G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/aug/2008 Silviu Curticeanu – (alte) memorii despre comunism şi Ceauşescu

Un martor în regăsire de sine

Adrian Cioroianu despre:

 Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti, 2007, 577 p., 34 RON.

„Am trăit amar de vreme într-o fortăreaţă cu ferestre înnegurate şi uşi ferecate. Fortăreaţa se voia Castel, (…) [dar] ea nu a putut rezista timpului pentru că temelia ei era o utopie, stîlpii de rezistenţă – simple proptele dogmatice, elementele de decor – butaforie, iar încercările repetate de consolidare (…) – o neghiobie care i-au grăbit sfîrşitul” – aşa începe Curticeanu noua sa carte şi, dat fiind că vorbim despre cel care vreme de un deceniu şi jumătate (după 1975) a fost în apropierea lui Nicolae Ceauşescu în calitate de şef al cabinetului, nu e deloc greu de intuit care-ar fi fortăreaţa, ce-ar fi temelia şi cine-ar fi castelanul ce-a dominat această încropire.

Acest volum consistent apărut în decembrie (sic!) trecut vine la şapte ani după ce autorul îşi prezentase propria versiune a trecutului recent într-un alt tom (Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Ed. Albatros, 2000) despre care la momentul acela am scris mai puţin intrigat că cineva îmi calchia titlul rubricii pe care o aveam în Dilema şi mai mult nelămurit dacă autorul va rămîne în istorie ca un martor valid sau doar ca secretarul lui Ceauşescu. Era acolo un cronicar în căutare de sine, după un traumatism de carieră şi viaţă lesne de imaginat. Ei bine, aş spune că autorul s-a regăsit binişor – ceea ce face din Meditaţii… un document de luat în seamă, deloc rebarbativ şi poate surprinzător pentru cei ce-au luat de bună, din alte surse, imaginea unui Curticeanu devenit, în anii petrecuţi în „Castel”, relativ ţepos şi plin de sine. Poate o fi fost aşa, poate nu. Fapt este că, la 18 ani de la implozia sistemului în care a funcţionat la rîndu-i ca o rotiţă, în timp ce mulţi dintre cei care i-au fost inferiori – pe scara ierarhică sau pe scara educaţiei – au schimbat regimurile fără remuşcare, ca pe şosete, şi au devenit capitalişti sau politicieni grei, Curticeanu scrie cărţi şi se pune la dispoziţia celui ce-l citeşte cu un preambul de o notabilă onestitate metodologică: „Eu sunt şi vreau să rămîn de fapt o sursă primară de informare, să retrăiesc istoria pentru ca filosoful s-o poată recompune, iar istoricul (…) să o poată reconstitui într-o viziune cît mai apropiată de realitate”.

În linii mari, Meditaţiile…cuprind două părţi relativ diferite. Prima se ocupă de fostul regim, de fostul lider şi de fosta sa echipă; cea ce-a doua se vrea o analiză a perioadei post-comuniste, ajungînd pînă la alegerile din 2004 şi disoluţia Alianţei PNL-PD. N-aş spune că haina de analist îi e strîmtă lui Curticeanu, dar nici că-i vine ca turnată. Nu pentru că autorul n-ar avea simţ şi instrumente de decantare a noii realităţi româneşti (în fond, la cît de pestriţă este noua Românie, aproape orice ai spune despre ea nu poţi greşi cu totul), ci pentru că România de azi nu de analişti duce lipsă, ba chiar ar putea da şi la alţii. Drept care personal prefer mai mult cronicarul-martor al primei părţi, cea care revine asupra personajului numit Ceauşescu, cel care-i inventariază temerile, abilităţile, încăpăţînările şi lipsa de apetit pentru compromisul necesar, cel care-i descrie familia şi anturajul – de la cedarea treptată în faţa soţiei Elena pînă la cumpărarea tăcerii lui Maurer, după 1974, cu o pensie grasă şi pînă la destinul dramatic (şi nedrept, în opinia mea) al lui Nicu Ceauşescu etc. Bineînţeles, Curticeanu este subiectiv deseori – vezi simpatia pe invers cu care scrie despre Gorbaciov (sau despre Bush junior ş.a.), dar cred că analiza „tehnică” pe care o face fostului aparat (Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv ş.cl.) stă în picioare. La fel consideraţiile despre geneza tezelor din iulie 1971 (împărtăşesc ideea că ele nu-s numai consecinţa vizitei prealabile a Conducătorului în China lui Mao şi în Coreea lui Kim Ir Sen), cele despre principiul rotaţiei cadrelor, atît de drag lui Ceauşescu, sau despre ancorarea ireversibilă a acestuia în rolul de gardian neobosit al purităţii ideologice a regimului. La fel, în contrast cu memorialiştii din generaţia anterioară, care-l alintă nemeritat pe Gheorghiu-Dej doar pentru a-l înfunda şi mai rău pe Ceauşescu, Curticeanu are dreptate cînd arată similitudinile de fond dintre cei doi, dublate însă de marea deosebire că Dej a murit la timp, pe cînd Ceauşescu nu a ştiut să se despartă de putere pe cînd aceasta încă-i mai servea un renume cu semn plus.

Unele greşeli de editare (vezi, la p. 55, plasarea celebrelor teze în aprilie 1972 – în loc de iulie ’71 – sau dialogul viciat de la p. 61-62), surprinzătoare pentru un redactor de carte precum Georgeta Dimisianu, pun răbdarea cititorului la ceva încercări; dar, una peste alta, volumul – odată citit – răsplăteşte. Curticeanu nu trebuie crezut mot à mot, ci comparat – cu Cornel Burtică, cu Dumitru Popescu sau cu Ştefan Andrei (ale cărui memorii, la care oricum scrie, ar cam fi timpul să apară în volum!). 

____________________

text apărut în revista „Dilemateca”, august 2008.

Anunțuri

5 August 2008 - Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: