26/nov/2011 Profesorul Adrian Cioroianu & Curtea Veche Publishing vă invită în „Epoca de aur a incertitudinii”

Publicitate

06/iun/2011 După cea de-a 21-a ediţie a Salonului de Bandă Desenată (Constanţa, 2011)

O întâlnire a prietenilor BD

(adaptare după http://www.salonbd.ro/)

Cea de-a XXI-a ediţie a Salonului BD s-a derulat la Muzeul de Artă din Constanţa, între 3-5 iunie 2011.

Cu această ocazie au fost prezenţi autori români (desenatorii Radu Cleţiu, Vali Ivan, Alexandru Ciubotariu, Şerban Andreescu, Puiu Manu dar şi profesorii/scriitorii  Adrian Cioroianu şi Ion Manolescu), francezi (Paul Laffont) şi italieni (Mario Cecchia, Fabio Ruotolo).  Deasemenea, un desant bucureştean de tineri desenatori, reuniţi de inimosul Octav Ungureanu în paginile revistei Comics.

 Prietenii BD deschid Salonul – 03 iunie 2011 / foto Alexandru Ciubotariu

S-au vernisat expoziţii („15 ani de afişe – Alexandru Ciubotariu”, „Dim  Dunăreanu – Puiu Manu, „Radu Cleţiu – caricaturi şi benzi desenate”, „Jules Verne în BD-ul românesc”, „Rahan în România”, „Colectivul Comics” etc), s-au lansat cărţi şi reviste (albumele Clanţă, Iancu Jianu, Cinci săptămâni în balon, de Vali Ivan, Doi ani de vacanţă de Livia Rusz, O inimă de broscuţă de Gheorghe Vîrtosu & Şerban Andreescu,  Legendele Dacilor Liberi, de Mihai Grăjdeanu,  revista Comics, volumul Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Manolescu şi Monografia „Burschi” de Dodo Niţă & Alexandru Ciubotariu), s-au organizat mese rotunde şi ateliere BD, sesiuni de dedicaţii şi mai ales s-au achiziţionat cele mai noi apariţii  BD româneşti, franţuzeşti şi italiene (editura Pavesio).

Radu Cleţiu, Adrian Cioroianu, Alexandra Coman / foto Alexandru Ciubotariu

Salonul a fost organizat de Alianţa Franceză din Constanţa, Asociaţia Bedefililor din România, cu sprijinul Ambasadei Franţei în România, al Muzeului de Artă din Constanţa, Inspectoratului Şcolar Judeţean şi al sponsorilor tradiţionali: BRD, Dacia, hotel Ibis, Agentia Latina, Arpinav, Congaz, Expertissa Constanţa.

30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – (2/5)  – 3/5

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva  URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.

China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”²³. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”²⁴ –  sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale²⁵. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane²⁶.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”²⁷

Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie²⁸,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.

Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.

Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)

–

²³   Henry Kissinger, op. cit., p. 632

²⁴   Ibidem.

²⁵   Huang Hua, op.cit., p.222

²⁶   Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

²⁷   Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.

²⁸   România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)

---

[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu⁹ că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României¹⁰. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice¹¹, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”¹². Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral¹³.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă¹⁴ şi a doua a lui Nixon la Bucureşti¹⁵. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”¹⁶.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi¹⁷.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar¹⁸ care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic¹⁹. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez^20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing²¹, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”²². (va urma)

 

– Bibliografie

⁹  Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

¹⁰  Huang Hua, op.cit., p. 220.

¹¹  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

¹² Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

¹³ Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

¹⁴  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

¹⁵  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

¹⁶ Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

¹⁷ Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

¹⁸   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

¹⁹   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

²⁰   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

²¹   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

²²   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 1978¹. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură² ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”³.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 1971⁴ a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”⁵. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”⁶

Deşi secretă⁷, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului⁸. (va urma)

NOTE

¹ C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

² Ibidem, p.5.

³ Ibidem, p.21.

⁴ Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

⁵ Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

⁶ Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

⁷ Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

⁸ Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

14/dec/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (4/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7)

Cu un an în urmă, s-ar fi zâmbit ironic la ideea unui “guvern economic european”; astăzi el pare a fi singura soluţie raţională pentru ca moneda euro să poată fi salvată pe moment şi ferită de astfel de pericole în viitorul previzibil. Devine astfel evident că o uniune politică a celor 27 este inoperantă în lipsa unei coordonări economice – dincolo de marjele (largi în teorie, dar restrânse în practică) ale Parlamentului European. Cum spune Habermas, e relativ simplu să dai vina pe «măsluirile greceşti» şi pe «iluzoria prosperitate spaniolă» (grecii şi spaniolii, ca şi alţii, trăind în ultimul deceniu cu mult peste posibilităţile lor reale, iar acum fiind constrânşi să suporte consecinţele…).

Dincolo de acestea (date reale, dar nu şi cauzale în raport cu fenomenul de criză despre care vorbim), mult mai gravă este criza de ansamblu a identităţii europene, agravată atât de panica actuală (aceasta-i evident), cât şi, s-o recunoaştem, de rapiditatea (totuşi!) cu care extinderea UE s-a petrecut în ultimii 10 ani. Teza lui Habermas e neliniştitoare: el crede că la nivelul societăţii germane (de la care, ştim deja, se aşteaptă atât de mult pentru Europa) a apărut o «ruptură în mentalităţi» faţă de epoca lui Helmut Kohl: «domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă (…) de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta». O generaţie care, «conştientă de îngustarea marginii sale de manevră, (…) renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte» europene etc. În mijlocul Europei – spune Habermas – se află un colos «întors spre sine însuşi», cu o «mentalitate egocentrică, lipsită de ambiţie normativă». Aceasta pare a fi noua Germanie, de la care confraţii europeni aşteaptă izbăvirea morală şi financiară.

Probabil că fantasma ajunsese prea departe, astfel încât ea i-a contaminat şi i-a deturnat de la realitate pe proprii săi subiecţi. Şi probabil că prima lecţie a acestei dureroase crize este tocmai aceea că Germania şi Grecia, dincolo de apartenenţele lor comune în structura instituţională a Occidentului de azi, nu au în comun decât litera cu majusculă a numelui propriu. Dincolo de care, imediat, apar problemele.

Cu sinceritatea esticului suficient de subiectiv pentru a se considera norocos în raport cu istoria recentă, dar şi îndeajuns de raţional şi inteligent pentru a pune un diagnostic corect problemei europene comune, politologul bulgar Krastev spune: «de zece ani am trăit într-o ficţiune, care avea avantajul de a fi politic corectă: pretindeam să credem că Germania şi Grecia aveau aceleaşi drepturi». Criza ne-a adus pe un teren mai ferm – şi mai adevărat. Chiar şi împreună, uniţi instituţional în diversitatea noastră, diferenţa primordială persistă: există state mari şi există state mici; unele mai puternice, altele mai slabe. Uniunea nu le-a adus la acelaşi nivel. De acord, puterea îţi aduce responsabilităţi suplimentare – dar aceasta nu presupune, pentru echilibru, şi anumite drepturi suplimentare pentru cei cu responsabilităţi? Nu-i simplu şi nu-i comod răspunsul, dar merită meditat asupra lui. (va urma)

03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…

Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…

by Ed Stein, 2010

… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…

by Bob Englehart, 2010

… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.

by Ed Stein, 2010

03/oct/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (3/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7) – (3/7)

În toată această fabulă modernă, Germania a fost motorul principal al alianţei. Inventivă, deprinsă cu munca şi un excelent exportator de bunuri tehnologice, ea trage în jugul comun ca un taur mecanizat şi aduce cel mai mult la masa comună. Îndeobşte, europenii se enervează când vreo puştoaică din Germania se întâmplă să câştige un concurs precum Eurovision-ul[1] sau când echipele de fotbal germane (butucănoase în raport cu graţia dezinvoltă a echipelor latine) se întâmplă să pună ceva probleme vreunui mare club de fotbal mediteranean. În vremuri de prosperitate şi siguranţă, germanii sunt numai buni de ironizat; dar când apar norii, e de la sine înţeles că ei trebuie să construiască umbrela comună. Sub care să se adăpostească cu toţii: şi porcuşorii de ocazie, şi veteranii clubului, şi nou veniţii.

Soarta ideii europene, astăzi, depinde de imaginaţia liderilor săi politici. Şi nu mă refer neapărat la liderii săi comunitari, proaspăt instalaţi anul trecut la Bruxelles (van Rompuy şi lady Ashton), ci la acea generaţie de oameni de stat cu răspunderi naţionale (şi consecinţe europene ale gesturilor lor!) care au dat contur noii Europe la începutul anilor ’90. Va fi cancelarul Merckel capabilă să se ridice la înălţimea vizionară a lui Helmut Kohl? Britanicul Cameron va fi învăţat el oarece din thriller-ul politic cu pasaje gotice al doamnei Thatcher? Va ajunge vreodată hiperenergicul Sarkozy la amploarea regală a gesturilor politice ale fostului preşedinte Mitterand? Altfel spus: va fi actuala generaţie de lideri comunitari la fel de isteaţă (sau de norocoasă) precum precedenta? Şi mai există un detaliu. Într-un recent editorial, filozoful german Jürgen Habermas deplângea faptul că nimeni nu pare a conştientiza pe deplin «acest important punct de cotitură» pe care criza de acum a euro (şi a Europei) îl reprezintă[2]. La doar doi ani de la semnarea Tratatului de la Lisabona (şi la câteva luni de la validarea lui în toate statele membre), acest contract comun ce stă la baza Uniunii îşi vede limitele: lipsa unui “instrument comun” sau a “unui mecanism de criză” apt să contrabalanseze tendinţele centrifuge proprii stării de insecuritate financiară. 

Sfârşitul unei fantasme?

O precizare: în ciuda în ceea ce îndeobşte se crede spre periferiile (geografice) ale Europei – vezi cazul României sau Bulgariei, de exemplu, unde abia dacă există o preţuire simbolică faţă de moneta naţională leu/leva –, ideea monedei comune europene (adoptată în mod formal în Tratatul de la Maastricht, din 1992) a stârnit de la bun început multiple proteste în mediul economiştilor occidentali (mai cu seamă germani, e adevărat[3]). Principala problemă – spuneau aceştia – era aceea că viitorul euro aducea, într-adevăr, unirea diferitelor monede naţionale, dar tot el lăsa politicile fiscale naţionale la fel de coordonate între ele precum fuseseră şi mai înainte[4] (adică relativ). Altfel spus: prin ce magie 1 euro grec urma fi obligat să rămână la fel de puternic precum 1 euro german?

Într-o implicită legătură cu acest detaliu s-a aflat decizia Marii Britanii de a nu adera la zona euro. Problema e, în esenţă, una tehnică – dar poate fi totuşi comprehensibilă nespecialiştilor care suntem: Banca Centrală Europeană nu poate (teoretic, prin statutul său) împumuta direct bani unui guvern al unei ţări UE care intră în deficit (precum cazul Greciei azi, să zicem), iar pe de altă parte nu există nici mecanismul prin care ţara respectivă să iasă (sau să fie exclusă, la nevoie) din zona euro. Spune istoricul Ferguson: «această rigiditate a fost una dintre raţiunile pentru care expertul Martin Feldstein de la Harvard a prezis că moneda unică va conduce nu la o mai mare armonie, ci la conflict». Ce putem adăuga noi, ca europeni? Să sperăm că se înşeală, amândoi. (va urma)

---

[1] Precum s-a întîmplat la ediţia din mai a.c. Atunci, brusc, toţi comentatorii şi-au adus aminte că Germania este principalul contributor financiar pentru show-ul cu pricina şi, evident, au spus aceasta cu multe nuanţe de reproş şi insinuare.

[2] Jürgen Habermas, “Destinul nostru impune acţiunea”, în Die Zeit, 26 mai 2010.

[3] Va rămâne în istorie, de exemplu, scrisoarea deschisă pe care, la finele anilor ’90, peste 100 de economişti germani au adresat-o guvernului de la Berlin – în ideea apărării monedei naţionale marca; fără succes.

[4] Niall Ferguson, “The end of the euro”, în Newsweek, 20, 17 mai 2010.

28/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (2/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7)

De la taur la porcuşori (plus un cocoş!)

Adevărul este că 50 de ani reprezintă – uman vorbind – o vârstă uneori critică. Şi, aşa cum ne-o imaginăm noi atunci când îi dăm chipul nostru, Europa chiar pare să fi ajuns acolo: la punctul critic. În caricaturile ilustratorului de la The Economist ea este o doamnă bine şi puţin corpolentă, care nu mai este tânără dar nici n-a ajuns pensionară. Nu mai este în stare să încalece taurul emblematic, dar – deşi aproape în exces şi ostentativ urbanizată – mai nou are ceva probleme cu câţiva porcuşori care riscă s-o bage în faliment.

Pentru că fix la această frumoasă vârstă ea, Europa, s-a întâmplat să intre în cea mai dură criză din istoria vieţii sale de până acum.

Cum ideea europenitate (la fel ca şi cuvîntul «criză»!) s-a născut în Grecia, ne-am putea întreba dacă nu cumva tot acolo va şi sfârşi. Dar criza actuală nu a început acolo. Mai întâi a fost un şoc venit de peste ocean. Din haosul relativ care a urmat în viaţa celor 27 ce dau contur Europei s-a prefigurat treptat crudul adevăr, căzut ca un trăznet: că un anume membru (cunoscut mai cu seamă pentru brânza sa albă, marea sa albastră şi dansul lui Zorba) dusese în ultimii (mulţi) ani o politică monetară de o impresionantă lipsă de rigoare. Pentru prima dată în istoria de 50 de ani a Uniunii şi în istoria de abia un deceniu a monedei sale unice, un stat din zona euro este în pragul insolvabilităţii[1], iar şocul ce se propagă aduce temerea că moneda euro, ca atare, s-ar putea dezintegra, lăsând – după o perioadă de comă – loc fostelor monede naţionale. În martie a.c., premierul socialist grec Papandreou, pus cu spatele la zid de realitatea de acasă, a anunţat posibilitatea – între timp materializată – ca ţara sa să apeleze la asistenţa Fondului Monetar Internaţional. FMI este un organism extra-comunitar; gestul (disperat) al Greciei reprezanta o premieră în istoria UE; prilej cu care a devenit evident că Uniunii îi lipseşte aşa ceva: un organism financiar la care statele membre să poată apela în caz de restrişte.

Scindarea Europei de azi nu mai e vizibilă pe axa Est-Vest (ca la începuturile proiectului unionist, cu decenii în urmă), ci pe falia economică şi civilizaţională ce opune Sudul şi Nordul aceluiaşi continent (în acest sens, Irlanda e o excepţie; dar, cum se va vedea mai jos, ea a tot fost o excepţie în spaţiul anglo-saxon de mai bine de un deceniu). Grecia n-a dat decât primul pacient – şi cel mai grav. Dar nici alţii, din Sudul continentului, nu o duc mult mai bine. Un desen al cartoonist-ului american Danziger[2] reduce povestea Europei de azi la o scenă banală de familie: trei bărbaţi şi două femei (identificaţi nominal ca fiind Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) stau în living, pe canapea şi pe fotolii, privind la televizor; unul dintre ei este prins în momentul în care strigă spre bucătărie «Hei! Ce-avem astăseară la cină?» – iar în uşa bucătăriei, nervoasă şi cu făcăleţul în mână, stă o femeie pe care scrie Germania (şi care seamănă cu Angela Merckel), în timp ce în spatele ei un bărbat cu chipul lui Sarkozy trage o duşcă dintr-o sticlă de cognac. Acestea sunt cele două tabere: pe de o parte, cei cinci (PIIGS) fraţi cu probleme şi, de cealaltă parte, singurele două state de la care, dacă-şi unesc eforturile, poate veni salvarea pe continent: Germania şi Franţa. (va urma)

---

[1] Milada Jedrysik în dialog cu Ivan Krastev, “O grea întoarcere la realitate”, în Gazeta Wyborcza, 28 mai 2010.

[2] Vezi https://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/30/30mai2010-e-duminica-e-comics-despre-cine-munceste-in-familia-europeana/.

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

26/sept/2010 Dacă e duminică… e comics: actualitatea internaţională în imagini (cu tâlc)!

Rusia îşi reface sfera de influenţă în zonă…

by  Chapatte, 2009

… SUA şi Occidentul sunt mai solidari ca niciodată (!)…

by Signe Wilkinson, 2009

… iar în România preşedintele Băsescu şi ministrul Blaga se ceartă pe caschetele poliţiştilor!

by Brian Basset, 2009

25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania

Mai mulţi copii de la cei deştepţi

Matei Martin

Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.

În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.

Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

___________________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

 

23/sept/2010 În curând, rezultatele concursului nostru de vacanţă!

… în următoarele zile (foarte probabil, în prima parte a viitoarei săptămâni) vom anunţa pe cei 5 câştigători ai concursului „Recunoaşteţi personajele” pe care l-am propus cititorilor noştri pe timpul vacanţei de vară. Mulţumim tuturor celor care au trimis răspunsurile lor – marea majoritate dintre ele bune şi complete!

G E O P O L I T I K O N  & Eurast

19/sept/2010 Dacă e duminică, e comics: Franţa fumează „Gitenes”, iar Papa aduce ploaia la Londra

Preşedintele Sarkozy s-a implicat personal în designul noului pachet de ţigări…

by Komarnitski, 2010

… Turcia a mai făcut un pas spre Uniunea Europeană

by LEN, 2010

… iar Papa a vizitat Londra, într-o premieră istorică

by Steve-Bell, 2010 (traducere: ” ‘nă ziua, lumea a treia ! Plouă cu negri şi atei„. In 16 septembrie, papa Benoît XVI a sosit la Edimbourg pentru o vizită de trei zile, în timp ce anumite asociaţii au cerut arestarea sa pentru a fi muşamalizat cazuri de pedofilie şi în timp ce polemica creşte în Marea Britanie, după ce un cardinal german a calificat-o drept „lumea a treia” – după presseurop.com)

19/sept/2010 Invitatul din weekend: Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn

20 de ani de la publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum să reconstruim Rusia”

Igor Caşu

Text seminal care dinamitează fundamentele orânduirii comuniste şi demască crimele în masă sovietice. * 18 septembrie 1990 – publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum sa reconstruim Rusia”

Spre sfârşitul anilor 1980 numeroşi autori şi societatea sovietică în ansamblu se îngrijorează asupra viitorului URSS. Puţini prevăd sfârşitul statului sovietic, dar mulţi înţeleg şi admit criza iremediabilă a ideologiei comuniste. Printre intelectualii de marcă care sugerează un anumit scenariu care trebuie urmat de URSS şi în special Rusia este şi Alexandr Soljeniţîn. Cunoscut iniţial datorită nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” publicată în 1962 prin consimţământul personal al lui Hruşciov, Soljeniţîn avea să obţină faimă graţie romanului „Arhipelagul Gulag”, pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 1970. Este expulzat din URSS în 1974, fiind învinuit de „agitaţie antisovietică” şi „trădare de patrie”. (foto: EPA)

Fiind încă în America, el scrie în iulie 1990 o broşură întitulată „Cum să reconstruim Rusia”, publicată în 18 septembrie şi discutată pe larg în toată Uniunea, inclusiv în Moldova. În primul rând, autorul reiterează ideile sale faţă de sistemul comunist şi deplânge soarta care s-a abătut asupra poporului rus şi a atâtor popoare după revoluţia bolşevică din 1917. Mai exact, Soljeniţîn consideră că toate nenorocirile s-au început după revoluţia din februarie 1917 când a fost abolită monarhia, el îmbrăţişând convingeri monarhiste şi mesianice cu privire la destinul istoric al Rusiei. Nu aprobă însă imperialismul, fie de factură ţaristă sau sovietică. Rusia, crede el, nu are resurse, nici materiale nici spirituale, necesare pentru asimilarea periferiilor neruse, din contră, această ambiţie vlăguieşte nucleul naţional rusesc. Mai mult, Alexandr Isakovici spune răspicat că ruşii nu au nevoie de imperiu deoarece acesta nu îi face mai puternici, ci reprezintă drumul direct spre pierzanie. Drept exemplu invocă Japonia care abia după ce a renunţat la ambiţiile sale de mare putere mondială a reuşit să construiască o economie dezvoltată şi o societate prosperă. O altă pildă istorică încă şi mai moralizatoare în sensul bun al cuvântului este cea a Germaniei occidentale de după 1945. Numai după ce a trecut printr-un catharsis – purificare morală – au reuşit nemţii să edifice un sistem economic performant.

Aici Soljeniţîn sugerează explicit calea care trebuie urmată de Rusia aflată în acel moment la răspântie – anume că ieşirea din comunism şi crearea unei Rusii prospere trebuie să treacă printr-un ritual de condamnare a comunismului şi a responsabililor crimelor perpetrate. Sunt menţionate şi consecinţele dezastruoase ale războiului germano-sovietic asupra fiinţei naţionale ruseşti, disidentul rus opinând că nu trebuie numit „de apărare a patriei” un război care a dus la pierderea a 30 de milioane de concetăţeni şi a consolidat regimul despotic comunist. Aici Soljeniţîn a atacat un mit fundamental al statului sovietic alimentat şi astăzi în Rusia post-comunistă de noua elită politică care a reanimat imperialismul ca politică de stat în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

În Moldova, textul seminal al lui Soljeniţîn a stârnit un viu interes datorită acestor idei sincere exprimate de o personalitate respectată pentru meritele sale în condamnarea imperialismului rusesc, dar şi în dinamitarea fundamentelor orânduirii comuniste şi demascarea crimelor în masă sovietice. A fost foarte preţuit la Chişinău şi pentru că a admis, un an mai devreme de cele întâmplate, independenţa Republicii Moldova. El a acceptat chiar dreptul moldovenilor de a se uni cu România, dacă aceştia sunt atraşi de o asemenea perspectivă. Anume aşa vedea lucrurile din America marele scriitor şi intelectual rus. Apariţia conflictului transnistrean şi alte evoluţii externe şi interne din perioada ulterioară au zădărnicit însă traiectoria sugerată de Soljeniţîn în privinţa viitorului Republicii Moldova.

____________________________

* 18.09.2010 * Radio „Europa liberă” 

18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat

Papa, scrisoarea şi britanicii

update după Patricia Mihail * 16 septembrie a.c. * exclusiv web Dilema veche

Regina Elisabeta a Marii Britanii şi Suveranul Pontif – foto The Guardian

Suveranul Pontif se află în Regatul Unit, între 16 şi 19 septembrie, pentru a-l sanctifica pe cardinalul John Henry Newman. Prima vizită oficială de stat a unui Papă în Marea Britanie, după aproape 500 de ani de la ruptura de Vatican provocată de regele Henry al VIII-lea, a stîrnit numeroase controverse printre personalităţile britanice. Acestea (în număr de 50 – printre care se regăsesc Stephen Fry, Terry Pratchett, Philip Pullman şi Richard Dawkins) au semnat o scrisoare către The Guardian, în care îşi explică dezacordul legat de venirea Papei, nu în calitate de lider religios, ci de lider al unui stat care, de-a lungul timpului, a propovăduit nişte lucruri contestabile legate de probleme actuale delicate, precum drepturile homosexualilor sau avortul, ne informează The Guardian. Acesta transmite, de asemenea, informaţii live ale vizitei papei aici.

Ultima oră: poliţia britanică anunţă arestarea a şapte cetăţeni (algerieni?), bănuiţi de a fi pregătit un atentat la adresa Papei pe timpul vizitei acestuia la Londra.

18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia

Votul turcesc

Gian Paolo Accardo * 13 septembrie 2010 * prin presseurop.com 

Printr-un „Da” net, turcii au aprobat în 12 septembrie o reformă profundă a Constituţiei, dorită de către islamo-conservatorii Primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. Modificările includ reducerea rolului armatei în cele mai înalte instanţe judiciare din ţară. Astfel, treizeci de ani zi cu zi după lovitura de stat militară din 1980, Erdogan câştigă o triplă victorie.

Premierul Erdogan

În primul rând, el se prezintă într-o poziţie puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv. În al doilea rând, el privează armata de poziţia sa privilegiată în multe înalte instituţii. În al treilea rând, Erdogan îşi apropie ţara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiţii pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieţii publice şi a înaltelor instanţe jurisdicţionale turceşti.

Paradoxal, „europenizarea” Turciei se face în detrimentul laicităţii sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacţie, dar şi cu o anumită prudenţă, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci şi Şapte. Erdogan le va putea spune că şi-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerinţele lor faţă de ţara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiţi să îşi asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare. 

17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.

---

[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

– Sezon 2: GEOPOLITIKON 2.0. –

G

E

O

P

O

L

I

T

I

K

O

N

2.0.

G E O P O L I T I K O N & EURAST vă urează o vacanţă plăcută…

… şi vă dau întâlnire, tot aici, pe 15 septembrie a.c.!

Nu uitaţi, între timp, să revedeţi arhiva noastră – cu siguranţă veţi găsi ceva interesant de citit!

Şi nu pierdeţi din vedere nici concursul nostru cu premii în cărţi!

La revedere, aşadar, pe 15 septembrie a.c.!

by Adrian Raeside, 2010

25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)

Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.

Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.

Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.

Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]

În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.

 

Bibliografie

1. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
2. Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
4. Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
5. Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.

08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti, recent

PCR și somnul națiunii

 Neculai Constantin Munteanu (RFE/RL, 06 iulie a.c.)

Comuniştii moldoveni l-au trimis la Congres pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia sălii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Hotărât lucru, o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi cum nu le-ar fi ajuns guvernul Boc, scăderea salariilor, explozia preţurilor şi inundaţiile, a fost scos de la naftalină şi Partidul Comunist Român. Nu-i o glumă, nici măcar una proastă. Să li se fi făcut dor românilor de magazine goale, când se băga picioare de porc şi ghiare de pasare, de nopţile la vreme de iarnă când temeperatura din case nu trecea de zece grade, de cel mai bun fiu al poporului, de cuvântări magistrale, de indicaţii preţioase, de programe de două ore la televizor, de alte binefaceri ale epocii de aur?

Câteva sute de pensionari au votat, în Palatul Pionierilor, ctitorit de Ceauşescu, înfiinţarea Partidului Comunist. A fost înălţător. Zăpăciţi de căldură, au cântat Internaţionala, cu pumnul sus, au recitat poezii poezii patriotice de la Cenaclul Flacăra, au ascultat cuvântări moblizatoare, au aplaudat îndelung şi au lăudat realizările lui Nicolae Ceauşescu.

Nu doar prezenţa spirituală a lui Ceauşescu e semn că actualul PCR e o ciorbă reîncălzită. Partidul Alianţa Socialistă, acum devenit PCR, este o aşchie mai de stânga a Partidului Socialist al Muncii, înfiinţat de Ilie Verdeţ, nomenclaturist de cursă lungă înainte de 1989. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, de adăugat că Nicolae Rotaru, liderul noului PCR, a fost membru la vechiului PCR încă din 1977.

In afară de nostalgia pentru regimul Ceauşescu, ale cărui greşeli ar fi fost provocate de „trădătorii din interior”, de retorica comunistă, (demnitatea poporului, locuri de muncă, locuinţe, asistenţă medicală pentru toată lumea şi învăţământ gratuit), doctrina noului PCR e o nebuloasă fără soluţii la problemele României de azi. Drept care bătrînul strigoi comunist, Ion Iliescu, nu dă nici o şansă noului PCR. Nicolae Rotaru are explicaţia necesităţii unui partid comunist: actualul sistemul politic ar fi handicapat, îi lipseşte mâna stângă.

Noului PCR i-ar reveni rolul de mână stângă, tocmai când istoria i l-a conferit pe cel de mână moartă! Noul PCR nu suflă o vorba de securitate, iar comunismul fără o poliţie politică vigilentă este ca nunta fără lăutari şi Stalin fără gulag. O singură dată, în contextul raportului pentru condamnarea regimului comunist, Nicolae Rotaru întreabă ce-a făcut comunistul şi securistul şi Traian Băsescu înainte de 1989, uitând ca tot atunci a fost coleg de partid şi cu comunistul şi securistul.

Noul PCR s-a bucurat de solidaritate internaţională. Dar, dacă China şi Coreea de Nord s-au rezumat la prezenţa simbolică a doi consilieri de ambasadă, comuniştii moldoveni l-au trimis pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, care le-a urat comuniştilor români să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia salii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Dincolo de gafa de protocol, rămâne constatarea că dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul naţiunii naşte partide comuniste. Pe ambele maluri ale Prutului!

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 

---

[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 

---

[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8)

Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]  

Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]

De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.

Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]

Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]

Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]

Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]

Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]

În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]

Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.

În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[7] John Hiden, op. cit., p. 91.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)

Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse

Un interviu Radio Europa Liberă cu analistul politic Marko Papic de la publicația Stratfor.

02 iulie a.c.

Marc Papic: Germania a ales o tactica diplomatică excelentă. Nu are nimic de pierdut dacă Rusia decide să nu-şi retragă trupele din Transnistria. Dar dacă va colabora, Germania va apărea în faţa Europei ca un lider, nu doar din motive economice, cum am vazut-o în ultimele 6 luni, dar şi în domeniul politicii externe. Ei vor putea merge in Europa şi vor putea spune: priviţi, noi am reuşit să convingem Rusia să se retragă din Transnistria, care este o linie roşie pentru Rusia încă din 1992, este un o locaţie geopolitică foarte importantă, este locul unde Carpaţii se întâlnesc cu Marea Neagră.

Dar daca ruşii nu se retrag, şi noi prognozăm că aşa şi se va întâmpla, Rusia se va retrage din Consiliul de Cooperare şi Securitate, lucru care va înfuria ţările din Europa Centrală, în special România şi Polonia. Şi dacă Consiliul de Securitate nu va funcţiona din cauza Rusiei, Germania va rămâne nevinovată.

Germania îşi va păstra totuşi relaţiile cu Rusia, ei vor putea merge la Moscova şi vor putea spune că din păcate voi n-aţi vrut să renunţaţi la aceste trupe din Transnistria, aşa că acest Consiliu de Securitate Uniunea Europeană – Rusia nu mai are nici un viitor”.

Pe scurt, dacă ruşii îşi retrag trupele din Transnistria, germanii aduna toţi laurii, iar dacă nu, germanii vor arăta cu degetul la Rusia şi la ţările central europene.

Europa Liberă: Credeţi că Rusia are pârghiile necesare să mişte înainte rezolvarea conflictului transnistrean?

Marc Papic: Nu ne este foarte clar ce-ar însemna „a mişca înainte”, ce ar putea fi văzut ca un progres în acest conflict. Este aproape una din situaţiile când orice este considerat progres de toate părţile, va fi progres. Rusia ar putea lăsa ca acest lucru sa se intample, atât cât independenţa Transnistriei nu va fi tulburată. Şi nu este clar daca Germania sau orice altă ţară europeană speră sau se aşteapta la semnarea vreunei rezoluţii în legătură cu Transnistria.

Se pare că ruşii s-ar putea retrage dacă se asigură că Transnistria rămâne în zona lor de influenţă iar Moldovei i s-ar permite să continue să-şi facă legături cu vestul, pentru că Rusia a crezut întotdeauna că are o carte de jucat în Moldova: Partidul Comuniştilor încă e acolo, încă e popular, practic e cel mai mare partid din Republica Moldova.

Europa Liberă: Este ceva realist ca Moscova să tolereze Moldova ca membră a UE sau chiar NATO?

Marc Papic: Moldova fără Transnistria – posibil. Depinde de ce primeşte în schimb. S-ar putea întâmpla, cu condiţia ca Transnistria să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Ei niciodata nu vor accepta pierderea totală a influenţei în această regiune.

Totuşi, acum Moscova are nevoie de investiţii, know-how tehnologic. Această presiune de modernizare a economiei ruse este reală. Ei acum încearcă să recâştige încrederea investitorilor europeni, pe care au pierdut-o în ultimii 3 ani. Negocierea Moldovei fără Transnistria in schimbul investiţiilor şi a trasferului de know-how în Rusia ar putea fi o idee asupra căreia Moscova să reflecteze, mai ales ca ei cred că ar fi o mişcare temporară, pentru că politica în Chişinău nu se va îmbunătăţi. De la revoluţia împotriva Partidului Comuniştilor lucrurile nu s-au clarificat, e încă un haos politic, ei încă nu au decis cum vor să aleagă preşedintele.

Europa Liberă: Să presupunem că va urma un progres în Transnistria, că trupele ruse vor fi retrase, sau cam aşa ceva; care ar fi următoare mişcare în relaţia UE-Rusia?

Marc Papic: Următoarea mişcare ar fi consolidarea relaţiilor ruso-germane. Acesta este miezul. Germania încearcă să facă acest lucru aşa cum administrează relaţiile cu celelalte alianţe: cu Uniunea Europeană, cu NATO. Iar cu Rusia vrea ca relaţiile să avanseze dincolo de energetică şi securitate.

Următoarea mişcare ar fi, de asemenea, că Rusia să aibă un cuvânt mai greu de spus în problemele de pe continentul european, mai ales ceea ce tine de securitate. Acest lucru ar însemna, pe de alta parte, retragerea Statelor Unite din Europa, cel puţin pe termen scurt.

Dacă europenii se vor lăsa convinşi că Rusia este un partener de încredere, (chiar daca ei cred ca nu se vor lăsa convinşi, şi nici Germania nu crede) se vor bucura, pentru că ei acum sunt extenuaţi şi s-au săturat să urmeze Statele Unite în Orientul Mijlociu. Europenii nu vor să mai aibă vreo legătură cu acest lucru.

Aşa că o anumită legătură a UE cu Rusia, în care Rusia să dovedească că sunt parteneri oneşti, va elimina Statele Unite din arhitectura de securitate în Europa. Acest lucru nu este imposibil.

Europa Liberă: Cum ar trebui Washingtonul să privească acest proces?

Marc Papic: Ar trebui să fie îngrijorat. Din pacate Statele Unite acum nu pot face nimic. Problema lor este că sunt scufundați în războaie în Orientul Mijlociu şi trebuie să se ocupe de probleme foarte interactive. De exemplu o Flotila pentru Gaza devine brusc o preocupare a politicii externe americane. Iran, Afganistan – sunt probleme interactive pe care Statele Unite nu le pot rezolva foarte uşor, aşa ca toate eforturile Washingtonului sunt concentrate în Orientul Mijlociu.

Să fiu sincer, Statele Unite au pierdut mult din credibilitatea aliaţilor europeni, care, după cum am mai spus, s-au săturat să-şi indeplinească obligaţiile în Afganistan, mai ales in timpul acestei crize financiare in Europa.

Dacă este să punem toate aceste cuvinte în context, tot ce pot să facă Statele Unite este să stea deoparte şi să privească. Ar putea să înceapă să se gândească cum ar putea reveni în Europa Centrală, numai după ce angajamentul în Orientul Mijlociu va fi redus. Acest lucru se va întampla în 5-10 ani. Daca va fi prea târziu? Posibil, chiar probabil, pentru că relaţiile ruso-germane vor fi puternice atunci. SUA chiar nu are optiuni să se opună acestui proces. Dacă, de exemplu, Polonia şi România vor susţine Germania, SUA nu va putea face nimic. Acum Statele Unite depind de sentimentul anti-rusesc din Europa centrală. Daca aceasta antipatie este temperată de Rusia, Statele Unite riscă să-şi piardă mare parte din influenţă.

(Traducere: Paul Hodorogea).

05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8)

Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.

În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.

Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.

În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]

În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]

Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.

Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.

Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.

Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]

Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.

[3] Ibidem, pp. 228-229.

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău

Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

Dan Dungaciu 

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor”

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun”

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Vitalie Ciobanu despre societatea civilă de la Chişinău şi problema Transnistriei

Transnistria şi lipsa de solidaritate a moldovenilor

Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 23 iunie a.c.)

A venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-a cerut preşedintelui rus Medvedev să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Enest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la reîntregirea ţării. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8)

După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.

(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)

Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.

A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]

Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin.  În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]

Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.

Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.

În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]

În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.

Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)

 

---

[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.

[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene

O preşedinţie belgiană sub egida modestiei şi realismului

30 iunie a.c.| presseurop.eu

Pe 1 iulie, o Belgie încetinită va prelua ştafeta Spaniei la preşedinţia UE. Liderii politici belgieni sunt într-adevăr ocupaţi cu delicatele discuţii asupra formării noului guvern, după alegerile din 13 iunie, iar executivul încă în funcţiune, condus de Yves Leterme, se limitează la afaceri curente. Greu de a fi ambiţioşi în aceste circumstanţe, iată de ce, spune Le Soir , va fi vorba în Belgia „mai ales de management de rutină„.

Preşedinţia belgiană „nu va afişa obiective importante„, continuă ziarul: principala sa prioritate

30/iun/2010 Detalii din dosarul celor 11 americani suspectaţi de spionaj pentru Rusia

Spying Suspects Seemed Short on Secrets

By SCOTT SHANE and BENJAMIN WEISER

WASHINGTON — The suspected Russian spy ring rolled up by the F.B.I. this week had everything it needed for world-class espionage: excellent training, cutting-edge gadgetry, deep knowledge of American culture and meticulously constructed cover stories.

The only things missing in more than a decade of operation were actual secrets to send home to Moscow.

The assignments, described in secret instructions intercepted by the F.B.I., were to collect routine political gossip and policy talk that might have been more efficiently gathered by surfing the Web

30/iun/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

Autorul acestui articol a urmat cursurile specializării Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, pe care le-a finalizat în acest an (cu media 10!). Printre subiectele sale de interes: relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă şi statele Europei Occidentale – EURAST

(1/8)

Împrejurările care au dus la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi la bolşevizarea Rusiei au conturat relaţia dintre cele două state în perioada interbelică.

După schimbarea de regim din 1917, primul decret al bolşevicilor în sfera politicii externe a fost aşa-numitul „Decret asupra păcii”, care reprezintă un apel către guvernele şi popoarele lumii pentru impunerea „păcii democratice”.

(afiş comunist cu V.I. Lenin)

Dar această iniţiativă nu a adus acea schimbare de atitudine la nivel internaţional pe care o vizau liderii bolşevici. Înaltul Comandament German a acceptat să fie începute negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk, precum şi să fie impus un armistiţiu pe durata convorbirilor. Iniţial, având gândirea politică puternic influenţată de ideologia bolşevică, Troţki a considerat că va fi capabil să

28/iun/2010 A apărut numărul pe luna iunie a.c. al revistei „Scrisul românesc”

… sumarul integral al revistei, în format pdf – revista sr6_2010

Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade

26/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (2/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

În faţa acestor pertractări, Turcia pare a se întoarce la visul ei strategic milenar: de a prelua rolul de conducător politic al statelor musulmane. În ultimii ani, liderii Gül şi Erdogan – ca şi ministrul turc de externe, Davutoglu – au investit un efort considerabil în această direcţie. Dacă voi nu ne vreţi, atunci să vedem cum răspundeţi provocării noii noastre politici externe – pare a fi spus Ankara către Bruxelles, după care şi-a întors privirile spre Siria, spre Irak şi Iran, spre musulmanii din Balcani sau din Caucaz

26/iun/2010 Rusia: justiţie, „oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (2/2)

Contactul justiţiei ruseşti cu „oligarhii”

– Mircea Vasilescu (Dilema veche) în dialog cu Denis Cenuşă –

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/coordonator al portalului http://www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului  „Iniţiative Europene” al Fundaţiei Soros-Moldova. Detalii pe blogul său, http://cenusadi.wordpress.com.

(2/2)

MV – Şi în cazul lui Hodorkovski şi în alte arestări ale unor persoane cunoscute (oameni de afaceri, jurnalişti etc.) s-au semnalat încălcări ale drepturilor omului. Mulţi lideri de opinie şi comentatori occidentali deplîng lipsa de reacţie a guvernelor occidentale (faţă de perioada Războiului Rece, cînd Occidentul era foarte activ pe acest plan). Cum se explică acest fenomen? Doar prin „robinetul de gaze” aflat la îndemîna lui Putin şi Medvedev?

DC – În luna iulie 2009, preşedintele american, la întrevederea cu omologul său rus, a ridicat problema „inexplicabilei” detenţii a lui Hodorkovski. Totodată, începînd cu anul 2004, cazurile celor doi directori ai Yukos sînt analizate de judecătorii de la CEDO. Interminabilele procese au atras atenţia întregii comunităţi internaţionale

25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2)

Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport

25/iun/2010 Rusia: justiţie, „oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (1/2)

Contactul justiţiei ruseşti cu „oligarhii”

– Mircea Vasilescu (Dilema veche) în dialog cu Denis Cenuşă –

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/coordonator al portalului http://www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului  „Iniţiative Europene” al Fundaţiei Soros-Moldova. Detalii pe blogul său, http://cenusadi.wordpress.com.

(1/2)

MV – Care este relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia?

DC – Reformarea justiţiei este un obiectiv asumat de preşedintele rus, Dmitri Medvedev, îndată după alegerile prezidenţiale de la 2 martie 2008. Funcţionalitatea şi aplicabilitatea necondiţionată a literei legii este unul dintre laitmotivele principale ale demersurilor făcute pînă acum de Medvedev, atît pe plan intern, cît şi extern. Pe 20 iunie, preşedintele rus a subliniat importanţa dezvoltării unui sistem juridic eficient, deschis şi independent faţă de alte puteri în stat, după ce pe 21 mai, la iniţiativa sa, au fost puse bazele Comisiei pentru combaterea corupţiei pe lîngă preşedinţia rusă. Acţiunile date nu sînt nici pe departe

23/iun/2010 Începînd de ieri, preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii

 

U.S.-Russia relations are on an upswing more than a year after Obama pushed the “reset” button on what had become a very tense relationship between the former Cold War foes.

While disagreements continue over such issues as U.S. missile defense in Europe and policies toward the states of the former Soviet Union, much of the venom has disappeared, and there is increasing cooperation on nuclear disarmament and Iran.

– o analiză AOL News a relaţiilor la zi ruso-americane: Aol News – Medvedev – USA – june 10

23/iun/2010 Geopolitica fotbalului: Europa, un continent în ofsaid ● Soarta Angelei Merkel depinde de naţionala germană de fotbal?

Fotbal

Un continent în ofsaid

22 iunie a.c. | La Stampa, Torino | preluat prin presseurop.eu

Atacantul german Lukas Podolski, după înfrângerea Germaniei în faţa Serbiei, cu 1 la 0 – foto: AFP

Fotbalul reflectă adeseori realitatea. Campionatul Mondial nu face excepţie : marile echipe europene par timorate, confuze şi ezitante, ca şi guvernele lor. Iar foştii outsideri ai ţărilor emergente sfidează fosta supremaţie europeană.

Paolo Mastrolilli

Şi în fotbal am devenit un continent „vechi„, ca şi în politică, economie şi societate. Idei vechi, vechi obiceiuri, vechi greşeli cunoscute de toţi, dar păzite cu gelozie. I-aţi văzut în ultimele zile la televizor, pe aceşti Marcello Lippi, Fabio Capello şi Raymond Domenech, antrenorul Italiei, Angliei şi Franţei ? Nu semănau ei surprinzător de bine cu liderii periclitanţi ai ţărilor lor respective ieşind dintr-o reuniune a Consiliului European consacrată crizei ?

22/iun/2010 Populism în Polonia, naţionalism în Ungaria, corupţie în România şi Bulgaria – ziarul spaniol „El Pais” despre Europa de Est, astăzi

Un flanc de Est în continuare agitat

Cristina Galindo | 21 iunie a.c.| El País, Madrid | preluat prin presseurop.eu

Gdansk, 18 iunie 2010 : simpatizanţi ai candidatului conservator la presedenţia poloneză Jarosław Kaczyński, în timpul ultimului său miting – foto: AFP

Ei ar trebui să fie motorul emergent al Europei unite, dar, la două decenii după căderea Zidului Berlinului, instabilitatea politică şi criza economică au scos în evidenţă lipsa de stabilitate a unora dintre noii parteneri comunitari din Est.

Ascensiunea fulgerătoare şi surprinzătoare a ultra-conservatorului şi eurosceptic fost prim-ministru polonez Jaroslaw Kaczynski în sondajele care au precedat alegerile din 20 iunie – datorată mai curând compasiunii stârnite de moartea fratelui său decât ideilor sale politice -, creşterea sentimentului naţionalist în Ungaria şi ameninţarea unei crize politice în România şi statele baltice provoacă îngrijorare în Uniunea Europeană

20/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: vuvuzela agită mapamondul fotbalistic – pe când România e din ce în ce mai ciuruită!

În lumea largă, acestea sunt săptămânile fotbalului-rege…

by Chapatte, 2010

…pe când în România (-ciuruită de neşansă) puşca, coasa şi cureaua lată se simt mult mai bine!

by Rudi Schmückle (caricaturi-dum-dum.blogspot)

20/iun/2010 Conflictul israelo-palestinian: o „neverending story”? Şi totuşi, acum 30 de ani…

ISRAEL/PALESTINA

Europa avea dreptate… încă din 1980

14 iunie 2010  | The New York Times, New York, prin presseurop.eu

…Dar ei încă mai asteaptă. Palestinieni la vama Rafah, la graniţa cu Egiptul – foto: AFP

Cu treizeci de ani în urmă, Europa a pledat pentru autodeterminarea poporului palestinian. După atacul armatei israeliene asupra flotilei Gaza

20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul „Mavi Marmara” ?

Turkey’s Gain Is Iran’s Loss

By ELLIOT HEN-TOV and BERNARD HAYKEL

Princeton, N.J.

SINCE Israel’s deadly raid on the Turkish ship Mavi Marmara last month, it’s been assumed that Iran would be

19/iun/2010 Rusia schimbă tonul – şi se străduieşte să atragă investiţii străine

Russia Steps Up Effort to Woo Foreign Investors

By ANDREW E. KRAMER

ST. PETERSBURG, Russia — President Dmitri A. Medvedev set out on Friday to woo overseas investors at his country’s largest foreign investment forum, a sharp contrast to previous years

19/iun/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre un „cocktail Molotov ruso-bisericesc” în Republica Moldova

„Proiectul Pasat”, un cocktail Molotov ruso-bisericesc

Dan Dungaciu 

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan XVIII, 36)

Chestiunea cu cel mai mare potenţial de criză astăzi în RM este cea religioasă