23/dec/2009 Ce ne-a (re)adus revoluţia est-europeană din 1989?

Revoluţia din 1989 şi recâştigarea normalităţii

Adrian CIOROIANU

 În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Într-o carte recentă, Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”. Era o declaraţie de principii – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu.

La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn declara că scopul său este de a face din ţara sa una “normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una “originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un “complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el.

Bineînţeles, fiecare dintre aceste “normalităţi” – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de “normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia.

_____(fragment din conferinţa La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale susţinută de Adrian Cioroianu la Ambasada României din Paris, 18 decembrie a.c.; acest fragment a fost publicat în ediţia de săptămîna trecută a revistei Opinia studenţească din Iaşi)

Publicitate