu este, de fapt, întâmplător. Şi, mai ales, să nu uităm niciodată că la Craiova au existat victime în acele zile. Spre deosebire de “elicoptere”, victimele nu au mai fost virtuale – ci foarte reale, lăsând în urma lor familii îndoliate.

Valoarea rememorării

În fine, câteva cuvinte despre utilitatea unei rememorări precum cea pe care volumul autorilor Turcin, Ilie & Pâlşoiu o propun aici. În opinia mea, această carte este binevenită din cel puţin trei motive, pe care le expun succint: i) în primul rând, se cade ca la 20 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, o astfel de volum să aducă un modest omagiu victimelor de care vorbeam mai sus. Craiova a avut martirii săi în acel decembrie. Este, deci, îndreptăţit ca aniversarea a 20 de ani să fie animată de cât mai multe semne ale aducerii aminte – pentru că acei oameni căzuţi, în majoritate tineri, o merită. Acest volum le este, aşadar, dedicat.

Apoi, ii) e clar că astfel de cărţi suplinesc, de fapt, ceea ce familia sau şcoala trec de multe ori sub tăcere. Pentru generaţiile născute după 1990, revoluţia din decembrie 1989 este deja un eveniment “din secolul trecut”. Familia generică (părinţii, bunicii etc.) nu are o prioritate în a povesti despre ea, pentru că este ocupată cu alte treburi ce ţin de rutina zilnică. La fel, şcoala – cu o oră de Istorie pe săptămână în licee! – nu are cum povesti despre tot ceea ce ar merita atenţie. Salvarea, pentru transmiterea acestei memorii, rezidă aşadar în paginile cărţilor – măcar pentru cei ce se vor învrednici să le atingă cu ochii şi cu mintea. Am convingerea că “procesul comunismului” nu se va face în tribunale (precum procesul de la Nürnberg), ci în cărţile de istorie.

În fine, iii) acest volum, cred, este şi un frumos omagiu adus armatei române şi, totodată, un omagiu adus Craiovei, ca oraş, prin cetăţenii săi de ieri şi de mâine. Generaţiile craiovenilor de peste 30 de ani au amintiri vii de la revoluţie. Dar cei sub 20 de ani, normal, nu au nici măcar o idee – şi şi-o vor forma mai ales din povestiri şi din lecturi. Craiova anilor ’80 nu înseamnă numai stadionul Central – pe care se obţineau victorii fotbalistice istorice –, nu numai Parcul Romanescu (ex-Poporului) în care se mai turna câte un film, nu numai Teatrul Naţional – cu toate succesele sale de casă şi de critică –, ci şi actuala piaţă centrală a oraşului, de la capătul superior al Căii Unirii, în care un întreg oraş a sărbătorit atunci, uluit dar bucuros, despărţirea de dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.

Aşadar: volumul de faţă este el însuşi parte din acest proces complicat şi necesar al rememorării istorice. Sub egida unui cunoscut şi apreciat profesor – dl Turcin – şi a doi înalţi ofiţeri care au făcut şi fac onoare armatei române şi specializării lor academice – dnii Ilie şi Pâlşoiu –, aceste pagini spun povestea dramatică şi adevărată a unui vechi oraş care, atunci, în decembrie 1989, deschidea, cu sacrificii şi eroi, tânăra “primăvară a libertăţii sale”.

by Parker and Hart, 09 sept. 09

3 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

29/nov/2009 Albul, negrul şi lumea dintre ele: o istorie antropologică a culorilor

La capătul acestei cărţi lumea vă va apărea altfel

 Adrian Cioroianu

(prefaţă la volumul Ioan BotişO istorie antropologică a culorilor, Muzeul Judeţean de Artă, Baia Mare)

La început au fost culorile. Iar pe una dintre ele o preluam din lumea înconjurătoare odată cu prima gură de aer de după naştere. 

Medicii spun că albul este prima culoare pe care copilul o percepe la începutul vieţii sale extrauterine. Albul, adică lumina. Iar mai târziu, omul care va fi înţelege întreaga simbolistică a culorii*. Albul semnifică simplitatea, puritatea, candoarea; inocenţa, adevărul şi speranţa începutului tot aici se află. Albă ca zăpada, frumoasa din poveste, nu-şi trage numele numai de la faţa sa curată ca laptele şi nici de la cămaşa sa imaculată – ci de la curăţenia ei sufletească şi de la bunătatea care, în final, va fi răsplătită.  

Aproape de la începuturile civilizaţiei europene, preoţii (şi cei ce asigură contactul cu divinitatea/divinităţile) poartă straie lungi, largi şi albe – cel mai probabil, o moştenire „culturală” de la vechii druizi. La fel magii – ca şi preoţii din vechime, ei poartă tot haine albe. Dar, atenţie! Între magi şi vraci este o mare diferenţă, vizibilă cu ochiul liber: nu este deloc de mirare că vrăjitoarele şi vracii răi sunt cel mai adesea înfăţişaţi în negru, pentru un deplin contrast cromatic şi simbolic! 

Şi nu numai în Europa: pentru vechii persani, albul era culoarea divină; în vechiul Egipt, deşi auriul era culoarea cea mai preţuită (ca semn al vieţii de după moarte), zeiţa Osiris purta o coroană albă – ca semn al purităţii dar şi al puterii, simbol al vieţii pământene. Pe aceste temeiuri, peste milenii, o polemică de ordin cromatic există în legătură cu celebrele piramide din valea Nilului: unii istorici spun că vârful lor ar fi fost iniţial auriu, alţii spun că este mult mai probabil ca ele să fi fost, la începuturile lor, albe de sus până jos. Probabil că nu vom şti niciodată adevărul.  

Ca simbol al vieţii, albul a ajuns apoi sinonim cromatic pentru sufletul uman. În Roma antică, la moartea unui caesar, hainele de doliu erau albe – în semn de cinstire pentru duhul celui tocmai plecat din cetate. În civilizaţia mahomedană veche se credea că sufletul celor drepţi ajunge în preajma tronului lui Allah sub forma unor păsări albe. De aici, filtrat prin islamism şi prin creştinism, porumbelul alb ca simbol, mai întâi, al oamenilor curaţi sufleteşte şi, mai aproape de zilele noastre, ca simbol al păcii. La fel, probabil că din cele mai vechi timpuri steagul alb ridicat în mijlocul unei bătălii înseamnă abandonarea dorinţei de a mai lupta – sau măcar cererea unui răgaz pentru o consultare. În fine, haina albă a medicilor sau a personalului sanitar nu este doar o trimitere evidentă la curăţenie – ci mai ales una la ideea de viaţă şi de grijă pentru confortul sufletului celui suferind în lumea pământească. Ceea ce se ştie mai puţin este tradiţia cearşafurilor albe pe care zac cei bolnavi: la fel, în acest caz culoarea nu are de-a face numai cu semnificaţia primară a lucrului curat, ci trimite şi la ideea de întreţinere a vieţii (de aici şi convingerea că un bolnav pus pe un aşternut de altă culoare va fi mereu pândit de duhurile bolii şi nu se va mai vindeca). Este aproape o magie – dar nu oricare. Ca şi la primii tămăduitori (precursori ai medicinei), ca şi la druizi, albul este şi culoarea unei anume magii: cea bună, cea benefică omului, cea făcută fără invocarea Necuratului. Magia albă, cea făcută în numele divinităţii, este, evident, opusă magiei negre diavoleşti.La vechii evrei, în timpurile biblice, mormintele erau vopsite la suprafaţă în alb – din două motive: unul avea legătură cu o formă primară de deparazitare (prin spălarea cu var), iar al doilea era pur şi simplu o semnalizare, pentru ca trecătorii să nu calce deasupra (ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, se credea că ar chinui sufletele după moarte). Isus Cristos – spune Evanghelia după Matei – va face din această vopsire a mormintelor un sinonim al ipocriziei şi al duplicităţii: un fel de a spune „alb şi curat în afară, dar plin de întuneric şi de murdărie în interior”. Tot un detaliu legat de Isus: în momentul Învierii şi Ridicării la cer hainele sale, oricum ar fi redate, sunt – aţi ghicit – albe.  

Tot albul este, mai cu seamă în lumea creştină (dar cu o lungă tradiţie în spate), culoarea mireselor – iar simbolistica, străveche, este tocmai virginitatea pe cale de-a fi abandonată. În mediile anglo-saxone conservatoare, până astăzi caii care duc şi aduc mireasa la / de la altar trebuie să fie albi (şi tot albe trebuie să fie pălăriile băieţilor mici care poartă trena miresei). Lucrurile s-au mai schimbat, caii sunt cel mai adesea înlocuiţi cu maşini – dar, pentru cei atenţi la detalii, culoarea rămâne neschimbată.  

În fine, să mai spun că albul este, în ştiinţa şi arta heraldicii, culoarea argintului purificator, simbol al adevărului (bunăoară, un leu alb pe o stemă înseamnă că purtătorul îşi revendică un autentic şi străvechi sânge nobil, spre deosebire de alţii care eventual şi-au cumpărat titlurile!). Iar ca simbol ceresc, albul este Luna – de unde echivalentul acestei culori pentru lucrurile aflate abia la început (în directă legătură cu luna plină pe care civilizaţiile străvechi au pus-o la baza primelor calendare umane). La fel cum la baza tuturor marilor epopei din vârsta modernă a omului s-a aflat, la început, în faţa scriitorului, doar o pagină albă.  

Şi câte nu s-ar mai putea spune, numai despre aparent banala culoare alb! Şi câte nu se pot spune despre fiecare culoare în parte!  

Este ceea ce încearcă în lucrarea de faţă Ioan Botiş, într-o impresionantă incursiune antropologică în lumea culorilor, nuanţelor şi simbolurilor acestora. Îmbinând informaţii din cele mai diverse surse, de la istoria culturii şi până la istoria politică a umanităţii, autorul întreprinde astfel un demers, după ştiinţa mea, de pionierat în lumea literelor româneşti. Paginile ce urmează sunt, practic, un rezumat cromatic al civilizaţiei noastre; cititorul va fi surprins de înrudirile şi analogiile sugerate, ca şi de importanţa pe care (deşi o vedem zi de zi, dar nu o spunem niciodată suficient de clar) au avut-o şi o au culorile în viaţa noastră şi în culturile şi civilizaţiile ridicate de om. 

De la magie la sculptură, de la meşteşuguri la medicină, de la modă şi până la arhitectură, culorile sunt parte inseparabilă din mediul cel mai intim şi profund al fiinţei umane. Fiind atât de aproape şi atât de prezente, se întâmplă cel mai adesea să le privim fără a medita asupra lor. Aceasta este miza lucrării lui Ioan Botiş: o incursiune în semnificaţiile aflate în spatele (şi deseori în istoria) fiecărei culori. Şi să nu vă fie cu mirare dacă, la sfârşitul acestor pagini, veţi avea impresia că aceleaşi culori pe care le ştiţi dintotdeauna vă apar dintr-o dată într-o lumină mai clară, mai frumoasă şi mai plină de înţeles(uri).  


 * O parte din informaţiile din această prefaţă, legate de semnificaţiile proprii culorii alb, provin din The Wordsworth Dictionary of Phrase & Fable, Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993.

29 Noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Nu rataţi mîine: o istorie antropologică a lumii dintre alb şi negru

… mîine, prefaţa la volumul unui autor român care a publicat o foarte interesantă istorie antropologică a culorilor.

28 Noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo | Lasă un comentariu

24/nov/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (I)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea I-a)

 Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

La invitaţia unei reviste din Bucureşti, am rememorat recent modesta mea participare (mai curând tangenţială) la ceea ce s-a chemat revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova[1]. Pe scurt, scriam acolo despre tumultul de bucurie care a însoţit fuga lui Nicolae Ceauşescu din centrul puterii sale (Comitetul Central al PCR din Bucureşti), despre craiovenii adunaţi în piaţa centrală străjuită acum de statuia legendarului Mihai Viteazul, despre coagularea grăbită a studenţilor olteni la Casa Studenţilor din Craiova (studenţi alături de care m-am aflat pentru că eram în vacanţă, la părinţi) şi despre surpriza pe care am avut-o în dimineaţa de 23 decembrie ’89 când, pe verso-ul ediţiei din acea zi a cotidianului doljean Înainte (în primul său număr “eliberat de sub tiranie”), mi-am văzut publicat un articol pe care-l scrisesem la repezeală în seara de 22 decembrie, la o masă din Casa Studenţilor, iar mai apoi, alături de doi tineri, dădusem buzna în redacţia ziarului (care era în clădirea de vis à vis de latura dreaptă a Colegiului Carol, exact în faţa intrării artiştilor la Teatrului Liric Maria Teodorini de azi) şi lăsasem textul acolo.

În cele ce urmează doresc doar să argumentez de ce acest volum, prin strădania celor trei autori – prof. Ionel Turcin, gl. lt. (r.) prof. univ. dr. Marin Ilie şi gl. mr. prof. univ. dr. Ion Pâlşoiu – este, în opinia mea, meritoriu. Sper ca el să se bucure de toată atenţia şi să-şi găsească drum către bibliotecile multor olteni – dar şi spre cei care, oriunde în această ţară, sunt interesaţi de această teribilă succesiune de evenimente pe care o numit revoluţia din decembrie 1989

A fost sau nu revoluţie?

Personal, cred că una dintre cele mai mari greşeli pe care noi, ca popor, le-am făcut după 1989 a fost aceea de a caricaturiza şi să coborî în derizoriu acest moment istoric consumat acum 20 de ani. I-am spus “aşa-zisa revoluţie”, i-am spus “loviluţie” (adică îmbinarea dintre lovitură de stat şi revoluţie), i-am spus “evenimentele din decembrie” şi în alte multe feluri. Nu este vinovat cineva anume, ci mai curând patima redescoperită a politicului, care de 20 de ani ne-a ţinut într-o vrajbă permanentă. În plus, date fiind misterele încă remanente ale acelor 10 zile (16-25 decembrie ’89) care au propulsat Românie în atenţia lumii, era practic imposibil ca noua conducere de după ianuarie 1990 să nu fi fost contestată aprig. Contestaţia a invadat atunci câmpul politic, după cum şi armata, biserica ortodoxă sau universităţile au avut şi ele partea lor de contestaţie şi de negare. În aceste condiţii, este poate normal ca revoluţia însăşi să nu fi putut scăpa acestei largi apetenţe negativist-contestatare.

În ianuarie 2001, un intelectual maghiar născut în România, pe nume G.M. Tamás, adresa “prietenilor săi români” o lungă scrisoare deschisă (publicată ulterior într-un volum, alături de comentariile de răspuns ale mai multor intelectuali români[2]) prin care le semnala, printre altele, şi eroarea comisă prin bagatelizarea şi caricaturizarea revoluţiei din decembrie. Pe scurt: negând revoluţia lor, românii îşi neagă de fapt propriul lor moment eliberator, care ar fi putut legitima un început nou pentru societatea românească. Tamás, în opinia mea, avea dreptate. Iar o carte precum aceasta a dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu restabileşte sensul exact al termenilor. Cred, într-adevăr (şi volumul de faţă o argumentează) că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluţie reală, care s-a “legitimat” ca atare, ulterior, prin consecinţele sale. Definiţia “de dicţionar” a revoluţiei presupune, pe scurt, o schimbare radicală a ordinii în stat. Indiferent de misterele lor – care rămân pe mai departe în sarcina reînnoitelor generaţii de istorici –, acele 10 zile din decembrie 1989 s-au dovedit a fi, prin consecinţe, debutul unui autentic proces revoluţionar (oricât de uzat ar suna aceste cuvinte). România din decembrie 1989 era un stat poliţienesc autoritar, închis în faţa oricărei reforme reale, cu un parlament practic inexistent, cu un sistem calchiat după cel stalinist, izolat în raport cu Europa şi cu lumea occidentală. România din decembrie 2009 este – fără a fi perfectă – într-o situaţie diametral opusă: ea este un stat democratic, ancorat în geometria instituţională a Europei lărgite, este un stat în care reformele s-au succedat (poate prea repede şi superficial!), în care parlamentul există (şi în care disputele sunt mai vizibile decât aplauzele – spre deosebire de Marea Adunare Naţională…), în care preşedinţii sunt votaţi de popor şi nu impuşi de un partid unic. Schimbarea este vizibilă – şi aceasta pentru că în decembrie 1989 s-a dar startul unei revoluţii autentice. Desigur, nu toate rezultatele sale ne plac sau ne fac mai fericiţi decât eram acum 20 de ani. Dar nimeni nu a spus vreodată că democraţiile fac fericiţi pe toţi, oricând, în orice condiţii. (va urma)

 


[1] Sub titlul “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă”, textul va fi publicat în revista Lettre Internationale – ediţia română – nr. 72, iarna 2009/2010 (ianuarie-februarie 2010).

[2] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

24 Noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , , | 1 comentariu

26/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

 Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care… (text integral).

26 Octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

14/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

            Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole? (text integral)

14 Octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 1 comentariu

05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

First Chapter (1)

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

 

Adrian CIOROIANU

 (Fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Soldaţii sovietici au luptat eroic în al doilea război mondial. Nu erau cei mai bine echipaţi soldaţi din lume şi nici nu aveau cele mai bune arme, cele mai călduroase haine sau cea mai consistentă hrană – dar au avut o dârzenie fără de care istoria Europei în secolul XX ar fi arătat altfel.

Soldaţii Armatei Roşii nu erau din cale afară de educaţi – dar erau ascultători şi disciplinaţi. După ce dădeau peste cap 200 de grame de vodcă ieftină şi sporită cu apă (pe care le-o dădea bucătarul trupei înainte – sau în loc – de masă), plecau la atac strigând Pentru Stalin!, Pentru Maica Patrie!, şi mulţi dintre ei mureau cu aceste cuvinte pe buze. Greşeşte cine crede că aceşti soldaţi nu credeau în lozincile lor. Ei chiar erau siguri că Stalin e un fel de Dumnezeu care stă la Kremlin aşa cum Părintele stă în Ceruri, că Tătucul îşi mână de acolo generalii aşa cum Tatăl ceresc îşi mână sfinţii, că armata lor zisă Roşie este cea mai bună din lume şi că merită să mori ca un erou pentru maica Rusie sau paşnicele soviete care au fost atacate banditeşte de fasciştii europeni. Armata sovietică era, din punct de vedere etnic, pestriţă ca şi harta demografică a Uniunii: în ea găseai ruşi şi ucrainieni, georgieni, mongoli şi kazahi, flăcăi de la graniţa cu China şi alţii de la graniţa cu România. Bunicii lor se rugaseră prin biserici creştine sau prin moschei cu minarete. Blonzi sau bruneţi, cu ochii albaştri sau cu tenul de măslină, cu ochii mari obişnuiţi cu malurile mărilor sau migdalaţi de soarele şi deşerturile Asiei, soldatul sovietic a avut, în războiul împotriva lui Hitler, un rol crucial. De la Stalingrad la Kursk, din Crimeea la Kaliningrad şi de la Minsk la Berlin aceşti soldaţi au dat fantastice probe de încăpăţânare şi de eroism. Za Berlinu, za Berlinu! Spre Vest, mereu spre Vest: soldaţii roşii s-au ridicat din genunchi (după ce iniţial au fost surprinşi de atacul invadatorilor) şi au pornit contra-atacul, eliberând de sub tiranie statele prin care trecea marşul lor victorios spre inima Germaniei. Iar aceiaşi soldaţi care păcăliseră moartea de-a lungul atâtor ani de război au fost cei care, ajunşi la Viena (de exemplu) au găsit răgazul pentru a curăţa statuile lui Franz Liszt sau Beethoven. Nu era vina acestor băieţi că ideea nu era a lor (ci a comisarului politic) şi că un fotograf al agitprop-ului era mereu pe-aproape.

 Pe care faţă a Istoriei se află adevărul?

Dar aceeaşi poveste poate fi spusă şi altfel. Pe 17 septembrie 1939, încrezându-se în Hitler (pe care-l admira şi cu care avea, din 23 august acel an, un pact solid), Stalin, prin Armata lui Roşie, intra în Polonia dinspre Est, partajând acest stat cu Germania (care intrase dinspre Vest). La fel a fost gestionată şi o parte din România, în 1940: provincii din Nord-Est au fost ocupate de URSS, iar o parte a provinciei de Nord-Vest a fost dăruită de Germania unui aliat, care era destul de familiarizat cu zona. A urmat masacrul terifiant din pădurea Katyn (şi din alte patru zone învecinate), unde 22 000 de polonezi au fost ucişi de comando-uri staliniste, într-un act de o barbarie supremă – după care au aruncat cadavrele în seama lui Hitler şi nu au recunoscut fapta vreme de aproape 50 de ani. Iar atunci, în decembrie 1939, după răstignirea pe două cruci a Poloniei, I.V. Stalin îi trimitea o telegramă ministrului nazist Joachim von Ribbentrop asigurându-l că-şi aduce aminte cu plăcere de ultima lor întâlnire, de «istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare [german şi rus – n.A.C.], punând bazele unei durabile prietenii între noi»[2]. Din 1940 şi până spre începutul deceniului următor, sute de mii de oameni au fost deportaţi în trenuri de vite din Ţările Baltice şi din Moldova sovietică, spre Est, mereu spre Est, până în Kazahstan sau Siberia – pentru ca aceste provincii non-ruse ale imperiului să-şi piardă identitatea şi să se anestezieze în teamă şi în supunere. În ultimul an al războiului, intrând pe teritoriul european până atunci duşman, soldaţii sovietici au vandalizat într-o manieră constantă de la Prut şi până pe Elba, jefuind butoaie de vin, cai, ceasuri sau ghete, violând sute de mii de femei (rară este nemţoaica de măcar 16 ani în 1945 care să fi ieşit în calea sovieticilor şi care să nu ascundă amintiri în acest sens) şi plantând în urma lor, în Europa ocupată, guverne unul mai ilegitim decât altul. Răzbunarea sovietică a fost lungă – vezi germanii, ucrainienii, balticii, maghiarii sau românii care s-au întors (dacă s-au întors…) după ani de zile din lagărele sovietice, pentru a constata la ei acasă că sunt tot într-un fel de gulag, mare cât o jumătate de continent.

Cele două paragrafe de mai sus vorbesc despre aceeaşi Uniune sovietică. Fiecare dintre cele două “feţe” paralele ale aceleiaşi Istorii conţine o doză similară de retorică – şi în fiecare dintre ele se află un număr relativ egal de idei adevărate. Cine să facă diferenţa dintre ele? Şi cine să o accepte? Dintre cele două, care Istorie merită transmisă mai departe? Şi unde, între faţa şi reversul acestui unic trecut, se află adevărul care să-i satisfacă pe toţi – fie ei ruşi, fie ei vecini ai Rusiei?

Teza acestui text este că Rusia actuală trăieşte o dramă de proporţii istorice – în sensul cel mai propriu al termenului. Este vorba despre une malaise post-imperială care are dramul ei de firesc. În această mare de dubii ruseşti postcomuniste, un singur lucru cert îşi face loc: imperiul rus nu s-a prăbuşit în 1917. Atunci doar a fost înlăturată o familie domnitoare  şi a fost schimbată o administraţie – dar cadrul a rămas. După câţiva ani de frământări, acelaşi imperiu (care, din ţarist, devenea sovietic) s-a ridicat din propria-i cenuşă şi urma să mai dăinuie încă şapte decenii. Cred că are argumente cel ce spune «criza actuală a Rusiei coincide cu colapsul imperiului rus vechi de cinci sute de ani, care s-a extins în era sovietică într-un imperiu şi mai mare, comunist»[3]. Poate că «cinci secole», din punct de vedere istoric, este puţin prea mult. Cert e că Rusia imperială, Imperiul Ţarist şi Uniunea Sovietică ocupă măcar trei secole din istoria Rusiei. 1917 nu a fost, din acest punct de vedere, un moment de ruptură. Sub puterea bolşevică, Rusia a rămas nucleul noului imperiu creat – şi a rămas aşa mai ales atunci când imperiul sovietic a intrat în propria sa fază de expansiune, după 1945.

Este, cred, încă una dintre numeroasele ironii ale Istoriei faptul că principala putere declarat anti-imperialistă de după cel de-al II-lea război mondial era un imperiu ea însăşi. În graniţele sale lărgite şi în maniera de acţiune şi gândire a conducătorilor săi, Uniunea Sovietică a fost continuatoarea exclusivă a Imperiului ţarist. Astfel încât neo-Imperiul rus s-a prăbuşit abia în 1991. Şi de aici această migrenă post-imperială de care suferă Rusia de azi în relaţia cu propria sa istorie.  

 Cu Nevski în suflete, cu Petru I-ul în birou

            La sfârşitul anului 2008, un mega-sondaj[4] (cu peste 5 milioane de respondenţi) pentru desemnarea “celui mai mare rus” l-a dat câştigător (la mică distanţă de locul doi) pe principele Alexander Nevski (1220-1263) – erou emblematic al naţiunii, unificatorul principatelor care au stat la baza statului rus, conducătorul mort de tânăr (la 43 de ani), dar nu înainte de a-i învinge pe suedezii şi pe teutonii germanici care-i ameninţau ţara. Războinic victorios în faţa ameninţărilor venite dinspre Occidentul epocii lui, Nevski a fost mai diplomat cu vecinii de la Est – în speţă tătarii Hoardei de Aur, cărora li se va supune din interes.

            Dacă legenda rusă a lui Alexander Nevski s-ar fi rezumat la ceea ce spun istoricii, popularitatea eroului, astăzi, n-ar ieşi din limitele comune. Dar el a fost un veritabil fetiş al epocii sovietice: de câte ori ameninţarea (reală sau imaginară) a Occidentului a planat asupra Rusiei/URSS, efigia Marelui Prinţ a erupt cu naturaleţe. Cazul Serghei Eisenstein e un exemplu – regizorul primea în 1938 o comandă fermă de la Stalin: un film de propagandă ce trebuia să vorbească desluşit despre ce i-ar aştepta pe germanii lui Hitler dacă vor ataca Uniunea Sovietică. Inspirat de istoria romanţată a lui Nevski şi de muzica lui Serghei Prokofiev, regizorul s-a autodepăşit şi a dat cu mult mai mult decât un film propagandistic: aşa s-a născut Aleksandr Nevskii, capodopera alb-negru ce avea să prefaţeze (premoniţia artei!) nu numai atacul german asupra URSS (la nici trei ani după premiera filmului), dar şi înfrângerea naziştilor, similară celei suportate de stră-străbunicii lor teutoni. Mesajul, clar: de la Nevski la Stalin, mereu se vor găsi eroi care să apere maica Patrie.

            Dacă voturile majorităţii ruşilor cuprinşi în acel sondaj din 2008 au mers către Alexander Nevski, actualul prim-ministru Vladimir Putin are (şi a avut, în ultimii 20 de ani) altă preferinţă. Încă de la începutul anilor ’90, când lucra la Primăria din Sankt-Petersburg (ex-Leningrad, ex-Petrograd), Putin dovedea un gust aparte în decorarea biroului său. Până atunci, în birourile funcţionarilor din oraş existaseră două portrete: Lenin şi Kirov (predecesorul, respectiv victima aceluiaşi Stalin despre care vorbeam mai sus). În 1991, pe pereţii instituţiilor locul celor doi era luat de portretul primului preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, pe atunci foarte popular. Doar Putin făcea notă discordantă: un coleg din acele timpuri povesteşte că el «şi-a comandat portretul lui Petru I-ul [“cel Mare”, ţarul Rusiei la începutul secolului al XVIII-lea – n. A.C.]. Îi aduseseră două portrete: un portret romantic, reprezentându-l pe tânărul Petru, cu cârlionţi (…); al doilea, pe care Putin l-a şi ales, era o gravură, (…) portretul din acei ani în care lui Petru îi reuşeau cel mai bine reformele [şi în care] a pus bazele Imperiului Rus»[5].

            Preferinţa lui Putin – el însuşi născut în fostul Leningrad, cu un tată şi un bunic născuţi în acelaşi oraş – pentru Petru cel Mare părea precumpănitor încurajatoare atunci când el devenea preşedinte al Rusiei (la câteva luni după ce devenise, spre surpriza tuturor, prim-ministru, uns de un Elţîn în declin pe toate planurile – mai ales cel fizic). În istoria Rusiei, dacă Alexander Nevski este Apărătorul, atunci Petru cel Mare este prin excelenţă Reformatorul – dublat, e adevărat, şi de un eficient Expansionist. El rămâne un simbol pentru modernizarea (id est europenizarea) Rusiei şi deschiderea ei spre Occident, dar şi pentru creşterea capacităţilor militare (inclusiv pe seama vecinilor de la Vest!) şi pentru afirmarea Rusiei ca mare putere.

Trei mări şi un alt “mare rus” 

            Petru Alexeievici nu avea decât 10 ani în iunie 1682, atunci când era încoronat ca ţar la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova – alături de fratele său Ivan şi sub privirile pânditoare ale surorii lor mai mari Sofia, care visa ea însăşi să devină ţarină. Nimeni nu i-ar fi dat atunci vreo şansă lui Petru. O banală similitudine, până aici, cu urmaşul său de la conducerea Rusiei de peste trei secole: în august 1999, când Putin devenea peste noapte (la propriu!) premier al Rusiei, puţini i-ar fi dat vreo şansă ca mandatul său să dureze mai mult decât cele ale pasagerilor săi predecesori. Precum Petru I-ul cutreierase Europa pentru a se instrui şi pentru a vedea ce-ar putea aduce în Rusia sa, Putin “crescuse” (din punct de vedere ofiţeresc) în Germania de Est, gândindu-se (va rememora el) ce anume au nemţii din ce lipseşte ruşilor – şi de ce. Aşa cum minorul Petru a fost luat în grijă de sora sa, la fel Putin a părut a fi iniţial preluat sub aripa ocrotitoare (şi manipulatoare) a numeroşilor oligarhi ai epocii elţiene. În primii săi ani ca ţar, Petru a fost constant sabotat de Adunarea de boieri a vremii lui. Aproape similar, Putin, odată ajuns preşedinte, în decembrie 1999, observă cu stupoare cum mulţi dintre membrii Dumei erau mânaţi nu de idealuri politice, ci de banii oligarhilor de mai sus.

            Petru nu iese în evidenţă până la cei 22 de ani ai săi: îi prinde pe turci cu garda deschisă la Marea Neagră şi cucereşte cetatea Azovului. El pierde mulţi soldaţi – dar importanţa victoriei compensa sacrificiile: Rusia căpăta o ieşire la una dintre mările calde atât de râvnite. În geopolitica epocii, pasul înapoi al Imperiului Otoman şi cel înainte al Rusiei a avut importanţa unui cutremur cu multe mişcări de ecou. Ca şi tânărul Petru, proaspătul preşedinte Putin şi-a legat renaşterea ca lider tot de o mare: Marea Barenţ – cu victime mai puţine, dar în condiţii mai dramatice, graţie mass media. În largul coastei nordice, pe 12 august 2000, submarinul nuclear Kursk – unul dintre cele mai moderne submersibile ruseşti, lansat la apă în 1994 – s-a scufundat (după două explozii la bord, în timpul unor exerciţii militare) şi toţi cei 118 membri ai echipajului au murit în următoarele zeci de ore. Când accidentul a devenit public (după ce, o vreme, conducerea armatei a încercat să-l păstreze secret – obiceiurile vechi pier greu!), a reieşit că armata, statul şi guvernul rus au fost incapabile să-i ajute pe marinarii rămaşi închişi în nava devenită groapă comună; iar apoi au fost incapabile să recupereze fie şi cadavrele! Putin, în acel moment, se afla în vacanţă, la Soci (pe coasta Mării Negre) şi, în următoarele zile, ziarele şi televiziunile oligarhilor l-au tocat mărunt, dorind să-l transforme în ţapul ispăşitor al afacerii. Acuzat în exces pentru slăbiciuni ale armatei care evident că nu începuseră cu el, Putin a devenit, în ochii ruşilor simpli, victima unor îmbogăţiţi ai tranziţiei pe care oricum nu-i simpatizau. Desigur, Putin nu era un neajutorat; dar episodul Kursk i-a creat un alibi real pentru a începe lupta sa cu “grupurile de interese” pe care nu le putea controla – urmând, evident, să pună în loc altele, apropiate sieşi.

            În fine, mai trebuie spus că Petru I-ul s-a dovedit a fi un excelent continuator al lui Alexander Nevski – măcar din punctul de vedere al inamicilor pe care i-a cuminţit. După ce deschide drum la Marea Neagră (o arie pe care Rusia o va disputa de acum încolo, până în secolul nostru, cu Imperiul Otoman/Turcia), Petru se îndreaptă către Marea Baltică (o zonă în care Suedia lui Carol al XII-lea era marea putere a vremii). În urma legendarei victorii de la Poltava (iulie 1709), Petru I-ul blochează drumul suedezilor/occidentalilor spre Sud, spre câmpiile Ucrainei. Şi astfel Rusia devenea o mare putere creştină (şi ortodoxă – un lucru ce va conta tot mai mult) la marginea de Est a Europei. Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei şi finul cărturar al începutului de secol XVIII) ar putea spune mai multe – nu degeaba, în teama lui faţă de Otomani, el şi-a legat toate speranţele de Rusia. Din nefericire pentru Cantemir (dar din fericire pentru Eminescu), Petru cel Mare nu a câştigat chiar toate războaiele sale – altfel, românii (printre alte neamuri din jur) ar vorbi astăzi, foarte probabil, limba rusă.

            Acesta este, aşadar, ţarul care l-a impresionat pe Voltaire, l-a inspirat pe A. Tolstoi şi al cărui tablou a fost ales de Vladimir Putin – atât la primărie, cât şi, ulterior, în biroul său prezidenţial.

            Şi totuşi, mai trebuie spus că în jurul celor doi amintiţi – Alexander Nevski şi Petru cel Mare – mai pluteşte un personaj, asemeni unui spirit ce-i bântuie şi îi fascinează pe ruşii de azi. În clasamentul “celor mai mari ruşi” din decembrie 2008, locul doi – după Nevski – era ocupat de un fost lider al URSS, care nici măcar nu era rus de origine (dar nu acesta a fost cel mai mare păcat al său): I.V. Stalin. Adică învingătorul lui Hitler din mai 1945 sau, dacă vreţi, pen pal-ul lui Ribbentrop din decembrie 1939; salvatorul Uniunii Sovietice din 1941 sau călăul Europei de Est din 1945.

            Depinde pe ce faţă a trecutului credeţi că se află adevărul.

 Câteva scenarii pentru un singur viitor

            Pe 25 decembrie 1991, la 19h (ora Moscovei), Mihail Gorbaciov a apărut pe ecranele televiziunii centrale moscovite şi a spus ceva ce nici unul dintre concetăţenii săi nu mai auziseră vreodată: că Uniunea Sovietică încetează să mai existe. În chiar acele minute, Boris Elţîn era într-un birou alăturat şi, după unele surse, ciocnea un pahar cu membrii echipei sale, aşteptând ca demisionarul Gorbaciov să-i predea o valiză anume – cea nucleară. În seara zilei de Crăciun a acelui an butonul nuclear al celei de-a doua puteri mondiale a trecut în mâinile unui om masiv, simpatic, energic şi care avea (nu era chiar o premieră) “la bord” câteva unităţi bune de alcool.

            Exista vreun precedent pentru aşa ceva? Probabil că nu. Şi, dincolo de anecdotic, mai există oare vreun precedent pentru un asemenea colaps al unui imperiu? Aici opiniile sunt în dispută. Depinde ce faţă a realităţii ne surâde. Problema precedentului rămâne importantă, pentru că ea arată drumurile pe care noua Rusie eliberată de comunism ar fi putut purcede în 1991. Am identificat cel puţin patru variante posibile.

            i) Din perspectiva unor non-ruşi (sau a unor observatori de departe, care nu trăiesc în Rusia), în primii ani a fost aproape de la sine înţeles că Rusia lui Elţîn va reface drumul pe care Germania sau Japonia îl parcurseseră după 1945. Adică: o ţară eliberată de sub o tiranie ideologică şi/sau militaristă se va liberaliza şi democratiza treptat, integrându-se (cu sprijin din afară) lumii de tip occidental. În 1992, Boris Elţîn însuşi spusese că scopul său şi al echipei sale este să facă din Rusia “o ţară normală”. Normalitatea, în acest caz, însemna occidentalizare. Adică ruperea de trecutul recent, la nevoie chiar condamnarea acestuia, şi aducerea Rusiei pe acelaşi drum pe care evoluaseră democraţiile occidentale – desigur, cu decalajul istoric de rigoare. Sau cel puţin aşa au crezut outsider-ii spaţiului rus. De reţinut, evident, că expertiza şi consilierea urmau să vină din partea adversarilor ideologici de până mai ieri. Acesta (ne) părea un preţ relativ mic pentru reuşita viitoare a unei Rusii renăscute.

            ii) Un alt destin posibil putea pleca din experienţa străvechiului ex-inamic, cel care fusese Imperiul Otoman. Trecerea de la acesta la Turcia modernă a fost posibilă printr-o schimbare venită, în mod determinant, din interior. Pe fondul lungii agonii a imperiului, o nouă elită militar-intelectuală lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (“junii turci”). Mustafa Kemal Paşa – alias Atatürk – nu a apărut din neant şi nici dintr-o emigraţie disidentă. El era un cetăţean al statului său, din etnia majoritară acolo (cel puţin dinspre tată – după mamă, e la fel de posibil să fi avut rădăcini slave sau albaneze), suficient de curajos încât să negocieze dur cu britanicii, francezii, grecii, italienii şi toţi cei interesaţi în controlul moştenirii otomane după anul 1920 şi de lucid încât să înţeleagă că salvarea Turciei post-imperiale nu putea să vină decât din adoptarea unor modele de succes din lumea modernă. Drept care – spune Brzezinski – Turcia post-imperială nu a reinventat roata, ci a adoptat «codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german». Este ceea ce a adus intrarea în legendă a lui Atatürk. Trecerea de la ex-imperiu la republică s-a făcut, aşadar, prin forţe proprii. Schimbarea a venit din interior, dar cu inspiraţie occidentală, în sens benefic pentru Turcia şi pentru zona sa. Rusia putea alege şi această cale. (pentru continuare, vezi, în curînd, First Chapter (2))


[2] Vladimir Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”, în The Moscow Times, 21 iulie 2009.

[3] Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia, Ed. Historia, Bucureşti, 2006, p. 101.

[4] “The world this week”, în The Economist, 3 ianuarie 2009.

[5] N. Ghevorkian, N. Timakova, A. Kolesnikov, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 79.

5 Octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , | 3 comentarii

First Chapter „Geopolitica Matrioşkăi”, capitolul I (fragment)

 

(Fragment din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol I, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

 

Capitolul I.

Speranţa

  

Tuzenbach (sărutîndu-l pe Andrei): Hai să bem, Andriuşa! Şi mai dă-o dracului de muncă! Să bem şi să ne tutuim! Să ştii că am de gînd să merg cu tine la Moscova, la Universitate!

Solionîi: La care? Că la Moscova sînt două universităţi.

Andrei: Nu. La Moscova este o singură universitate.

Solionîi: Dar eu îţi spun că sînt două!

Andrei: Pot fi şi trei! Cu atît mai bine!

Solionîi: La Moscova sînt două universităţi, cea veche şi… cea nouă. Dacă n-aveţi chef de mine şi vă deranjează ce spun, pot să tac. Mă pot duce chiar în altă cameră… (şi iese).

(Anton Pavlovici Cehov – Trei surori)

 

 

Marele imperiu al lui Mişa inaugura în 1980 un deceniu de lungă degringoladă politică. Nu Jocurile Olimpice erau de vină, nici boicoturile şi nici mascotele. Ci politicile – sau, în cazul URSS, un anumit tip de politică.

Leonid Brejnev, gazda Olimpiadei lui Mişa şi artizanul marii stagnări a Uniunii Sovietice de la începutul deceniului nouă (într-o lume în care progresul nu mai avea o conotaţie politică, ci devenise sinonim cu dinamismul forţelor de producţie), a murit pe 10 noiembrie 1982 – după 18 ani petrecuţi la cîrma imperiului, în cea mai importantă funcţie din sistemul sovietic, cumulînd (primul lider în această situaţie, din toată istoria URSS) atît funcţia de secretar general al partidului comunist unic cît şi pe cea de preşedinte al Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii (echivalentul preşedintelui statului). Ani lungi, pe care posteritatea imediată avea să-i numească anii de plumb – tocmai din cauza acelei sufocante stagnări care a gripat ireversibil motorul politicii sovietice şi a condus în cele din urmă la creşterea (în sens negativ pentru URSS) a decalajului faţă de adversarul direct din fruntea lumii occidentale – Statele Unite ale Americii.

 

1.1. O succesiune de înmormîntări

Moştenirea lui Brejnev era ambivalentă: pe de o parte, o doctrină a suveranităţii limitate care-i va purta numele şi care era sinonimă cu dreptul de intervenţie al URSS oriunde, în Europa de Est, “interesele socialismului” erau ameninţate de acţiunile rebele ale unei ţări membre a Pactului de la Varşovia; apoi, o armată sovietică ce era cea mai mare din lume şi un uriaş complex militaro-industrial (care adusese Uniunea Sovietică la paritate cu Statele Unite ale Americii la o serie de indicatori, mai puţin calitatea, costurile şi inovaţia produselor respective); un program spaţial care, chiar dacă pierduse din elanul de altădată, rămînea impresionant (un proiect încă promiţător la sfîrşitul anilor ’60, dar depăşit la toţi parametrii un deceniu mai tîrziu); o serie de războaie de „eliberare naţională” finanţate în diverse locuri de pe glob, din America Latină pînă în Africa şi soldate cu diverse experimente de tip marxist ce aveau să se dovedească falimentare; războiul început în Afganistan în 1979, ale cărui similitudini cu Vietnamul american aveau să se confirme în deceniul următor; fricţiuni şi tensiuni în propriul său lagăr, fie că era vorba de lipsa de eficienţă cronică a pieţei comune din CAER (depăşită net de piaţa comună în continuuă extindere a Europei Occidentale), de relaţiile politice constant proaste cu România lui Nicolae Ceauşescu, de înfiriparea unei proaspete generaţii contestatare în Cehoslovacia (vezi mişcarea Charta 77, direct influenţată de pachetul privind drepturile omului pe care, nebănuind consecinţele, statele comuniste semnatare ale documentului final al Conferinţei de la Helsinki 1975 – y compris URSS – îl acceptaseră) sau de tulburările sociale incipiente din Polonia – acolo unde Brejnev îl sprijinise activ pe generalul Wojciech Jaruzelski să ia măsura drastică a desfiinţării (definitive, spera el) sindicatului liber Solidaritatea, în decembrie 1981.

Pe de altă parte, lunga domnie a lui Brejnev se termina lăsînd o Uniune Sovietică ai cărei cetăţeni aveau un standard de viaţă mai scăzut decît cu un deceniu în urmă, cu o agricultură nemodernizată şi cu o industrie pentru care cantitatea era cea mai vizibilă calitate şi, în fine, cu o societate ce părea minată ireversibil de crize succesive şi repetitive în privinţa bunurilor de larg consum, de o corupţie în creştere şi de o productivitate a muncii în continuuă scădere.

Succesorul lui Brejnev la cîrma Uniunii a fost ales (de către Comitetul Central al PCUS), la două zile după moartea primului, în persoana lui Iuri Vladimirovici Andropov – în vîrstă de 68 de ani în acel moment, printre altele fost ambasador în Ungaria (1954-1957) în chiar perioada înăbuşirii contrarevoluţiei de acolo şi, mai ales, fost şef al KGB-ului (din 1967), poziţie în care se remarcase prin fermitatea cu care combătuse, din fază incipientă, orice disidenţă internă.

Spre deosebire de Brejnev, care personifica seniorii ierarhiei de partid şi anchilozarea specifică gerontocraţiei Comitetului Central, Andropov avea toate datele unui reformator. Bine ancorat în structura strict politică de partid, el avea şi avantajul – pe care l-a pus imediat în practică – sprijinului întregii structuri a KGB pe care o condusese nemijlocit în ultimul deceniu şi jumătate, o structură cu o medie de vîrstă mult mai scăzută decît cea a structurilor politice superioare şi totodată una mult mai puţin cangrenată de corupţia endemică a societăţii ruse. Îmbinînd rigoarea politică remanentă a Comitetului Central şi vigoarea spiritului de castă şi disciplină al KGB-ului, Andropov a obţinut într-un timp foarte scurt cîteva rezultate surprinzătoare. Ca şi Brejnev, el a cumulat imediat funcţiile de secretar general al partidului şi şef al statului; spre deosebire de Brejnev, care se mulţumise cu înaintarea pînă la gradul de mareşal dar lăsase ierarhia armatei să-şi conducă în voie propria feudă, Andropov şi-a asumat postul de preşedinte al Consiliului Militar Suprem şi a demarat o anchetă de proporţii privind corupţia la vîrful armatei sovietice (ale cărei rezultate, însă, nu a mai apucat să le vadă). Într-o celebră plenară a Comitetului Central din iunie 1983, Andropov a dat startul unei promiţătoare cruciade anti-corupţie în chiar primul cerc al puterii sovietice, determinînd excluderea din partid a doi dintre cei mai apropiaţi mandarini ai lui Brejnev: fostul ministru de Interne Nikolai Celokov şi fostul secretar de partid (din regiunea Krasnodar) Serghei Medunov.

Cu siguranţă, aceştia doi nu erau singurii din elita de partid asupra cărora legenda coruperii plana în acel moment; prin ei, Andropov a dat mai curînd un semnal că este dispus să meargă foarte departe cu măsurile disciplinare. Acesta, într-adevăr, era un element de noutate – după o eră Brejnev în care elita de partid şi de stat se bucurase de o reală stabilitate şi securitate în raport cu orice ameninţare exterioară cercurilor puterii.

Redisciplinare cu forţa – aceasta pare să fi fost esenţa programului politic al noului lider şi, cum spuneam, ceva rezultate se prefigurau: declinul industrial caracteristic ultimilor ani (manifestat printr-un ritm de creştere inferior celui prevăzut de planul cincinal în curs) a fost stopat în primele şase luni ale anului 1983; la fel şi în agricultură, unde rezultatele din 1983 au fost mai bune decît cele din anii 1980-1982.

Pentru a nu lăsa loc de iluzii, Andropov s-a declarat de la bun început un partizan al puritanismului ideologic cel mai ferm. În 1983 emigraţia a fost practic îngheţată (chiar dacă ea era la un nivel scăzut oricum), iar intelectualii au fost avertizaţi că partidul aşteaptă de la ei sprijin şi nu contestare[1]. De reţinut marea schimbare operată de Andropov în privinţa imaginii interne şi externe a KGB-ului. Departe de instrumentul pur represiv din vremea Gulagului stalinist şi de tradiţiile univoce ale înaintaşelor CEKA, GPU sau NKVD, KGB devine în scurta epocă Andropov o instituţie-garant a ordinii, disciplinei şi legalităţii. Mai mult: spre mijlocul anilor ’80, KGB-ul cuprindea în cadrul structurilor sale tehnice un mare număr de specialişti (inclusiv în domeniul economic) de o calitate cel puţin comparabilă cu cea a experţilor din spaţiul civil. Hélène Carrère d’Encausse vede în aceşti kaghebişti de elită “un super-corp administrativ pe care regimul se putea baza”[2]. De reţinut această moştenire a scurtului inter-regn Andropov. Acest corp îi va fi de mare ajutor, cel puţin în primii ani, lui Mihail Gorbaciov şi, mai ales, vor reprezenta, peste două decenii, o moştenire pe care al doilea preşedinte ales al Rusiei – Vladimir Putin – o va readuce la viaţă cu şi mai mare aplomb şi cu şi mai mari rezultate. Acei siloviki ce vor prelua pe umerii lor destinele (economice, mai ales) ale ţării după anul 2000 îşi au rădăcinile în această reformare incipientă, de către Andropov, a poliţiei politice sovietice.

Această campanie de redresare a moralului partidului şi a moralei comuniste şi aceste reforme anti-corupţie şi vădit disciplinare, atît de interesante în sine, au avut un singur handicap – dar care s-a dovedit a fi decisiv. În ciuda energiei sale reformatoare sau ortodoxiei sale ideologice, Andropov era un om bolnav; cîteva crize cardiace l-au zdruncinat serios în vara anului 1983, astfel încît din septembrie acel an el nu a mai apărut în public practic niciodată – pînă pe 11 februarie 1984, cînd figura sa şi-a făcut reintrarea în atenţia întregii lumi, într-un chenar negru.

Lua astfel sfîrşit una dintre cele mai interesante perioade ale comunismului sovietic: una dintre cele mai scurte epoci din istoria leadership-ului la Kremlin, dar totodată una furnizoare de speranţe pentru cei care încă mai credeau că regimul comunist poate fi reformat / modernizat / eficientizat.

