G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

Anunțuri

18 Decembrie 2009 - Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: