19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)

Vecinul nostru din Pakistan

Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)

Adrian Cioroianu

 Să ne imaginăm o Românie într-unul dintre deceniile viitoare, în care măcar o parte dintre cei peste două de milioane de români plecaţi la muncă în Europa (adică cca. 10 la sută din populaţia estimată a ţării) se vor fi întors. Dar este cu totul posibil, în acelaşi timp, ca în România să vină, pe lîngă aceşti români, şi din ce în ce mai mulţi cetăţeni din spaţiul extra-comunitar. Acest din urmă lucru oricum se petrece – deşi în media noastre el este rareori un subiect de analiză serioasă – şi este de presupus că fenomenul se va accentua dacă economia noastră îşi va păstra ceva din creşterea de pînă acum şi dacă salariile vor creşte şi ele, apropiindu-se agale de media europeană.

Pentru un om din Orientul mijlociu, din Pakistan, Bangladesh, Egipt sau din alt colţ de lume similar, un om care vrea să cîştige muncind o pîine mai albă, România – ca regiune a Uniunii Europene – va fi din ce în ce mai mult o posibilă atracţie. Nu numai o cale de tranzit (aşa cum se întîmplă acum pentru cei mai mulţi dintre cei care ţintesc Vestul european), ci chiar o destinaţie în sine. Cu motive sau nu, oficialii europeni încă mai consideră graniţele de Sud şi Est ale Uniunii ca fiind cele mai (să spunem, deşi cuvîntul nu e tocmai acelaşi) fragile; pe de altă parte, pot depune mărturie pentru eforturile pe care România le face pentru a înlătura acest clişeu, dar fără a-i vexa pe cetăţenii Republicii Moldova. Aşadar, cuplaţi această posibilitate – un număr tot mai mare de străini veniţi la noi – cu o populaţie a României (îi am în vedere pe cei propriu-zis născuţi aici) din ce în ce mai îmbătrînită, cu preţuri din ce în ce mai mari şi cu o insecuritate a muncii din ce în ce mai sesizabilă. Să luăm un exemplu, la întîmplare: să presupunem că un tînăr medic român, absolvent al facultăţii de profil din Craiova, va cîştiga într-o clinică privată, peste un număr de ani, cca. 2000 de euro lunar. Numai că lîngă el va apărea un medic indian, absolvent al unei facultăţi din New Delhi, care-i va spune proprietarului clinicii că el e dispus să facă aceeaşi muncă pentru 1500 de euro. Ce va face proprietarul? Dacă este un om normal şi dacă efectiv este un întreprinzător onest, îl va angaja pe indian. Numai că acest caz ipotetic nu este răul cel mai rău. Nu de imigraţia calificată trebuie să ne temem, ci de cea necalificată şi ilegală. Nu străinii care vin cu avionul sau cu trenul vor pune probleme, ci cei care vor traversa graniţa ascunşi printre prelate de camioane.

Exemplul nu este deloc science-fiction. Acest lucru se întîmplă acum, doar că românii sunt de partea cealaltă a poveştii, în rolul celor care se mulţumesc cu mai puţin. Am întîlnit, la Bruxelles, stomatologi români care făceau pentru 700 de euro lucrări pentru care un stomatolog valon sau flamand ar fi cerut măcar 1000 de euro. Patronul de clinică de acolo, care-i angajează pe români, evident că este mulţumit, iar stomatologul belgian care-i concurat la el acasă evident să mîrîie printre dinţi.

La fel vor mîrîi şi mulţi români, imediat ce terenul de concurenţă se va muta în România.

Ce efecte va avea acest fenomen asupra societăţii noastre, asupra moravurilor, sau politicii de la noi? E cu totul probabil ca extrema dreapta politică să fie principalul beneficiar. Faptul că, deocamdată, extrema dreaptă românească reprezintă un nimic virgulă ceva prin sondajele noastre electorale nu este un contraargument. Ar trebui să medităm ceva mai serios pe marginea cazurilor din Europa cu care suntem contemporani. În cîteva ţări democratice din Uniunea Europeană problema imigraţiei ilegale a bulversat scena politică. Încă de la începutul anilor ’90, Austria a fost o ţintă a emigraţiei din Estul Europei (mai mult sau mai puţin legală). În Austria, la alegerile din 28 septembrie 2008, două partide de extrema dreaptă – conduse de Heinz-Christian Strache şi Jörg Haider – au cîştigat, împreună, 29 la sută din voturi. Austriecii tocmai au coborît vîrsta minimă de vot la 16 ani (în dorinţa de a-i responsabiliza pe junii cetăţeni) dar au avut surpriza să vadă că o treime dintre alegătorii tineri au votat cu Strache & Haider*.

Iar Austria nu este tocmai o excepţie. Pînă şi în generic-neutra Elveţie, Partidul Elvet al Poporului (ce nume proletcultist!) al lui Cristoph Blocher, care în ultimele alegeri a marşat intens şi excesiv pe problema imigraţiei, este la ora actuală partidul cel mai bine cotat pe scena politică locală. În Danemarca, guvernul depinde de susţinerea unui alt partid anti-imigraţie (denumit tot Partidul Poporului!). În Italia, partidul Liga Nordului al lui Umberto Bossi (în coaliţia de la guvernare, în momentul de faţă) a contribuit enorm la creşterea în amploare a discursului (cum spune The Economist) explicit xenofob din Peninsulă în ultimul deceniu (românii ajunşi acolo au cam simţit-o pe pielea lor). Şi, dacă tot vorbeam despre Belgia, să mai spun că nici partidul Vlaams Belang din regiunea flamandă nu este departe de cazurile citate.

            Să fim realişti. Chiar şi în interiorul Uniunii Europene, deocamdată, libera circulaţie a forţei de muncă este mai cu seamă un principiu, nu neapărat o realitate. Patronii britanici se bucură cînd angajează muncitori din România sau Bulgaria, dar muncitorul briton nu se bucură deloc. Şi el va vota în consecinţă. Şi asta chiar în condiţiile în care România şi Bulgaria sunt membri ai familiei. Ca să nu mai aduc în discuţie greşeala care se face relativ frecvent şi la noi, atunci cînd vorbim, încă, despre „emigranţi” români în Europa – deşi, după 1 ianuarie 2007, românii care merg în ţări ale UE, indiferent pentru ce şi cum, nu mai sunt emigranţi, ci cetăţeni europeni care circulă liber.

---

*  „The European far right. Dark tales from the Vienna woods”, în The Economist, 4 octombrie 2008

_____________________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 10, octombrie 2008

Publicitate