Ca un bilanţ al scurtei epoci Andropov, cîteva lucruri merită subliniate: (i) mai întîi, impresia pe care a lăsat-o în urmă, printre nostalgicii URSS: că tocmai Andropov ar fi putut fi omul care să împiedice declinul şi dispariţia Uniunii, dar moartea sa prematură a anulat această eventualitate (şi cred că M. Malia este îndreptăţit să vorbească, în acest context, despre un cult minor al succesorului lui Brejnev, ca una dintre şansele ratate ale comunismului sovietic[3]); (ii) chiar dacă nu a acceptat niciodată ideea unei “crize de sistem” în URSS şi s-a încăpăţînat să creadă că este vorba numai despre o “criză de performanţă, ”tot Andropov este cel care redescoperă valoarea tehnocraţilor, ca parteneri şi interlocutori ai politicienilor din aparatul partidului[4]; (iii) o altă iniţiativă, foarte curajoasă, care i se datorează – ne asigură Malia – este promovarea mai tînărului Mihail Gorbaciov în calitatea neoficială (dar sesizabilă) de moştenitor desemnat. În 1981, susţinut şi promovat de Andropov, acesta din urmă devenea cel mai tînăr membru al Biroului Politic; din mediul de intelectuali şi tehnocraţi pe care Andropov îl ţine aproape îşi va selecta Gorbaciov, peste cîţiva ani, partizanii perestroikăi sale; (iv) în fine, rămîne un fapt că moştenirea Andropov va cunoaşte un spectaculos reviriment în literă şi spirit peste un deceniu şi jumătate. Pentru că, aşa cum sugeram mai sus, nimeni altul şi nimic altceva decît Andropov şi politica/politicile sale vor fi modelul de politică internă pentru ceea ce, după 2000, va pune în practică Vladimir Putin.

La moartea lui Brejnev, în lupta pentru succesiune Andropov avusese un rival cu o reală priză în interiorul Politburo-ului şi a Comitetului Central: Constantin Ustinovici Cernenko, în care mulţi vedeau urmaşul legitim al lui Brejnev.

În raport cu Andropov, Cernenko era, la cei 73 de ani ai săi din acel moment, un personaj politic de cu totul altă factură: şef al uriaşului aparat de propagandă încă din 1956, el fusese unul dintre numeroşii specialişti sovietici ai cosmetizărilor de tip agitprop, prin campanii succesive care, o vreme măcar, avuseseră un succes notabil în interiorul şi mai ales în exteriorul Uniunii Sovietice. Exponent al aripii vechi, conservatoare, a partidului, este foarte posibil ca Cernenko să fi fost înlăturat de pe firmamentul politicii sovietice în cazul în care Andropov ar fi avut o conducere mai lungă. Dar în momentul în care, pe 13 februarie 1984, după moartea lui Andropov, el devine secretarul general al PCUS iar pe 12 aprilie acelaşi an preia şi preşedinţia Prezidiumului Sovietului Suprem, Cernenko se arată foarte repede a fi depăşit de cerinţele epocii, din toate punctele de vedere – cel din fişa de sănătate fiind doar unul dintre ele.

Caracterul provizoriu al acestui mandat – de interimat între epoca Brejnev şi cea viitoare – a devenit clar, ca şi în cazul lui Andropov, în cursul primei veri petrecute de noul lider în cel mai important birou dintre zidurile Kremlinului. Ca şi în cazul predecesorului său, problemele de sănătate nu au întîrziat să apară odată cu primele săptămîni de caniculă. Mai puţin chiar decît în cazul Andropov, anul de conducere al lui Cernenko este practic fără istorie – cu aproximaţie, se poate intui ceea ce el a încercat, fără a avea însă nici o garanţie asupra acestui nici măcar schiţat program de guvernare. Mai mult decît în cazul lui Brejnev din ultimii săi ani şi mai vizibil chiar decît în cazul lui Andropov, scurtul intermezzo Cernenko va rămîne proverbial prin lungile zile în care primul birou al Kremlinului şi al ţării rămînea neocupat, titularul postului stînd mai mult în exclusivista clinică medicală a Comitetului Central – prilej, în culisele palatului, pentru desfăşurarea unei bizantine curse pentru putere.

Cernenko a încetat din viaţă pe 10 martie 1985, după cîteva zile de cvasi-moarte clinică. Viitorul preşedinte american George Bush – pe atunci vice-preşedinte în primul mandat al lui Ronald Reagan – avea să-şi aducă aminte într-o cheie ironică de această avalanşă de înmormîntări (trei în mai puţin de trei ani): la moartea lui Brejnev, Bush a venit la Moscova pentru funeralii, în fruntea unei delegaţii americane; la moartea lui Andropov, tot Bush a adus omagiul protocolar al Americii; la fel un an mai tîrziu, la moartea lui Cernenko – o suită de deplasări pentru care – va povesti Bush[5] – secretarul de stat american şi prietenul său James Baker găsise deja o rimă relativ cinică: You die, I’ll fly (tr. rom. Tu mori, eu voi lua avionul).

Precipitata dispariţie a ultimilor doi lideri, Andropov şi Cernenko, consecinţă directă a gerontocraţiei de la Kremlin, a avut totuşi şi o consecinţă fericită: a pus în lumină necesitatea acută a unei schimbări la vîrf nu numai de personaje, ci şi de generaţie. Şi astfel a deschis drum pentru Mihail Sergheievici Gorbaciov, numit ca lider al partidului la nici cinci ore după ce, pe 11 martie, dispariţia lui Cernenko era anunţată oficial.

În acel moment de început, Gorbaciov – un june (după standardul locului) om politic de 54 de ani – era cel mai tînăr membru al Biroului Politic al PCUS şi devenea cel mai tînăr secretar general al PCUS din istoria poststalinistă a Uniunii Sovietice; el era, totodată, şi primul care-şi începuse cariera politică după moartea lui Stalin[6]. Dar Gorbaciov nu era un necunoscut. Nu era deloc pentru prima dată cînd liderii occidentali auzeau numele său. În anii ’90, cancelarul german Helmuth Kohl îşi va aduce aminte că atunci cînd a venit la Moscova, în toamna lui 1982, pentru funerariile lui Brejnev, Iuri Andropov i-a spus personal că “omul viitorului, recent cooptat în Biroul Politic, era un tinerel lider de partid care se numea Mihail Gorbaciov”[7]. De reţinut această mărturie, doar una dintre cele care confirmă faptul că Gorbaciov fusese pregătit din vreme ca delfin al regimului. Şi un alt detaliu: spre deosebire ce cei trei predecesori ai săi – Brejnev, Andropov şi Cernenko –, Gorbaciov, odată devenit lider al partidului, nu-şi va asuma şi preşedinţia Sovietului Suprem (id est a statului), preferînd să-l numească acolo pe unul dintre veteranii politicii sovietice, ministru de Externe timp de 28 de ani (!), Andrei Gromîko (locul acestuia în fruntea Externelor sovietice avea să fie ocupat de un personaj cu care ne vom mai întîlni mai jos, Eduard Şevarnadze). Acelaşi Gromîko care, practic, îl anunţase în faţa Comitetului Central pe Gorbaciov ca succesor al defunctului Cernenko, folosind o descriere ce va face carieră: „Tovarăşi, acest om are un zîmbet plăcut, dar are şi dinţi de fier!”[8].

Nimeni nu bănuia, în acea zi de 11 martie 1985, în acele momente de debut de carieră, că el va fi ultimul lider al unui imperiu căruia tot el îi va semna actul de deces.

 

1.2. Un om nou, cu o legendă bună

Printr-o succesiune de compatibilităţi, în care chimia personală, calculele de tip bizantin şi hazardul politic au mers mînă în mînă, se poate spune că această carieră de lider a lui Mihail Gorbaciov a avut nu una, ci două stele călăuzitoare (sau protectoare, mai bine spus).

Prima a fost Mihail Suslov – veteranul ideolog al partidului, activ încă de cînd era unul dintre principalii acuzatori ai lui Tito, la sfîrşitul anilor ’40, dar şi omul care, în regiunea din jurul oraşului Stavropol (pe care o controla ca pe un fief politic personal în anii ’50) l-a protejat de la început pe tînărul Gorbaciov, pe atunci doar preşedinte al organizaţiei de tineri comunişti Komsomol din Stavropol; deloc întîmplător, în virtutea acestei protecţii, că în 1982, cînd Suslov încetează din viaţă, Gorbaciov a fost cel pe care – foarte posibil – recent dispărutul îl recomandase pentru a-l înlocui în funcţia de preşedinte al comisiei de politică externă a Sovietului suprem (funcţie pe care Gorbaciov va ajunge cu o uşoară întîrziere, la începutul anului 1984). Tot ideologul Suslov i-a relevat lui Gorbaciov importanţa vizitelor în afară, şi mai cu seamă valoarea primei impresii pe care o va face interlocutorilor occidentali – un lucru pe care Gorbaciov nu-l va uita niciodată; şi pe care l-a pus în practică încă de la mijlocul anilor ’70, cînd a vizitat cu diverse sarcini ţări precum Italia, Portugalia, RFG sau Franţa şi, peste tot, a lăsat o amintire ale cărei roade avea să le culeagă un deceniu mai tîrziu.

Iar a doua stea protectoare a fost, cum am spus, Andropov, în timpul căruia a devenit evident că, aşa cum Cernenko fusese protejatul lui Brejnev, la fel mai tînărul Mihail Sergheevici era antrenat pentru rolul cu totul oficial de delfin al regimului. La sfîrşitul anului 1983, pe cînd Andropov îşi consuma pe paturi de spital ultimele luni de viaţă, Gorbaciov a fost cel însărcinat cu organizarea şi controlul alegerilor în regionalele de partid, precum şi cu activitatea ideologică a Comitetului Central.

La mijlocul lui decembrie 1984, pe cînd liderul en place Cernenko făcea faţă propriilor probleme de sănătate, Gorbaciov face o vizită istorică în Marea Britanie[9] – în calitate de numărul doi al Kremlinului – şi ajunge, printre alte destinaţii, şi pe Downstreet 10. Aici, primul-ministru Margaret Thatcher ştia foarte bine că întîlneşte viitorul lider al URSS (despre care avea, oricum, un dosar consistent – şi foarte favorabil – după vizita pe care Gorbaciov o făcuse, în 1983, în Canada).

În discuţia cu gazdele britanice, cîteva lucruri îl vor interesa în mod particular pe Gorbaciov: productivitatea muncii în Marea Britanie şi felul în care ea este încurajată, noile dezvoltări tehnologice în curs şi, mai ales, coordonatele după care este organizat Commonwealth-ul britanic. Mai presus de toate, Gorbaciov zîmbeşte condescendent atunci cînd este întrebat dacă se consideră un produs al războiului rece – şi spune că aşteaptă să vadă războiul rece a fiind un capitol de istorie, depăşit de o eră nouă a relaţiilor internaţionale, pe care o aşteaptă şi în care crede. Într-o simplă declaraţie de presă se ascundea astfel un întreg program. Destul pentru ca, la sfîrşitul întrevederii cu el, doamna Thatcher să declare „Occidentul poate lucra cu acest om”. Dat fiind că aceste vorbe veneau din partea cuiva care niciodată pînă atunci nu putuse fi nici măcar bănuită de o umbră de simpatie faţă de sovietici sau de sistemul lor, era mai mult decît un compliment.

Numai că, odată ajuns liderul partidului şi statului său, Gorbaciov avea să înţeleagă faptul că cele mai dure provocări nu vor veni din afară, ci din interiorul Uniunii Sovietice – cu extensia sa directă din epocă, anume frontul de luptă din Afganistan.

Mai presus de orice, Gorbaciov însuşi – ca produs prin excelenţă al acestui sistem la a cărui conducere ajunsese – ştia foarte bine că lupta cea mai dură pentru putere în URSS nu se purta în afara Kremlinului, ci între zidurile acestuia. Sau, mai precis fie spus, cîmpul de luptă predilect era însuşi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui rol conducător în societate era stipulat în însăşi Constituţia (brejnevistă) a URSS din 1977[10]. Şi cred că d’Encausse are dreptate cînd spune că şansa a fost de partea proaspătului lider Gorbaciov şi atunci cînd el a trebuit să respecte calendarul politic al PCUS prin organizarea unui congres al partidului (cel de-al XXVII-lea) foarte repede după accederea sa la putere, căpătînd astfel ocazia de a împrospăta după voie aparatul de partid (aceasta se întîmpla în februarie 1986, la doar 11 luni după ce Gorbaciov moştenise conducerea – faţă de Nikita Hruşciov, al cărui congres XX din 1956 venise abia la trei ani de la preluarea puterii în partid).

Prima problemă de care Mihail Gorbaciov s-a lovit în mod direct a fost discreditarea însăşi a ideii de reformă în Uniunea Sovietică. De la departamentele care se ocupau de elaborarea planurilor cincinale unionale (Gosplan) şi pînă la miile de kolhozuri din toate republicile, despre reformă se vorbea de aproape 30 de ani – mult prea mult pentru ca termenul să mai fie în vreun fel mobilizator, drept care “ţinea chiar de credibilitatea lui Gorbaciov de a evita acest exerciţiu în van”[11].

Ca urmare, Gorbaciov a început să vorbească altfel decît predecesorii săi: despre creşterea “autonomiei unităţilor de producţie”, despre “iniţiativă” şi despre “spirit întreprinzător”, despre “stimulente materiale şi morale”, despre “creşteri calitative” şi chiar despre un termen care pînă atunci se credea că este mereu la Vest de URSS, “profit”. În spiritul locului, noul lider nu putea evita gesturile de forţă: pe 11 iunie 1985 el critica în mod public Gosplan-ul şi îi cerea să refacă în parametri reali proiectul pentru planul cincinal 1986-1990. În cursul acelei veri, specialiştii Institutului de Economie din Novosibirsk au fost însărcinaţi direct de Gorbaciov cu elaborarea unui plan de “debirocratizare” a sistemului de producţie industrială. În cursul lunii august 1985 au fost publicate o serie de decrete prin care se restrîngeau atribuţiile instituţiilor administrative intermediare care se aflau între Gosplan şi întreprinderi şi cărora nimeni nu le mai vedea utilitatea. Iar pe 15 octombrie Gorbaciov anunţa personal un ambiţios plan de modernizare economică.

Importanţa tuturor acestor acte nu s-a relevat decît tîrziu, mai curînd de către istoricii epocii Gorbaciov decît de cetăţenii Uniunii Sovietice – care nu au resimţit (nici nu aveau cum) în mod imediat o ameliorare a condiţiilor materiale de trai. Tot acest nou discurs nu era decît suprastructura unei dorinţe de schimbare. Pentru ca aceasta să devină efectivă, trebuiau să se întrunească simultan o serie de factori pe care liderul URSS, cu toată puterea sa, nu-i controla în totalitate.

Iar pe unul dintre ei chiar deloc – este vorba despre un indicator care nu s-a aflat niciodată pe prima pagină a ziarului Pravda: anume preţul petrolului.

 

1.3. Preţuri în scădere şi tovarăşi deveniţi adversari

Judecînd retrospectiv, se poate spune că neşansa istorică a lui Gorbaciov a fost aceea de a ajunge la conducerea URSS într-un moment în care preţul petrolului (şi cu apendicele său, preţul gazelor naturale) a început să scadă. Pe 20 ianuarie 1986 preţul petrolului brut a coborît brusc sub 20 de dolari / baril. Era prima scădere a preţului de după ultimul şoc petrolier, din 1979.

Şi ieşea astfel la iveală un veritabil călcîi ahilean al Uniunii Sovietice, a cărui amploare nici măcar adversarul său direct – Statele Unite şi Occidentul european – nu o intuia cu totul. În anii noştri, tot mai mulţi istorici şi analişti au rediscutat acest aspect şi au ajuns la concluzia că “sovieticii au beneficiat de un avantaj strategic atunci cînd preţul petrolului a irupt ca rezultat al boicotului arab, din 1974, al petrolului, ceea ce a însemnat o producţie mai mică vîndută la preţuri mai mari. Dar ceea ce părea o binecuvîntare – abundenţa petrolului şi a gazului din Siberia – s-a dovedit a fi, după mai bine de un deceniu, mai curînd un blestem”[12]. Potrivit unei astfel de analize, după primul şoc petrolier, din decembrie 1973, petrodolarii au permis Kremlinului să umple goluri din economia internă şi chiar să finanţeze politica externă expansionistă – vezi bazele din Egipt sau Siria sau campaniile sponsorizate (direct sau prin interpuşi) din Etiopia, Angola, Mozambic sau Afganistan. Un al doilea salt al preţurilor la hidrocarburi s-a produs în 1978, imediat după tulburările din Iran (întoarcerea ayatolahului Khomeini şi revoluţia mullahilor – partizanii acestuia) şi URSS părea, din acest punct de vedere, avantajată pe termen lung. De reţinut că la începutul anilor ’80, chiar şi în contextul creşterii agresivităţii la nivelul discursului între Washington şi Moscova şi pe fondul apariţiei psihozei nucleare în Europa Occidentală[13], cancelarul german Helmuth Kohl a început negocieri pentru construirea unui oleoduct şi a unor staţii de pompare pentru gaze care să lege Uniunea Sovietică de Germania federală. De reţinut această relaţie privilegiată în domeniul energiei, pe cale de a se înfiripa atunci şi care peste două decenii avea să ajungă la deplina ei maturitate, între Rusia şi Germania. Istoria gazoductului North Stream (tr. rom. Torentul nordic), atît de discutat astăzi, începe atunci, la începutul anilor ’80 – încă un semn că puterile conştiente de ele înseşi urmăresc cu precădere interese pe termen lung.

Dar în cursul anului 1985 acest domeniu economic a intrat într-o zodie cu totul diferită – avantajoasă pentru Occident şi nefastă pentru URSS. Pe fondul războiului dintre Iran şi Irak (sprijinite de URSS, respectiv SUA), conflict care ţinea preţul petrolului la un nivel ridicat[14], în mod neaşteptat Arabia Saudită a anunţat o creştere masivă a producţiei sale de petrol. Astăzi se ştie că acest act a fost făcut la sugestia Departamentului de Stat al lui Ronald Reagan; în acest fel, după principiul domino-ului, Statele Unite atingeau două ţinte: obligau Iranul – care îşi susţinea armata aproape exclusiv din petrodolari – să accepte pacea cu Irakul (pe care nu era departe de a-l învinge!) şi totodată loveau în plin proiectele de plan cincinal ale URSS, care se bazau pe un preţ mondial mare al hidrocarburilor.

Aşadar, pe 20 ianuarie 1986 petrolul brut ajungea sub 20 de dolari / baril, iar pe 24 martie acelaşi an se produce cataclismul: miniştrii celor 13 state membre ale Organizaţiei Statelor Producătoare de Petrol (OPEC), reuniţi într-o lungă şedinţă la Geneva, după o discuţie în contradictoriu de şapte zile nu au reuşit să cadă de acord asupra unei limitări a producţiei (care ar fi dus la o creşetere a preţului) şi au suspendat şedinţa. În curs de cîteva zile, la bursele majore preţul a continuat să scadă şi, pe 31 martie 1986, s-a ajuns, pentru prima dată după 1974, la preţul de 10 dolari / baril. În viitorul imediat, nivelul acestui preţ a mai avut o singură tendinţă de redresare, la începutul lui august 1987: conflictele endemice din Golf şi mai ales cvasi-ruperea relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Iran au dat impresia, timp de cîteva zile, că preţul petrolului va urca rapid. Dar foarte repede s-a dovedit că ţările OPEC (dorind să profite de ocazie) şi-au depăşit cotele fixate pentru extracţie şi prelucrare, astfel încît  – pe fondul unei oferte în abundenţă – preţul mondial a coborît iarăşi. Acesta este un detaliu care nu trebuie să scape nici unei analize a factorilor ce au condus spre criza finală şi disoluţia Uniunii Sovietice. Valoarea petrolului avea să crească la începutul anilor ’90, în contextul invaziei irakiene în Kuweit şi a războiului împotriva lui Saddam Hussein – dar era deja prea tîrziu pentru Gorbaciov şi pentru URSS.

Un alt detaliu mi se pare deasemenea mai important decît multe în analiza de ansamblu a mandatului Gorbaciov: în ciuda rezultatelor sale finale, mi se pare cu totul necesar de scos în evidenţă faptul că nimic nu lasă de bănuit că ultimul lider sovietic şi-ar premeditat, pînă la ultima, consecinţele practicii sale de guvernare. Nimic nu le lasă să credem că Gorbaciov a dorit prăbuşirea sistemului comunist sau demantelarea Uniunii Sovietice.

Oricît ar părea de ciudat pentru cineva care-i analizează cariera ştiind de la bun început spre ce a condus ea, este cu mult mai probabil că liderul sovietic a dorit ameliorarea comunismului, modernizarea şi reformarea lui, în numele “valorilor” marxist-leniniste de care el nu s-a îndoit nici o clipă atunci cînd a ajuns la putere. Deasemenea, trebuie spus mereu că, iniţial, Gorbaciov a încercat o macro-schimbare la nivelul economiei. Esenţa originară a reformelor sale a fost una de natură economică – nu politică.

Decalajul, din acest punct de vedere al economiei, între URSS şi ţările capitaliste dezvoltate era frapant. În noua eră a tehnologiei şi a consumismului, vizibile cu ochiul liber chiar şi de un neofit ca fiind paradigme occidentale ale anilor ’80, nu mai avea temei nici măcar speranţa ce animase deceniul hruşciovian: anume că acest decalaj este o moştenire a istoriei dar, datorită superiorităţii de ansamblu a comunismului, el se va absorbi de la sine, într-un viitor totuşi previzibil.

Pentru orice om raţional, era cu mult mai probabil ca acest decalaj, în loc să scadă, să crească. Aşadar, Gorbaciov a început prin a promova o reformare a economiei (ceea ce rămîne emblematic pentru anii 1985-1987), fiind convins că ea va conduce către un salt calitativ în viaţa cetăţenilor sovietici. Abia după aceea (mai cu seamă după 1987) el s-a avîntat în direcţia unei reforme de ordin politic – pentru că a înţeles, pe seama propriilor sale eşecuri, că în tipul de societate pe care-o conducea tocmai politicul era cel care putea dinamiza sau, dimpotrivă, bloca totul.

Marile decizii reformatoare la nivelul partidului sau instituţiilor politice nu au plecat dintr-o dorinţă clarvăzătoare a liderului şi nici măcar dintr-un program teoretic anterior pregătit de el sau echipa sa – ci din înţelegerea, brutală, a faptului că sistemul comunist (înţelegînd prin acesta tipul de societate, tipul de economie şi tipul de interacţiuni sociale ce-i erau specifice) era cu totul dependent de politică şi de politic. Fără schimbarea manierei de a face politică în URSS era inutilă orice altă reformă – aceasta a fost cea mai dură dintre toate lecţiile deprinse de Gorbaciov şi, probabil, a fost şi cea care i-a marcat într-o manieră definitivă cariera de lider.

În lipsa oricărei alte alternative, pe plan intern Gorbaciov a decis să continuue linia reformistă promiţătoare a lui Andropov. Neavînd, totuşi, aparatul acestuia la îndemînă – adică KGB-ul, care iniţial l-a privit pe noul lider cu o circumspecţie respectuoasă, dar i-a sprijinit elanul modernizator numai cît acesta nu a pus în pericol sistemul politic –, Gorbaciov a fost nevoit să apeleze mai ales la o nouă retorică. Vorbind despre necesitatea modernizărilor tehnologice şi despre valoarea contactelor cu Occidentul industrializat, el a cîştigat aproape instantaneu suportul acelor generaţii de cetăţeni sovietici între 18 şi 45 de ani ce vor reprezenta, vreme de aproape un deceniu, baza puterii sale. Vorbind despre posibilitatea unor cîştiguri materiale mai mari bazate pe o nouă – şi necesară – productivitate a muncii, Gorbaciov a cîştigat respectul milioanelor de muncitori sovietici, care dintotdeauna avuseseră intuiţia (corectă) că tocmai imixtiunea politicului în munca lor îi face neproductivi şi îi condamnă, deci, să cîştige puţin.

Deşi au sporit credibilitatea liderului în faţa propriilor concetăţeni, această retorică nu a adus nici un cîştig economic concret. Şi totuşi, mutaţia era mai mare şi mai benefică decît ar fi putut cineva bănui în primii ani: ceea ce se schimba era forma şi fondul discursului intern în societate, felul de a gîndi, vorbi, de a pune întrebări şi de a aştepta răspunsuri. Chiar dacă aceasta nu îmbunătăţea peste noapte indicatorii industriali sau agricoli ai ţării, această deschidere fără precedent spre problemele reale ale omului avea să modifice însăşi modul de viaţă sovietic. Iar această deschidere în plan economic şi social, prin acumulare şi distilare, nu putea să nu contamineze şi planul propriu-zis al politicii. Totuşi, rămînea nerezolvată o problemă de fond: dacă acest program foarte vast şi ambiţios al noului lider “putea fi pus în practică în mod eficace fără să atingă structurile însele [ale partidului]”[15].

Stilul deschis şi foarte tranşant, zîmbetul optimist şi mina relaxată, impresia că ştie nu numai să vorbească oamenilor simpli, ci şi să-i asculte, i-au adus lui Gorbaciov, relativ repede, o popularitate internă pe care nici un lider sovietic, pînă la el, nu o mai avusese.

În primii ani de mandat el a fost foarte atent în a-şi selecta o echipă administrativă – politică şi managerială – compatibilă cu felul său de a vedea lucrurile şi devotată principiilor pe care le avea în vedere. Printre aceştia un inginer constructor de aceaşi vîrstă cu el (născut în 1931, ca şi Gorbaciov), ajuns, în 1975, prim-secretar de partid al regiunii Sverdlovsk şi care-şi crease deja o legendă de luptător acerb împotriva birocraţiei de partid şi a pieţei negre care submina încrederea oamenilor în sistem – pe nume Boris Nikolaievici Elţîn. Ajuns la Moscova spre sfîrşitul lui 1985, din dispoziţie venită direct de la vîrful ierarhiei Kremlinului, Elţîn este numit prim-secretar al comitetului de partid din Capitală. Numirea nu era cu totul întîmplătoare. Gorbaciov simţea că aparatul de partid priveşte cu mare circumspecţie dorinţa sa de reformă. Drept care singura sarcină pe care o primeşte Elţîn din partea lui Gorbaciov a fost mai curînd o invitaţie deschisă la susţinere – scop în care urma să facă şi aici ceea ce, timp de un deceniu, făsuse la Sverdlovsk. Dar Elţîn, în conformitate cu firea sa, va face chiar mai mult: în primul rînd, va intra în conflict direct cu elita gerontocrată de partid a Moscovei, cu lungi conexiuni pînă în Comitetul Central, şi mai ales cu Egor Ligacev – responsabilul ideologic al PCUS şi a doua persoană din ierarhie, imediat după Gorbaciov. Convins că are sprijinul acestuia din urmă, Elţîn merge mai departe – şi, în cele din urmă, fiind deja în defensivă pe mai multe fronturi şi lipsit de ajutorul pe care-l aştepta, Elţîn este îndepărtat din funcţia pe linie de partid şi trebuie să se mulţumească cu poziţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Construcţii (Gostroi), funcţie echivalată cu cea de ministru adjunct al Construcţiilor (din 1987 pînă în 1989). Elţîn va digera foarte greu această înfrîngere, în care principalul vinovat i se pare a fi Gorbaciov în persoană. Din acest moment se produce divorţul, ireconciliabil pînă la capăt, dintre Elţîn şi politica gorbaciovistă. În acel moment, manualele de filosofie materialist-dialectică ale elevilor din toate liceele Uniunii Sovietice (la fel ca şi în restul Europei de Est) vorbeau mai ales despre rolul maselor în istorie şi negau rolul personalităţilor. Şi totuşi, relaţia foarte tensionată dintre Gorbaciov şi Elţîn (ca şi cea dintre suporterii fiecăruia) va marca în modul cel mai propriu ultimii ani din istoria imperiului sovietic. (capitolul I mai continuă)

 

 


[1] Jaurès Medvedev, Andropov au pouvoir, Ed. Flammarion, Paris, 1983, p. 5-6.

[2] Cf. Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris, 2007, p. 11.

[3] Martin Malia, La tragédie soviétique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, Ed. du Seuil, Paris, 1995, p. 506.

[4] Malia foloseşte exemplul Raportului de la Novosibirsk, redactat în 1983 (dintr-o comandă plecată de la vîrful PCUS) de o echipă de sociologi de la sucursala siberiană a Academiei de Ştiinţe a URSS şi care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai exacte diagnostice ale tarelor sistemului. Avînd un caracter confidenţial, raportul a ajuns totuşi în Occident, unde, odată publicat, i-a surprins pe sovietologi prin precizia şi severitatea analizei.

[5] Vezi George Bush & Brent Scowcroft, A World Transformed, Alfred A. Knopf, New York, 1998.

[6] În momentul alegerii lor în postul de secretar general al PCUS, Stalin avusese 43 de ani, Hruşciov avusese 58 de ani, iar Brejnev 57.

[7] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Ed. Litera International, Bucureşti, 2008, p. 106.

[8] Michelle Parks, John L. Moore, The Soviet Union (2nd edition), Congressional Quarterly Inc., Washington, D.C., 1986, p. 200.

[9] Malia, La tragédie soviétique…, p. 507.

[10] Hélène Carrère d’Encausse, La gloire des nations ou la fin de l’Empire sovietique, Ed. France Loisirs, Paris, 1991, p. 19.

[11] Alain Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme dans la continuité”, în Le Monde, 2 octombrie 1985.

[12] Stürmer, Putin şi noua Rusie.., p. 104.

[13] Mai cu seamă în RFG, unde ştirea că Uniunea Sovietică şi-a îndreptat noile sale rachete sale SS20 spre Europa de vest – ca urmare a tonului anticomunist revigorat al lui Ronald Reagan – a încurajat o vastă mişcare politică pacifistă şi ecologistă (stipendiată în bună parte de Kremlin).

[14] Deloc întîmplător, o altă victimă a creşterii preţului la petrol din anii ’70 a fost România lui Nicolae Ceauşescu, ţară care avea o capacitate de prelucrare cu mult peste capacităţile sale de extracţie.

[15] Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme…”.

19 Iunie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu