08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)

„Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”

prof. Adrian Cioroianu în dialog cu revista Irizări – a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova

(1/2)

Cum se vede trecutul de licean prin ochii unui profesor?

Trecutul este mereu încărcat cu o valenţă nostalgică. Am fost elev de liceu în unii dintre anii cei mai răi ai regimului comunist din România (1981-1985), mă pregăteam pentru o facultate al cărei examen îmi cerea, la bibliografie, documente de partid etc. Apoi mai era sperietoarea armatei (stagiul militar…) pentru băieţii care nu reuşeau “din prima” la facultate. Şi, cu toate acestea, m-aş întoarce în liceu oricând, dacă ar mai fi posibilă o minune. Vârsta liceului este unică. Nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară. Personal, în liceu am învăţat lucruri capitale, poate mai mult decât în facultate. Liceul deschide tânărului privirile spre lume. Dacă ieşi din liceu cu capul sus, jumătate din succesul viitor este asigurat. Ca să nu mai spun că primul articol al vieţii mele l-am publicat în “Revista noastră”, a liceului, în vara lui 1984!

Ultimul an de liceu…. cum era elevul Adrian Cioroianu şi cum era liceul pe atunci?

Adică anul şcolar 1984-’85! Ce vremuri! Eram pasionat de Istorie, dar nu-mi plăcea manualul de atunci (dar am avut un foarte bun profesor – dl Săndulescu, astăzi pensionar), aveam ceva talent la litere, plus o foarte bună profesoară de Română – doamna Dumitru –, dar ştiam că nu o să dau la Facultatea de Filologie… Aveam o dirigintă admirabilă – dna Dumitrescu, de Franceză –, pe care o simpatizam cu toţii, numai că mie îmi spunea mereu să mă tund…! Aveam o prietenă care era în clasa a XI-a, la bio-chimie, locuia pe undeva pe Calea Bucureşti, o luam de acasă în aproape fiecare după-amiază – cu voia părinţilor ei, desigur, cu care eram foarte galant, cum trebuie să fie un tânăr –  şi ne plimbam romantici prin Parcul Romanescu şi ea mă încuraja pentru examenul de facultate… Îmi plăcea muzica acelei perioade – Duran Duran, Foreigner, Gazebo, Depeche Mode, Alphaville etc. Cu băieţii din clasă, nu neg, mai ieşeam şi la o bere – dar una!, pentru că ţineam la blazonul nostru de liceeni dintr-un liceu de elită.

În septembrie 2007 şi apoi în noiembrie 2009, v-aţi întors în CN „Elena Cuza”. Cum aţi găsit şcoala – atmosfera, elevii, profesorii?

Da, culmea este că am venit în liceu ca student, în 1990, apoi direct ca ministru, în septembrie 2007! Dar parcă aş fi plecat de acolo cu o zi-două în urmă! Aproape că m-am temut ca portarul să nu mă întrebe de şapcă şi de număr matricol (aceasta era teama noastră, în ’85!). Şi, imediat, m-a invadat nostalgia de care vorbeam. Nu poţi rămâne de piatră când vezi clasele prin care ai trecut… holurile prin care ai tras cu ochiul după o colegă… atelierul în care făceam practica… terenul de sport pe care am înscris ceva coşuri la baschet… Şi acum ştiu sălile prin care clasa mea – de filologie-istorie – le-a ocupat de-a lungul anilor. Aşa ceva nu se uită, rămâne înscris în tine precum grupa sanguină. Plus că mi-am revăzut parte din profesori … Pe lîngă părinţi, ei sunt primii cărora le datorăm ceva.

Într-o călătorie imaginară în timp, ce oră de curs din liceu v-ar plăcea/ nu v-ar plăcea să retrăiţi? Aţi spus în „Scrum de secol” că „tot elevul ştie că la judecata de apoi profesorii de matematică vor fi primii care vor intra pe poarta iadului, împinşi de la spate cu o furcă înroşită în foc. Ani la rând am visat (…) să fiu printre cei care atunci vor ţine furca”! Ce era cu matematica în liceu?

Dacă ar fi să repet o oră, ar fi una de istorie – sau de română – sau de franceză. Oricare. Eram nedrept când scriam ce spuneţi, ca orice “umanist” la adresa ştiinţelor exacte. Sigur că noi, elevii de la “filo” nu eram cei mai buni matematicieni ai liceului. Dar e de datoria mea să spun că am avut un profesor super-OK, pe fostul director Stoiculescu. Un om care ne respecta şi pe care-l respectam. De fapt, de la profesorii mei de liceu am învăţat cel mai important lucru din cariera unui dascăl (cum sunt şi eu, din 1993): că elevul bun, dacă este respectat, respectă la rându-i. Şi astăzi, eu le vorbesc studenţilor cu “dumneavoastră”. Iar azi îl cunosc pe directorul Năstase – tot profesor de “exacte”. Nu mă pricep să “perii” pe cineva, dar mie acest om mi se pare realmente pasionat de liceul pe care-l conduce. Nu-i un compliment, ci o constatare.

Şi tot acolo, ne-aţi mai pus pe gânduri cu o afirmaţie: „dascălii de istorie, ca povestitori ce sunt la urma urmei, ar trebui să aibă, în licee, fan-cluburi”. Să zicem că admitem ipoteza, nu ar fi cam discriminatoriu faţă de ceilalţi profesori?

Dacă ar fi după mine, orice profesor ar trebui să aibă fan-cluburi – pentru că, oricum, elevii, odată deveniţi oameni maturi, îi vor regreta! Pe de altă parte, evident că am o complicitate aparte cu profesorii de istorie. Tinerii, am văzut, au ajuns să se teamă de istorie – pare complicată: date, nume etc. Or, istoria este o poveste. Profesorul de istorie este un povestitor. Dacă înţelegem asta, automat ne place istoria – pentru că ea este povestea condensată a societăţii umane. Oricărui om inteligent cred că-i place istoria (sorry for the rest!).

Noi suntem azi, recunoaştem sau nu, în goana după note pentru bac şi pentru facultate. Rivalitatea intelectuală autentică şi spiritul real de competiţie abia dacă mai supravieţuiesc. Cum stăteau lucrurile pentru generaţia dumneavoastră?

Cred că examenele de la facultate, cu toate neajunsurile lor, făceau o anumită selecţie. Acum selecţia cade în sarcina profesorilor din preuniversitar. Nu mi se pare corect – chiar dacă ştiu ca majoritatea profesorilor de liceu îşi fac datoria. Dar acele examene de admitere stabileau o ierarhie, o regulă, un principiu. Învăţai, ca şi candidat, că poţi câştiga sau pierde. Dacă pierdeai (“picai”), o luai de la capăt. Nu era nici o dramă. Aşa e şi în viaţă. Peste tot, în viaţă, dăm examene, fie că pricepem sau nu acest lucru. (va urma)

Publicitate