G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/febr/2010 Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(3/6)

O.V.: Pornind de la intriga iscată în jurul manualelor de istorie alternativă, cînd s-a spus că se punea accentul pe Revoluţie, aţi întîlnit astfel de tabu-uri în timpul cercetărilor sau studiilor?

A.C.: Sigur, ele există, să ştiţi că nu numai în România. Am avut surpriza de a întîlni aceleaşi tabu-uri în state în care am studiat sau am lucrat, în Franţa bunăoară. A fost o perioadă destul de frumoasă în viaţa mea, cînd, în vara anului 2001 am avut o bursă de cercetare la Institutul de Istorie a Timpului prezent din Paris. Acesta era condus de istoricul Henry Rousso care are cărţi scrise despre memoria regimului de la Vichy în Franţa. Am avut ocazia să discut cu o serie de istorici din Paris şi spuneau acelaşi lucru. Şi în Franţa există o reţinere în a discuta anul revoluţionar 1968. Se spunea că la 30 de ani diferenţă este prea aproape ca să ne pronunţăm. Gîndiţi-vă ce s-a întîmplat la noi cu revoluţia, “este prea aproape, nu ne putem pronunţa despre ea”. Dar alţii spuneau acelaşi lucru despre cel de al doilea război mondial. Recent citeam un articol despre Antonescu, în care un istoric, altfel un profesor recunoscut, şi care, din punctul meu de vedere, a lăsat în urmă generaţii bune de studenţi, totuşi, spunea că regimul Antonescu este “prea aproape” şi nu putem da o judecată definitivă. Sigur că nimeni nu poate da judecăţi definitive, pe de altă parte, la 60 de ani distanţă este, în opinia mea, chiar sanitar să discuţi.

O.V.: Vorbim despre un adevăr incontestabil?

A.C.: Eu nu cred că există judecăţi definitive în istorie. Nici despre Tudor Vladimirescu nu avem o judecată definitivă, nici despre Decebal şi Traian. Cred că fiecare generaţie – şi prin generaţie înţeleg intervalul de 20 de ani – trebuie să îşi spună părerea despre trecutul nostru într-un fel sau altul. Altfel, dacă am avea numai interpretări definitive, imaginaţi-vă că cineva ar scrie o carte despre Ştefan cel Mare şi toţi am cădea de acord că asta este cartea cu „C” despre Ştefan cel Mare. Înseamnă că nu s-ar mai scrie, dacă s-a spus adevărul. Acel fragment l-am scoate din istorie. Dacă avem acea carte despre Ştefan cel Mare, mîine ne ocupăm de Mihai Viteazul, dar nu ne mai ocupăm de Ştefan cel Mare, că nu mai avem ce spune altceva. Păi atunci ce facem? Terminăm în 50 de ani toată istoria românilor şi o să avem o bibliotecă plină de cărţi fundamentale şi adevărate. După care desfiinţăm facultăţile de istorie şi toată lumea va citi aceste cărţi la infinit. Aşa ceva nu se poate. Pur şi simplu cred că fiecare generaţie trebuie să discute şi despre Ştefan cel Mare, dar şi despre Antonescu. Iată, sîntem la 20 de ani de la Revoluţie şi, vrei nu vrei, a devenit un capitol de istorie.

O.V.: De unde a apărut această renegare sau luare în derîdere a Revoluţiei?

A.C.: Din firea noastră. Noi avem un talent al renegării fenomenal. Ne descoperim orice om după moarte, ne descoperim orice scriitor, eventual dacă ia un premiu în străinătate. Vezi cazul Herta Müller, nu ştiu ce istoric literar ar fi înscris-o, ar fi trecut-o într-o istorie a literaturii române. Din păcate, nu am naivitatea că ne-am vindeca prea curînd de această descoperire a valorii unui om mereu după ce a trecut dincolo. Cît timp este în viaţă, este plin de păcate, dacă nu le are, i le inventăm. Cam aşa este şi cu momentele din istoria noastră. Chiar mi-aş dori să vină după noi o generaţie care să spună „domnilor, orice episod al istoriei mondiale are enigme, dar a fost totuşi o schimbare de regim”. A apărut circulaţia ideilor, au apărut partide mai multe, lideri, au revenit partidele istorice, drept care nu văd de ce am avea reţineri.

O.V.: Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat atunci o societate civilă coerentă?

A.C.: Cred că ar fi fost ideal. Eu nu mi-aş dori ca toată societatea civilă să fie aliniată neapărat în slujba unei idei. E normal ca oamenii, intelelectualii, să poarte polemici şi să aibă divergenţe. Problema la noi a fost că societatea civilă, practic, nu exista înainte de 1990. De fapt, fiecare familie era un soi de GDS (n.r.: Grupul de Dialog Social). Copilul auzea bancuri acasă, cum mi se întîmpla mie, iar bunicul te ruga să ai grijă să nu le spui la şcoală. Părinţii îl vorbeau de rău pe Ceauşescu, dar te rugau să nu spui nimic la şcoală. În rest, cel mult ne întîlneam în săli de teatru şi aplaudam la poantele cu dublu înţeles sau citeam un roman cu cheie al lui Marin Preda şi ne bucuram că îl vedeam acolo descris pe Antonescu, cum el nu era în manualele de istorie. Nu am avut o societate civilă înainte de 1989, am avut grupuri sau cazuri de intelectuali, dar care, izolat, s-au manifestat într-un mod admirabil, de la Paul Goma în ’77, pînă la Doina Cornea în anii ’80. Oamenii pe care îi stimez indiferent pentru de ce ar fi făcut după, dar îi stimez pentru ce au făcut atunci. (va urma)

Anunțuri

17 Februarie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: