12/apr/2010 Din istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri bulgari şi sârbi

Despre istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri

Adrian Cioroianu despre:

Nicolae Răzvan Mitu, Liberalismul din Serbia şi Bulgaria până la sfârşitul primului război mondial, Ed. Aius, Craiova, 2009

Ca cetăţeni ai unei ţări care şi-a (re)dobîndit cu greu statutul european, românii nu-s din cale-afară de atenţi la vecinii lor estici. Pentru noi, Europa înseamnă mai cu seamă Occidentul. Un român mediu este mai familiarizat cu ce se întîmplă la Paris, Madrid sau Berlin decît cu evoluţiile de la Sofia, Belgrad sau Zagreb (sau chiar Moscova). E bine? Nu cred. E normal? Poate – dată fiind deconectarea noastră de Occident care a durat 50 de ani şi pe care acum vrem s-o recuperăm (la drept vorbind, cred că şi un belgrădean mediu cunoşte mai bine Viena sau Roma decît Bucureştiul).

Istoricii mai nuanţează această realitate. Cartea dlui Mitu (un tînăr universitar, bănuiesc – oricum, editura nu ne spune nimic despre autor!) este, din acest punct de vedere, surprinzător de bine construită, bogată în informaţii şi echilibrată în interpretare. Volumul vorbeşte în principal despre istoria modernă (secolele XVIII-XIX) a vecinilor noştri sîrbi şi bulgari – dar nu numai, pentru că puzzle-ul balcanic a fost mereu complex şi interconectat (de aici farmecul, ca şi dramele acestui colţ de Europă). Retrospectiv, lucrurile par clare: după anul 1700 puterile regionale Polonia şi Suedia intră în declin, Imperiul Otoman stagnează iar Rusia, Austria şi Prusia emit pretenţii succesorale (inclusiv în privinţa Balcaniei). De departe, Franţa şi Anglia păstrează un ochi vigilent. Imperiul Habsburgic controla teritoriile Ungariei şi Croaţiei de azi, Poarta otomană era la ea acasă în Bulgaria şi Serbia, iar Rusia lui Petru cel Mare ajunge la Marea Baltică. Astfel ia naştere “problema orientală” – ale cărei avataruri vor conduce la nesfîrşite războaie: austro-turce (1716-18, 1737-39 ş.a.), ruso-turce (1768-74, 1787-92 ş.a.), ruso-româno-turc (1877), apoi războaiele balcanice (1912-13) şi, în 1914-18, primul război mondial. Iată, aşadar, o zonă înapoiată economic, febrilă din punct de vedere politic şi foarte tentantă din considerente geopolitice.

Pe acest fundal curge epopeea naţională modernă a vecinilor noştri (în raport cu care, atunci, statul român era în avans net). Două doctrine agitau intelectualitatea în formare sîrbă şi bulgară: naţionalismul şi liberalismul. Mitu arată foarte bine că între cele două nu exista o linie clară de demarcaţie, ci mai curînd puncte comune. Trecutul (adică stăpînirea turcească) era repudiat – numai că urmele lui (bunăoară, o anumită cultură politică a spaţiului balcanic) se văd la tot pasul şi intră în acea durată lungă a istoriei de care vorbea Braudel. Războinici şi încăpăţînaţi, sîrbii lui Karagheorghe & Obrenovici intră după 1804 în conflict deschis cu Poarta şi-şi vor obţine după decenii, cu mari sacrificii, autonomia. Bulgarii generaţiei lui Levski sau Botev, ceva mai “diplomaţi”, aşteaptă şi profită de conflictele dintre marile puteri – care abundă.

Pentru cea de-a doua parte a cărţii, titlul e constrîngător: Mitu, din fericire, vorbeşte despre întreaga scenă (proto)politică a zonei. “Pan-serbismul” intelectualilor belgrădeni, “ilirismul regatului trimitar croato-slavono-dalmat”, cvasi-paşoptiştii sofioţi, tradiţionaliştii şi constituţionaliştii, pan-slaviştii, anarhiştii, radicalii, autoritariştii ş.cl. dau contur unei statalităţi mereu fragilizate. În plus, clivajul dintre aria culturală ortodoxă, musulmană şi catolică nu a fost niciodată pe deplin depăşit (pînă mai ieri – vezi deportările lui Jivkov din Bulgaria anilor ’80 sau crîncenul război intra-iugoslav în anii ’90). Un proverb sîrbesc citat de Mitu spune că “pe mormîntul unui ministru mieii vin singuri să plîngă”. Probabil că aşa este: Balcanii au avut parte de toate – şi de miei, şi de lacrimi, şi de demnitari ucişi.

Publicitate