G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

26/nov/2011 Profesorul Adrian Cioroianu & Curtea Veche Publishing vă invită în “Epoca de aur a incertitudinii”

25 noiembrie 2011 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Geopolitica | , , , | Un comentariu

10/iulie/2011 În “Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica “Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

- scrisoare deschisă către un camarad de idei -

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 
8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

10 iulie 2011 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | 3 comentarii

06/iun/2011 După cea de-a 21-a ediţie a Salonului de Bandă Desenată (Constanţa, 2011)

O întâlnire a prietenilor BD

(adaptare după http://www.salonbd.ro/)

Cea de-a XXI-a ediţie a Salonului BD s-a derulat la Muzeul de Artă din Constanţa, între 3-5 iunie 2011.

Cu această ocazie au fost prezenţi autori români (desenatorii Radu Cleţiu, Vali Ivan, Alexandru Ciubotariu, Şerban Andreescu, Puiu Manu dar şi profesorii/scriitorii  Adrian Cioroianu şi Ion Manolescu), francezi (Paul Laffont) şi italieni (Mario Cecchia, Fabio Ruotolo).  Deasemenea, un desant bucureştean de tineri desenatori, reuniţi de inimosul Octav Ungureanu în paginile revistei Comics.

 Prietenii BD deschid Salonul – 03 iunie 2011 / foto Alexandru Ciubotariu

S-au vernisat expoziţii („15 ani de afişe – Alexandru Ciubotariu”, „Dim  Dunăreanu – Puiu Manu, „Radu Cleţiu – caricaturi şi benzi desenate”, „Jules Verne în BD-ul românesc”, „Rahan în România”, „Colectivul Comics” etc), s-au lansat cărţi şi reviste (albumele Clanţă, Iancu Jianu, Cinci săptămâni în balon, de Vali Ivan, Doi ani de vacanţă de Livia Rusz, O inimă de broscuţă de Gheorghe Vîrtosu & Şerban Andreescu,  Legendele Dacilor Liberi, de Mihai Grăjdeanu,  revista Comics, volumul Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Manolescu şi Monografia „Burschi” de Dodo Niţă & Alexandru Ciubotariu), s-au organizat mese rotunde şi ateliere BD, sesiuni de dedicaţii şi mai ales s-au achiziţionat cele mai noi apariţii  BD româneşti, franţuzeşti şi italiene (editura Pavesio).

Radu Cleţiu, Adrian Cioroianu, Alexandra Coman / foto Alexandru Ciubotariu

Salonul a fost organizat de Alianţa Franceză din Constanţa, Asociaţia Bedefililor din România, cu sprijinul Ambasadei Franţei în România, al Muzeului de Artă din Constanţa, Inspectoratului Şcolar Judeţean şi al sponsorilor tradiţionali: BRD, Dacia, hotel Ibis, Agentia Latina, Arpinav, Congaz, Expertissa Constanţa.

6 iunie 2011 Posted by | Geopolitica | Un comentariu

30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – (2/5)  – 3/5

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva  URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.

China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”23. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”24 –  sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale25. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane26.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”27

Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie28,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.

Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.

Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)

23   Henry Kissinger, op. cit., p. 632

24   Ibidem.

25   Huang Hua, op.cit., p.222

26   Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

27   Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.

28   România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

30 mai 2011 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Scrie un comentariu

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate :)

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 “Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă “imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia “decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 “Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista “Irizări” a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 “Ceauşescu – 92″: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs “Intelectuali şi societate în România după 1945″    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: “Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui “Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

29 mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | Un comentariu

29/mai/2011 Dacă-i duminică, e comics: un desenator pe nume Bok (!) îl ironizează pe Barack Obama

Preşedintele Barack Obama a avut câteva discursuri importante în ultimul timp…

by Bok, 2011

… şi, în paralel, pe fond de uragane, dezbaterea privind încălzirea globală continuă în SUA…

by Cardow, 2011

… şi doar Gaddafi este gata să meargă până la capăt(ul alor săi).

 by Bertrams, 2011

(selecţia imaginilor: Dana Botofei & Adrian Cioroianu, mai 2011)

29 mai 2011 Posted by | arta, caricaturi / comics | , , , , , , | Scrie un comentariu

28/mai/2011 EURAST şi Editura Meteor Press vă invită la lansarea unei noi traduceri din Anna Politkovskaia

sâmbătă, 28 mai a.c., ora 17.oo, la pavilionul Editurii Meteor Press din Târgul de Carte Bookfest, lansarea volumului

Doar adevărul

de Anna Politkovskaia

Participă:

dl. Bedros Horasangian, scriitor; dl. Profesor Liviu Antonesei; dl. Petre Mihai Băcanu, jurnalist, dl. Profesor Adrian Cioroianu, istoric.

detalii: lansare Doar_adevarul – mai 2011

28 mai 2011 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo | , , , | Scrie un comentariu

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: “România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

28 mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Un comentariu

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Scrie un comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia

… invitat: prof. Adrian Cioroianu.

15 aprilie 2011 Posted by | avanpremieră | , , , | 3 comentarii

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6

Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)

NOTE

1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

2 Ibidem, p.5.

3 Ibidem, p.21.

4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

4 aprilie 2011 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , , | 3 comentarii

28/mart/2011 Pentru toţi prietenii “GEOPOLITIKON”: în curînd, ne reîntîlnim aici cu texte mai noi (şi mai bune!)

… rămîneţi, aşadar, pe recepţie, pentru că activitatea echipei GEOPOLITIKON va fi reluată în curînd!

Vor fi texte privind actualitatea internaţională şi evoluţiile geopolitice…

by matt bors, 2011

… ca şi texte de istorie modernă şi contemporană

by guy and rodd, 2011

28 martie 2011 Posted by | avanpremieră | 2 comentarii

14 dec 2010 Invitaţie la “Cântece de Crăciun” (plus “Visul lui Machiavelli”!) la Craiova

Teatrul Liric “Elena Teodorini” şi Editura-revista “Scrisul românesc” din Craiova

vă invită sâmbătă 18 decembrie a.c., la ora 18.00,

la un spectacol literar-artistic dedicat Sărbătorilor de iarnă.

În prima parte, un concert extraordinar al sopranei Alexandra COMAN

(cu participarea tenorului craiovean Stelian NEGOESCU);

în parte a doua, lansarea CD-ului “Cântece de Crăciun” al Alexandrei COMAN şi lansarea cărţii “Visul lui Machiavelli” de Adrian CIOROIANU.

Teatrul Liric “Elena Teodorini” (director Florian-George ZAMFIR) & Editura-revista Scrisul Românesc (director Florea FIRAN) din Craiova, Gabriel COŞOVEANU (decanul Facultăţii de Litere din Universitatea craioveană), Alexandra COMAN  şi Adrian CIOROIANU vă invită la o seară de muzică şi literatură, pentru toţi prietenii celor două arte!

14 decembrie 2010 Posted by | avanpremieră | 2 comentarii

14/dec/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (4/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7) – (4/7)

Cu un an în urmă, s-ar fi zâmbit ironic la ideea unui “guvern economic european”; astăzi el pare a fi singura soluţie raţională pentru ca moneda euro să poată fi salvată pe moment şi ferită de astfel de pericole în viitorul previzibil. Devine astfel evident că o uniune politică a celor 27 este inoperantă în lipsa unei coordonări economice – dincolo de marjele (largi în teorie, dar restrânse în practică) ale Parlamentului European. Cum spune Habermas, e relativ simplu să dai vina pe «măsluirile greceşti» şi pe «iluzoria prosperitate spaniolă» (grecii şi spaniolii, ca şi alţii, trăind în ultimul deceniu cu mult peste posibilităţile lor reale, iar acum fiind constrânşi să suporte consecinţele…).

Dincolo de acestea (date reale, dar nu şi cauzale în raport cu fenomenul de criză despre care vorbim), mult mai gravă este criza de ansamblu a identităţii europene, agravată atât de panica actuală (aceasta-i evident), cât şi, s-o recunoaştem, de rapiditatea (totuşi!) cu care extinderea UE s-a petrecut în ultimii 10 ani. Teza lui Habermas e neliniştitoare: el crede că la nivelul societăţii germane (de la care, ştim deja, se aşteaptă atât de mult pentru Europa) a apărut o «ruptură în mentalităţi» faţă de epoca lui Helmut Kohl: «domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă (…) de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta». O generaţie care, «conştientă de îngustarea marginii sale de manevră, (…) renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte» europene etc. În mijlocul Europei – spune Habermas – se află un colos «întors spre sine însuşi», cu o «mentalitate egocentrică, lipsită de ambiţie normativă». Aceasta pare a fi noua Germanie, de la care confraţii europeni aşteaptă izbăvirea morală şi financiară.

Probabil că fantasma ajunsese prea departe, astfel încât ea i-a contaminat şi i-a deturnat de la realitate pe proprii săi subiecţi. Şi probabil că prima lecţie a acestei dureroase crize este tocmai aceea că Germania şi Grecia, dincolo de apartenenţele lor comune în structura instituţională a Occidentului de azi, nu au în comun decât litera cu majusculă a numelui propriu. Dincolo de care, imediat, apar problemele.

Cu sinceritatea esticului suficient de subiectiv pentru a se considera norocos în raport cu istoria recentă, dar şi îndeajuns de raţional şi inteligent pentru a pune un diagnostic corect problemei europene comune, politologul bulgar Krastev spune: «de zece ani am trăit într-o ficţiune, care avea avantajul de a fi politic corectă: pretindeam să credem că Germania şi Grecia aveau aceleaşi drepturi». Criza ne-a adus pe un teren mai ferm – şi mai adevărat. Chiar şi împreună, uniţi instituţional în diversitatea noastră, diferenţa primordială persistă: există state mari şi există state mici; unele mai puternice, altele mai slabe. Uniunea nu le-a adus la acelaşi nivel. De acord, puterea îţi aduce responsabilităţi suplimentare – dar aceasta nu presupune, pentru echilibru, şi anumite drepturi suplimentare pentru cei cu responsabilităţi? Nu-i simplu şi nu-i comod răspunsul, dar merită meditat asupra lui. (va urma)

14 decembrie 2010 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…

Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…

by Ed Stein, 2010

… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…

by Bob Englehart, 2010

… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.

by Ed Stein, 2010

3 octombrie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | 5 comentarii

03/oct/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (3/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)

În toată această fabulă modernă, Germania a fost motorul principal al alianţei. Inventivă, deprinsă cu munca şi un excelent exportator de bunuri tehnologice, ea trage în jugul comun ca un taur mecanizat şi aduce cel mai mult la masa comună. Îndeobşte, europenii se enervează când vreo puştoaică din Germania se întâmplă să câştige un concurs precum Eurovision-ul[1] sau când echipele de fotbal germane (butucănoase în raport cu graţia dezinvoltă a echipelor latine) se întâmplă să pună ceva probleme vreunui mare club de fotbal mediteranean. În vremuri de prosperitate şi siguranţă, germanii sunt numai buni de ironizat; dar când apar norii, e de la sine înţeles că ei trebuie să construiască umbrela comună. Sub care să se adăpostească cu toţii: şi porcuşorii de ocazie, şi veteranii clubului, şi nou veniţii.

Soarta ideii europene, astăzi, depinde de imaginaţia liderilor săi politici. Şi nu mă refer neapărat la liderii săi comunitari, proaspăt instalaţi anul trecut la Bruxelles (van Rompuy şi lady Ashton), ci la acea generaţie de oameni de stat cu răspunderi naţionale (şi consecinţe europene ale gesturilor lor!) care au dat contur noii Europe la începutul anilor ’90. Va fi cancelarul Merckel capabilă să se ridice la înălţimea vizionară a lui Helmut Kohl? Britanicul Cameron va fi învăţat el oarece din thriller-ul politic cu pasaje gotice al doamnei Thatcher? Va ajunge vreodată hiperenergicul Sarkozy la amploarea regală a gesturilor politice ale fostului preşedinte Mitterand? Altfel spus: va fi actuala generaţie de lideri comunitari la fel de isteaţă (sau de norocoasă) precum precedenta? Şi mai există un detaliu. Într-un recent editorial, filozoful german Jürgen Habermas deplângea faptul că nimeni nu pare a conştientiza pe deplin «acest important punct de cotitură» pe care criza de acum a euro (şi a Europei) îl reprezintă[2]. La doar doi ani de la semnarea Tratatului de la Lisabona (şi la câteva luni de la validarea lui în toate statele membre), acest contract comun ce stă la baza Uniunii îşi vede limitele: lipsa unui “instrument comun” sau a “unui mecanism de criză” apt să contrabalanseze tendinţele centrifuge proprii stării de insecuritate financiară. 

Sfârşitul unei fantasme?

O precizare: în ciuda în ceea ce îndeobşte se crede spre periferiile (geografice) ale Europei – vezi cazul României sau Bulgariei, de exemplu, unde abia dacă există o preţuire simbolică faţă de moneta naţională leu/leva –, ideea monedei comune europene (adoptată în mod formal în Tratatul de la Maastricht, din 1992) a stârnit de la bun început multiple proteste în mediul economiştilor occidentali (mai cu seamă germani, e adevărat[3]). Principala problemă – spuneau aceştia – era aceea că viitorul euro aducea, într-adevăr, unirea diferitelor monede naţionale, dar tot el lăsa politicile fiscale naţionale la fel de coordonate între ele precum fuseseră şi mai înainte[4] (adică relativ). Altfel spus: prin ce magie 1 euro grec urma fi obligat să rămână la fel de puternic precum 1 euro german?

Într-o implicită legătură cu acest detaliu s-a aflat decizia Marii Britanii de a nu adera la zona euro. Problema e, în esenţă, una tehnică – dar poate fi totuşi comprehensibilă nespecialiştilor care suntem: Banca Centrală Europeană nu poate (teoretic, prin statutul său) împumuta direct bani unui guvern al unei ţări UE care intră în deficit (precum cazul Greciei azi, să zicem), iar pe de altă parte nu există nici mecanismul prin care ţara respectivă să iasă (sau să fie exclusă, la nevoie) din zona euro. Spune istoricul Ferguson: «această rigiditate a fost una dintre raţiunile pentru care expertul Martin Feldstein de la Harvard a prezis că moneda unică va conduce nu la o mai mare armonie, ci la conflict». Ce putem adăuga noi, ca europeni? Să sperăm că se înşeală, amândoi. (va urma)


[1] Precum s-a întîmplat la ediţia din mai a.c. Atunci, brusc, toţi comentatorii şi-au adus aminte că Germania este principalul contributor financiar pentru show-ul cu pricina şi, evident, au spus aceasta cu multe nuanţe de reproş şi insinuare.

[2] Jürgen Habermas, “Destinul nostru impune acţiunea”, în Die Zeit, 26 mai 2010.

[3] Va rămâne în istorie, de exemplu, scrisoarea deschisă pe care, la finele anilor ’90, peste 100 de economişti germani au adresat-o guvernului de la Berlin – în ideea apărării monedei naţionale marca; fără succes.

[4] Niall Ferguson, “The end of the euro”, în Newsweek, 20, 17 mai 2010.

3 octombrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 3 comentarii

30/sept/2010 Dacă-i joi, e o poveste din “Dilema veche”: O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!

O soluţie concretă pentru ieşirea din criză

 Adrian Cioroianu

Mare-mi fu bucuria mai ieri, întîlnind cîţiva studenţi din cea mai nouă recoltă, abia înscrişi la facultatea în care lucrez. Ba încă dînşii-mi lăsară de-nţeles că nici Dilema veche nu le e chiar străină (voi verifica acest lucru, la sînge, la primul examen al iernii!). Iar la un moment dat unul dintre ei îmi spuse aşa, într-o doară, de-un pamplezir: Ce putem face cu criza asta, s-o trecem mai repede? Refrenul, în sine, nu-mi era necunoscut. Mulţi dintre distinşii cititori (mai ales din partea lor pixelată) trimit aceeaşi replică celor care scriu la gazete: Bun-bun, le zici bine mata, dar o soluţie concretă de ce nu dai, dacă o ai? – aşa ne dezmiardă dînşii şi pesemne că au şi rezon.

Drept care m-am pus pe treabă. Nu oricum, ci metodic. Am luat un pix în mînă, mi-am pus o foaie albă în faţă şi am început a gîndi. N-a fost uşor! Foaie prinsese a se îngălbeni iar pasta din pix era uscată iască în momentul în care, fix din spatele urechii drepte, ţuşti!, sări revelaţia!

Premisa de la care am plecat a fost că trebuie să învăţăm ceva din experienţa altora. Sîntem noi în UE? – m-am întrebat. Sîntem! Sînt şi alte ţări din UE în criză? Sînt! Ce fac ele ca să scape? Ce fac nemţii, bunăoară? Nemţii muncesc – mi-am răspuns eu spontan, abia apoi înţelegînd că, în ce ne priveşte, această opţiune e una second best. Dar alţii ce fac? – am insistat. Şi aşa am ajuns la miezul soluţiei, care-i gata coaptă: m-am gîndit la veţinii noştri greci, care sînt gata să-şi vîndă unele dintre pietroasele şi plinele de măslini lor insule, ca să aducă bani la vistieria ţării; m-am gîndit la verişorii noştri francezi, care-şi vînd castelele de pe Valea Loirei ca să aibă bani pentru a da bilete de avion pe ruta Paris – Bucureşti unor persoane pentru care acest voiaj nu era deloc o prioritate.

 [[[   Diva şi ţînţarul din orgia latină   ]]]

Aşadar, hai să vindem şi noi ceva! – mi-am zis. Dar ce? Aici am zăbovit sensibil mai mult, trecînd în revistă opţiuni care de care. Am putea vinde, de-o pildă, piatra cubică din Bucureşti – adică granitul pe care au călcat Carol al II-lea, tancurile lui Stalin, tancurile lui Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Hruşciov, Ceauşescu, Ceauşeasca, Robert Turcescu ş.a. Dar apoi mi-am adus aminte că Germania de Est a avut un ditamai Zid, pe care încă îl mai vinde la gramaj, şi tot degeaba dacă nu era în spatele ei o Germanie de Vest. Sau am putea să vindem acei stîlpi de iluminat din toată ţara pe care sînt lipite foi A4 cu inconturnabilul text Forăm puţuri la mică şi mare adîncime – dar apoi am aflat ceva senzaţional în legătură cu ei (o să revin asupra subiectului, promit). Şi, pe cînd întrebarea Ce avem noi mai mult în ţara asta mă chinuia mai rău, deodată m-am luminat: cel mai mult şi mai mult noi avem în România vedete!

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective). A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame. Numai că promotorii vedetelor spun: Dacă nu vă convine, stingeţi televizorul! – ceea ce e cu totul inutil, pentru că a doua zi vei vedea vedetele (sau comportamentul lor) pe stradă sau la locul de muncă. Vedetele se vînd bine în România – aşa încît mi se pare logic să le vindem şi pe-afară (nu văd de ce le-am ţine numai pentru noi; în acest caz am fi ori egoişti, ori masochişti). Am avea de unde alege: bunăoară, omniprezenta creatură blondă (mai nou şatenă, dar ce mai contează) cu înfăţişare de pupetă gonflabilă şi zîmbet aşijderea. Sau, la capitolul masculin (?), domnul cu sexualitate incertă şi de unii contestată dar care, ca prin farmec şi PR, a ajuns flăcăul (tomnatec) cel mai jinduit al naţiunii. Sau doamna jună cu nume de plugăriţă şi înfăţişare de taxatoare de autobuz care, din nimic (mais rien! – cum i-ar spune dl Sarkozy dlui Băsescu) a ajuns regină cu trei de ics. Sau altele şi alţii. Dacă 25 de cenţi am luat pe fiecare dintre aceste podoabe ale televiziunilor, ne-am plăti datoria externă, am finanţa viitoarele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice şi am da şi ceva credite Băncii Centrale a Chinei.

În fine, să mai spun că, totuşi, o incertitudine există: pe care dintre vedete s-o vindem mai întîi? Aceasta mi-aduce aminte de dilema ţînţarului latin care, într-o caldă seară de vară, intra pe fereastra unei vile din Roma antică unde tocmai se desfăşura o încrîncenată orgie; privind el la înlănţuirea de mîini, picioare şi pîntece, şi-a spus: În principiu cam ştiu ce trebuie să fac, dar al naiba să fiu dacă ştiu de unde să încep!

______________________

- text publicat în Dilema veche, nr. 345, 23 septembrie a.c.

30 septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

28/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (2/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7)

De la taur la porcuşori (plus un cocoş!)

Adevărul este că 50 de ani reprezintă – uman vorbind – o vârstă uneori critică. Şi, aşa cum ne-o imaginăm noi atunci când îi dăm chipul nostru, Europa chiar pare să fi ajuns acolo: la punctul critic. În caricaturile ilustratorului de la The Economist ea este o doamnă bine şi puţin corpolentă, care nu mai este tânără dar nici n-a ajuns pensionară. Nu mai este în stare să încalece taurul emblematic, dar – deşi aproape în exces şi ostentativ urbanizată – mai nou are ceva probleme cu câţiva porcuşori care riscă s-o bage în faliment.

Pentru că fix la această frumoasă vârstă ea, Europa, s-a întâmplat să intre în cea mai dură criză din istoria vieţii sale de până acum.

Cum ideea europenitate (la fel ca şi cuvîntul «criză»!) s-a născut în Grecia, ne-am putea întreba dacă nu cumva tot acolo va şi sfârşi. Dar criza actuală nu a început acolo. Mai întâi a fost un şoc venit de peste ocean. Din haosul relativ care a urmat în viaţa celor 27 ce dau contur Europei s-a prefigurat treptat crudul adevăr, căzut ca un trăznet: că un anume membru (cunoscut mai cu seamă pentru brânza sa albă, marea sa albastră şi dansul lui Zorba) dusese în ultimii (mulţi) ani o politică monetară de o impresionantă lipsă de rigoare. Pentru prima dată în istoria de 50 de ani a Uniunii şi în istoria de abia un deceniu a monedei sale unice, un stat din zona euro este în pragul insolvabilităţii[1], iar şocul ce se propagă aduce temerea că moneda euro, ca atare, s-ar putea dezintegra, lăsând – după o perioadă de comă – loc fostelor monede naţionale. În martie a.c., premierul socialist grec Papandreou, pus cu spatele la zid de realitatea de acasă, a anunţat posibilitatea – între timp materializată – ca ţara sa să apeleze la asistenţa Fondului Monetar Internaţional. FMI este un organism extra-comunitar; gestul (disperat) al Greciei reprezanta o premieră în istoria UE; prilej cu care a devenit evident că Uniunii îi lipseşte aşa ceva: un organism financiar la care statele membre să poată apela în caz de restrişte.

Scindarea Europei de azi nu mai e vizibilă pe axa Est-Vest (ca la începuturile proiectului unionist, cu decenii în urmă), ci pe falia economică şi civilizaţională ce opune Sudul şi Nordul aceluiaşi continent (în acest sens, Irlanda e o excepţie; dar, cum se va vedea mai jos, ea a tot fost o excepţie în spaţiul anglo-saxon de mai bine de un deceniu). Grecia n-a dat decât primul pacient – şi cel mai grav. Dar nici alţii, din Sudul continentului, nu o duc mult mai bine. Un desen al cartoonist-ului american Danziger[2] reduce povestea Europei de azi la o scenă banală de familie: trei bărbaţi şi două femei (identificaţi nominal ca fiind Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) stau în living, pe canapea şi pe fotolii, privind la televizor; unul dintre ei este prins în momentul în care strigă spre bucătărie «Hei! Ce-avem astăseară la cină?» – iar în uşa bucătăriei, nervoasă şi cu făcăleţul în mână, stă o femeie pe care scrie Germania (şi care seamănă cu Angela Merckel), în timp ce în spatele ei un bărbat cu chipul lui Sarkozy trage o duşcă dintr-o sticlă de cognac. Acestea sunt cele două tabere: pe de o parte, cei cinci (PIIGS) fraţi cu probleme şi, de cealaltă parte, singurele două state de la care, dacă-şi unesc eforturile, poate veni salvarea pe continent: Germania şi Franţa. (va urma)


[1] Milada Jedrysik în dialog cu Ivan Krastev, “O grea întoarcere la realitate”, în Gazeta Wyborcza, 28 mai 2010.

[2] Vezi http://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/30/30mai2010-e-duminica-e-comics-despre-cine-munceste-in-familia-europeana/.

28 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | 3 comentarii

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mikhail Gorbachev și Gennady Yanayev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

- text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

28 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Un comentariu

26/sept/2010 Dacă e duminică… e comics: actualitatea internaţională în imagini (cu tâlc)!

Rusia îşi reface sfera de influenţă în zonă…

by  Chapatte, 2009

… SUA şi Occidentul sunt mai solidari ca niciodată (!)…

by Signe Wilkinson, 2009

… iar în România preşedintele Băsescu şi ministrul Blaga se ceartă pe caschetele poliţiştilor!

by Brian Basset, 2009

26 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Scrie un comentariu

26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a. – un nou număr al revistei “Scrisul românesc”

… din sumar: 

Florea Firan despre Dumitru Radu Popescu * Gabriel Coşoveanu despre cartea ”Visul lui Machiavelli” de Adrian Cioroianu *  Sorana Georgescu-Gorjan despre Constantin Brâncuşi * Ovidiu Ghidirmic despre ”pseudointelectualitatea” în România de azi * Constantin M. Popa despre Mircea Muthu * Marian Victor Buciu  despre ”Cum trăiră oltenii lui Sorescu pînă la comunism” Ioan Lascu despre traducerea lui Auguste Comte * Mihai Ene despre ”estetismul englez” * Dumitru Radu Popa despre opera lui José Saramago * poeme inedite de Marin Sorescu * proză de Carmen Firan şi Adrian Sângeorzan * Felicia Burdescu despre Michel Foucault * Cornelia Cîrstea despre ”Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu * Maria Tronea despre Albert Camus * un interviu cu dramaturgul japonez Hirata Oriza *  şi alte texte de Irina Mavrodin, Adrian Cioroianu,  Ion Buzera, Dan Ionescu, Geo Constantinescu,  Aloisia Şorop, Haricleea Nicolau-Rădescu, Rodica Grigore, Ion Parhon, Mihaela Chiriţescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Florin Rogneanu ş.a.

- aici, sumarul integral: scrisulromanesc_7_iulie_2010

  

  Adrian Sângeorzan, Adrian Cioroianu, Cristi Botofei, Dana Botofei, Mircea Cornişteanu, Carmen Firan, Florea Firan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, după spectacolul cu piesa Lumina din pod de Carmen Firan (iulie a.c.)

26 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | | Scrie un comentariu

25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

- text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

25 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania

Mai mulţi copii de la cei deştepţi

Matei Martin

Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.

În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.

Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

___________________________

- text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

 

25 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Scrie un comentariu

24/sept/2010 “Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti

… azi, vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la ediţia a II-a a Salonului de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu. Vor participa: Nicolae Boaru (directorul Bibliotecii municipale din Ploieşti), Grigore Arsene (directorul Curtea Veche Publishing) şi autorul. După prezentarea cărţii va avea loc o sesiune de autografe. 

Programul integral al Salonului – Program salon Ploiesti sept 10

23 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , | Scrie un comentariu

23/sept/2010 Dacă e joi, e o poveste din “Dilema veche”: o propunere pentru noua conducere a TVR

O propunere pentru noua conducere a TVR

 Adrian Cioroianu

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant. E vorba despre un post TV (bănuiesc) moscovit, ce emite încă (m-am reîntîlnit cu el recent, la Chişinău) şi care se cheamă, simplu, Nostalgia. Deloc întîmplător – pentru ca mesajul intrinsec să fie clar –, litera S din acest Nostalgia (C, în alfabetul chirilic) este astfel alăturată literei T încît cele două formează, grafic, secera şi ciocanul. Acest post (re)transmite zilnic, pentru ex-cetăţenii fostei URSS, crîmpeie consistente din programe TV de altădată – de la vizitele de lucru ale lui Hruşciov pînă la spectacolele Alei Pugaciova, de la medaliile olimpice ale blindatelor gimnaste Turişceva & Korbut la filmele despre Marele Război antifascist, de la lungile şi desele şedinţe ale perestroikăi lui Gorbaciov şi pînă la desenele animate cu Zaieţ, nu pagadi!. Bineînţeles, televiziunea Moscovei de altădată era în primul rînd propagandă de partid (unii spun că şi azi ar fi la fel) – dar, cu timpul, detaliul acesta se uită şi ce rămîn sînt amintirile benigne ale unor feţe familiare şi ale unor evenimente din tinereţea multora. Balerine, cosmonauţi, kolhoznice, partizani, pionieri, oţelari, cîntăreţe de operă, comici, voleibalişti, mineri, secretari de partid, scriitoare pentru copii, vatmani de tramvaie, marinari, crainici de legendă etc. – aceştia, cu toţii, animă cotidian, în alb-negru sau color, acest canal TV care are – mi se spune – audienţe cu mult peste nivelul nişei căreia, teoretic, îi aparţine. Cel puţin telejurnalele postului Nostalgia sînt beton: să zicem că azi este 16 septembrie – atunci, jurnalul TV de deseară va fi alcătuit dintr-un mozaic de ştiri & reportaje culese din zilele de 16 septembrie petrecute de-a lungul ultimilor 50 şi mai bine de ani. Curată călătorie în timp!

 [[[   Nostalgia comunismului ca reţetă comercială   ]]]

Ce are aceasta de-a face cu TVR? Văd aici două similitudini clare. Prima: TVR, indiferent de conducerile care au trecut pe la capul ei, stă pe o mină de aur – anume, producţiile realizate de-a lungul a 50 de ani de istorie contemporană, de la interviurile cu oameni ce azi sînt capitole în istoria culturii naţionale la excepţionalele spectacole de teatru TV, de la unele adunări istorice ale PCR şi pînă la spectacolele de varietăţi care chiar aveau la paritate umor şi bun simţ, de la marile meciuri ale naţionalei de handbal la salturile Nadiei pe bîrna montrealeză sau la desenele animate cu Mihaela lui Nell Cobar. Contractul, cum o fi el, cu firma TVR Media (cea care reproduce înregistrări video din acei ani) nu pare a valorifica optim această comoară. Şi doi la mână: ca peste tot în Estul ex-leninist, în România de azi numai un răuvoitor mai poate nega existenţa unor forme de nostalgie după deceniile “comuniste”. În istoriografie, acest fenomen circumscrie “mitul vîrstei de aur”: adică trecutul, în rememorare, e mereu mai bun decât prezentul (vezi cum Eminescu îi beştelea pe Brătianu & Rosetti şi-i regreta pe Mircea Bătrînul & Vlad Ţepeş). Iar un psiholog ne va spune că românul ce se distrează, aproape lunar, tot revăzînd la TV cîte un episod din seria BD în alertă ş.cl. nu regretă, de fapt, miliţia de altădată (al cărei elogiu aceste filme îl făceau), ci doar tinereţea lui şi securitatea lui socială de antărţ.

În fine, mai aflu că un proiect similar se dezvoltă în Marea Britanie sub numele Vintage TV – un canal ce va (re)transmite numai programe (muzică, seriale, documentare etc.) din anii ’50-’80. Într-o Europă care, demografic-statistic, îmbătrîneşte, pensionarii (în creştere numerică) devin un public-ţintă de luat în seamă. Şi nu numai pensionarii. De unde rezultă că nostalgia pentru trecutul recent nu e nici măcar monopolul foştilor cetăţeni ai Estului.

Aşadar: în locul emisiunilor de azi, disparate (şi modeste, ca realizare), cu reluări clasice, pe cînd un post TVRetRo care să retransmită, cu ceva logică, din programele de altădată? Reţete există în lume, în Est şi în Vest. Oameni care să discute critic contextul respectivelor producţii există şi ei. Pun pariu că un TVR oldies but goldies ar depăşi audienţa unora dintre cele cinci TVR-uri de acum. Nostalgia, într-o societate în îmbătrînire (cum sîntem), are un viitor bun în faţă. Iar ea – doamnă Culcer, domnule Lăzescu – e doar consecinţa faptului că, dincolo de partizanatele noastre de azi, trecutul aparţine categoric ofiţerilor, pe cînd viitorul e mereu în raniţa junelor cătane!

_________________________

- text publicat în revista Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

23 septembrie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , | Un comentariu

23/sept/2010 În curând, rezultatele concursului nostru de vacanţă!

… în următoarele zile (foarte probabil, în prima parte a viitoarei săptămâni) vom anunţa pe cei 5 câştigători ai concursului “Recunoaşteţi personajele” pe care l-am propus cititorilor noştri pe timpul vacanţei de vară. Mulţumim tuturor celor care au trimis răspunsurile lor – marea majoritate dintre ele bune şi complete!

G E O P O L I T I K O N  & Eurast

23 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Scrie un comentariu

20/sept/2010 Back to the ’80s! – astăzi, o emisiune TV despre anii ’80

azi, pe postul TV Antena 2, la ora 21.30, în emisiunea Nimic important, Lucian Mândruţă şi Adrian Cioroianu discută despre anii ’80 – despre adolescenţă, liceu, muzică şi clişee!

Aici, înregistrarea video a emisiunii.

20 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | Un comentariu

20/sept/2010 Povestiri din “Dilema veche”: competiţia culturală româno-rusă la Chişinău

Basarabene, iarăşi (2)

Ia auzi, măi Alioşa…!

 Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect. De fapt, am pus borşul în capul acestui paragraf doar pentru a mă întreba, retoric, dacă există ceva tensiuni etnico-lingvistice, la nivelul oamenilor de rînd, astăzi, în capitala numită Chişinău. Şi iată că şi răspund: n-aş zice că există – dar nici n-am pretenţia că, după cîteva vizite acolo, aş fi un bun cunoscător al problemei, astfel încît să dau un răspuns tranşant.

Am avut totuşi o vagă incertitudine în acea seară în care, alături de admirabilul Mihai Fusu – regizor din Chişinău şi, totodată, realizatorul unui talk show la postul local Publika Tv – tocmai văzusem, pe un ecran gigant din centrul oraşului, unul dintre ultimele meciuri ale Campionatului mondial. După meci (şi după cîteva beri), în miez de noapte, ni s-a făcut (cum ar spune Amicul Dejun) niţică fomiţă. Hai într-o plăcintărie sau într-un McDonald’s, ceva – am zis eu, neiniţiat, dar respectabilul domn Fusu s-a uitat la mine ca la o ciudăţenie şi iaca aşa am ajuns pe terasa unei locante unde nu se vorbea decît ruseşte şi unde primul chelner ne-a fentat aproape ostentativ, ocolindu-ne larg. O fi din cauza dulcelui meu grai oltenesco-regăţean! – mi-am spus eu atunci, temător. Dar a venit şi un al doilea chelner, amabil – iară distinsul regizor, connaisseur, a şi comandat pe româneşte cîte un păhărel de vodkă Jelenaia nu mai ştiu cum şi cîte un borş roşu cu costiţă de viţel. Rog pe toţi analiştii globalizării să fie atenţi şi să ia notiţe: aşadar, la Chişinău, capitala unuia dintre statele cele mai – statistic vorbind – sărace ale Europei, tocmai văzusem, cu o bere ucrainiană Starîi Melnic în faţă, pe un ecran japonez made în China, cum Brazilia masacrase Chile la fotbal şi ne pregăteam să livrăm sub nas alte simboluri al bucătăriei slave, alături de excelenta pîine neagră făcută din grîu moldav.

 [[[   Ploi diluviene, clasici ruşi şi alte borşuri   ]]]

Dar, acestea fiind spuse, vă invit să vă calmaţi sucurile gastrice şi să trecem la lucruri serioase. Pentru că, la Chişinău, competiţia (lingvistică) româno-rusă nu se dă în restaurante. Ci în alte locuri. Cum ar fi satele de pe Prut şi de pe Nistru. Au venit ultimele ploi şi, cu ele, viituri producătoare de morţi şi de mari pagube. Ca şi în România (şi ca şi în Rusia rurală, de fapt), aceste sate lovite crunt nu arătau mult mai bine nici înainte de viitură decît după. Case amărîte, cămămidă ieftină şi chirpici, oameni îmbătrîniţi şi fără dinţi în gură, animale puţine în grajduri improvizate. Am văzut pe un post TV chişinăuan cum e cu limba maternă în caz de calamitate: într-un astfel de sat amărît, nişte localnice şi nişte militari veniţi cu ajutoare discutau între ei pe zece voci şi pe două limbi. Unii spuneau ceva în româneşte, alţii răspundeau pe ruseşte. Şi e clar că se înţelegeau între ei. Ascultă, măi Alioşa – îi spunea o femeie cu batic unui subofiţer cu chipiu; iar acesta din urmă asculta, apoi răspundea dolgorughi gongorughi, pe limba lui. Aşadar, în Moldova rurală, în meciul dintre română şi rusă e scor egal – aproape nul de egal ce e!

La oraş e oleacă altfel. În librăriile Chişinăului – fie că ele se numesc Eminescu, Luceafărul ş.a.m.d. – vezi carte rusă la greu. De la tratate ştiinţifice la ediţii din clasici ruşi sau traduceri ruseşti din clasici ai literaturii universale – toate-s copertate, bine legate, grele şi ieftine (precum tomurile menite să dureze de la Cartea Rusă din România anilor ’50, pe cînd şi comunismul părea că va dura de-a pururi). Cartea în limba română – mai timid. Chiar dacă vezi titluri ale editurilor locale (gen notabila Cartier ş.cl.) sau trimise de la Bucureşti de Polirom, Curtea Veche sau Humanitas, limba română e clar pe locul doi în librării.

La standurile de ziare – aceeaşi situaţiune. De la cărţuliile de integrame la ziarele social-politice şi de la revistele pentru gospodine pînă la cele pentru copii sau tineret, titlurile ruseşti domină copios. Iar cea mai spectaculoasă (la propriu) bătălie româno-rusă se dă, la Chişinău, în mass media vizuale – prin televiziuni, mai exact. Aici merită să discutăm pe larg – dar iată că zorii unei cvasi-Şeherezade moldave deja se iţesc la căpătul acestei poveşti şi trebuie să tac. (Dar nu înainte de a vă dezlega astronomica enigmă de săptămîna trecută: da, Hotelul Cosmos din Chişinău se află pe axul bulevardului Gagarin! Care Gagarin? Cel care cred că a apreciat borşul roşu, sub toate formele sale, mult mai mult decît Ştefan cel Mare – acesta din urmă fiind un alt mare bulevard, aflat în vecinătate!).

 __________________________

- text publicat în revista Dilema veche, nr. 335, 15 iulie a.c.

20 septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , , | 2 comentarii

19/sept/2010 Dacă e duminică, e comics: Franţa fumează “Gitenes”, iar Papa aduce ploaia la Londra

Preşedintele Sarkozy s-a implicat personal în designul noului pachet de ţigări…

by Komarnitski, 2010

… Turcia a mai făcut un pas spre Uniunea Europeană

by LEN, 2010

… iar Papa a vizitat Londra, într-o premieră istorică

by Steve-Bell, 2010 (traducere: ‘nă ziua, lumea a treia ! Plouă cu negri şi atei“. In 16 septembrie, papa Benoît XVI a sosit la Edimbourg pentru o vizită de trei zile, în timp ce anumite asociaţii au cerut arestarea sa pentru a fi muşamalizat cazuri de pedofilie şi în timp ce polemica creşte în Marea Britanie, după ce un cardinal german a calificat-o drept “lumea a treia” – după presseurop.com)

19 septembrie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | Un comentariu

19/sept/2010 Invitatul din weekend: Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn

20 de ani de la publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum să reconstruim Rusia”

Igor Caşu

Text seminal care dinamitează fundamentele orânduirii comuniste şi demască crimele în masă sovietice. * 18 septembrie 1990 – publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum sa reconstruim Rusia”

Spre sfârşitul anilor 1980 numeroşi autori şi societatea sovietică în ansamblu se îngrijorează asupra viitorului URSS. Puţini prevăd sfârşitul statului sovietic, dar mulţi înţeleg şi admit criza iremediabilă a ideologiei comuniste. Printre intelectualii de marcă care sugerează un anumit scenariu care trebuie urmat de URSS şi în special Rusia este şi Alexandr Soljeniţîn. Cunoscut iniţial datorită nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” publicată în 1962 prin consimţământul personal al lui Hruşciov, Soljeniţîn avea să obţină faimă graţie romanului „Arhipelagul Gulag”, pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 1970. Este expulzat din URSS în 1974, fiind învinuit de „agitaţie antisovietică” şi „trădare de patrie”. (foto: EPA)

Fiind încă în America, el scrie în iulie 1990 o broşură întitulată „Cum să reconstruim Rusia”, publicată în 18 septembrie şi discutată pe larg în toată Uniunea, inclusiv în Moldova. În primul rând, autorul reiterează ideile sale faţă de sistemul comunist şi deplânge soarta care s-a abătut asupra poporului rus şi a atâtor popoare după revoluţia bolşevică din 1917. Mai exact, Soljeniţîn consideră că toate nenorocirile s-au început după revoluţia din februarie 1917 când a fost abolită monarhia, el îmbrăţişând convingeri monarhiste şi mesianice cu privire la destinul istoric al Rusiei. Nu aprobă însă imperialismul, fie de factură ţaristă sau sovietică. Rusia, crede el, nu are resurse, nici materiale nici spirituale, necesare pentru asimilarea periferiilor neruse, din contră, această ambiţie vlăguieşte nucleul naţional rusesc. Mai mult, Alexandr Isakovici spune răspicat că ruşii nu au nevoie de imperiu deoarece acesta nu îi face mai puternici, ci reprezintă drumul direct spre pierzanie. Drept exemplu invocă Japonia care abia după ce a renunţat la ambiţiile sale de mare putere mondială a reuşit să construiască o economie dezvoltată şi o societate prosperă. O altă pildă istorică încă şi mai moralizatoare în sensul bun al cuvântului este cea a Germaniei occidentale de după 1945. Numai după ce a trecut printr-un catharsis – purificare morală – au reuşit nemţii să edifice un sistem economic performant.

Aici Soljeniţîn sugerează explicit calea care trebuie urmată de Rusia aflată în acel moment la răspântie – anume că ieşirea din comunism şi crearea unei Rusii prospere trebuie să treacă printr-un ritual de condamnare a comunismului şi a responsabililor crimelor perpetrate. Sunt menţionate şi consecinţele dezastruoase ale războiului germano-sovietic asupra fiinţei naţionale ruseşti, disidentul rus opinând că nu trebuie numit „de apărare a patriei” un război care a dus la pierderea a 30 de milioane de concetăţeni şi a consolidat regimul despotic comunist. Aici Soljeniţîn a atacat un mit fundamental al statului sovietic alimentat şi astăzi în Rusia post-comunistă de noua elită politică care a reanimat imperialismul ca politică de stat în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

În Moldova, textul seminal al lui Soljeniţîn a stârnit un viu interes datorită acestor idei sincere exprimate de o personalitate respectată pentru meritele sale în condamnarea imperialismului rusesc, dar şi în dinamitarea fundamentelor orânduirii comuniste şi demascarea crimelor în masă sovietice. A fost foarte preţuit la Chişinău şi pentru că a admis, un an mai devreme de cele întâmplate, independenţa Republicii Moldova. El a acceptat chiar dreptul moldovenilor de a se uni cu România, dacă aceştia sunt atraşi de o asemenea perspectivă. Anume aşa vedea lucrurile din America marele scriitor şi intelectual rus. Apariţia conflictului transnistrean şi alte evoluţii externe şi interne din perioada ulterioară au zădărnicit însă traiectoria sugerată de Soljeniţîn în privinţa viitorului Republicii Moldova.

____________________________

* 18.09.2010 * Radio “Europa liberă” 

19 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat

Papa, scrisoarea şi britanicii

update după Patricia Mihail * 16 septembrie a.c. * exclusiv web Dilema veche

Regina Elisabeta a Marii Britanii şi Suveranul Pontif – foto The Guardian

Suveranul Pontif se află în Regatul Unit, între 16 şi 19 septembrie, pentru a-l sanctifica pe cardinalul John Henry Newman. Prima vizită oficială de stat a unui Papă în Marea Britanie, după aproape 500 de ani de la ruptura de Vatican provocată de regele Henry al VIII-lea, a stîrnit numeroase controverse printre personalităţile britanice. Acestea (în număr de 50 – printre care se regăsesc Stephen Fry, Terry Pratchett, Philip Pullman şi Richard Dawkins) au semnat o scrisoare către The Guardian, în care îşi explică dezacordul legat de venirea Papei, nu în calitate de lider religios, ci de lider al unui stat care, de-a lungul timpului, a propovăduit nişte lucruri contestabile legate de probleme actuale delicate, precum drepturile homosexualilor sau avortul, ne informează The Guardian. Acesta transmite, de asemenea, informaţii live ale vizitei papei aici.

Ultima oră: poliţia britanică anunţă arestarea a şapte cetăţeni (algerieni?), bănuiţi de a fi pregătit un atentat la adresa Papei pe timpul vizitei acestuia la Londra.

18 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Scrie un comentariu

18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia

Votul turcesc

Gian Paolo Accardo * 13 septembrie 2010 * prin presseurop.com 

Printr-un “Da” net, turcii au aprobat în 12 septembrie o reformă profundă a Constituţiei, dorită de către islamo-conservatorii Primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. Modificările includ reducerea rolului armatei în cele mai înalte instanţe judiciare din ţară. Astfel, treizeci de ani zi cu zi după lovitura de stat militară din 1980, Erdogan câştigă o triplă victorie.

Premierul Erdogan

În primul rând, el se prezintă într-o poziţie puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv. În al doilea rând, el privează armata de poziţia sa privilegiată în multe înalte instituţii. În al treilea rând, Erdogan îşi apropie ţara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiţii pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieţii publice şi a înaltelor instanţe jurisdicţionale turceşti.

Paradoxal, “europenizarea” Turciei se face în detrimentul laicităţii sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacţie, dar şi cu o anumită prudenţă, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci şi Şapte. Erdogan le va putea spune că şi-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerinţele lor faţă de ţara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiţi să îşi asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare. 

18 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , | Scrie un comentariu

17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.


[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

17 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Scrie un comentariu

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

- text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

16 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 2 comentarii

16/sept/2010 Poveşti din “Dilema veche”: cum ajungi în Cosmos, via Chişinău

Basarabene, iarăşi (1)

Cum ajungi din codru în cosmos, via Chişinău

Adrian Cioroianu

Iată-mă-s revenit la Chişinău şi, ca să vezi!, soarta le potrivi atît de bine încît şi acum mă gîndesc dacă nu cumva o fi aici vreun semn de la Providenţă: dacă la ultima vizită am locuit la hotelul Codru – aflat pe strada 31 august 1989 (ziua în care s-au decretat româna ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin) –, acum drumurile vieţii (plus o şcoală de vară a francofoniei) m-au dus fix spre hotelul Cosmos, care se află pe bulevardul… vă zic  mai jos care. Acest hotel (de 19 etaje, datînd probabil din anii lui Brejnev) oferă măcar o surpriză de proporţii intergalactice: chiar în faţa sa se află statuia ecvestră a regretatului (cel puţin de cîteva dame) Grigori Kotovski. Cine-i Kotovski? Un fost revoluţionar bolşevic, mort de tînăr din cauză că el a luat comunismul într-atît de în serios încît (şi ce vă spun acum nu veţi găsi în Sovieţkaia enţiklopedia) ajunsese să considere soţiile tovarăşilor săi drept un fel de bunuri comune – motiv pentru care a şi fost asasinat de unul dintre soţii la a căror încornorare participa cu fervoare proletară.

Amplasarea contrastantă a unui hotel cu nume dedicat expansiunii cosmonautice a Sovietelor în spatele unei statui ecvestre a unui bolşevic nu este decît unul dintre multele detalii care fac din Chişinău un oraş predispus unei lecturi în căutare de simboluri. Chiar dacă e curat şi verde cel puţin la nivelul străzilor centrale (par a fi unele probleme cu calitatea aerului, dar nu intru acum în detalii), chiar dacă are bulevarde largi, firme de servicii relativ puţine, o industrie publicitară la începuturi şi destule clădiri mari în construcţie (semn că zona are un potenţial economic în mare parte virgin – şi încă nu mi-e limpede cine va profita de el modelîndu-l, UE sau Rusia!), Chişinăul oferă la tot pasul acele distonanţe care, unui vizitator cît de cît atent, sigur nu-i vor trece neobservate.

[[[   Ocupaţia “ex-sovietică” şi fostă “germano-fascistă”   ]]]

Drept care în acelaşi perimetru urban poţi vedea un monument închinat “eliberării” Moldovei sovietice “de sub ocupaţia germano-fascistă” (pe bulevardul Negruzzi, în faţa Academiei de Ştiinţe), dar şi un monument (a cărui piatră de temelie a fost pusă în plin centru mai alaltăieri, cu ceva polemici) ce va comemora “ocupaţia sovietică” a Basarabiei, pe 28 iunie 1940. Pe aceleaşi străzi vezi galerii comerciale şi mall-uri de ultimă generaţie (precum MallDova, ultraelegant şi la fel de scump ca cele din Bucureşti), dar şi un comerţ stradal haotic şi pastelat, cu plăcinte, siropuri sau pahare de cvas albicios – ceva stil Big Berceni ’90. Într-un restaurant chic şi cu mîncare foarte bună din zona centrală tocmai admiram marmura neagră ce placa pereţii răcoroşi cînd am observat ceva mai sus, deasupra unor oglinzi meşteşugite, o gură de aerisire desprinsă din montura prost făcută şi lipită copilăreşte, cu scoci. Într-o seară, aproape de ora 23., mare (şi totuşi fugară) mi-a fost mirarea cînd, trecînd prin faţa hotelului Chişinău, am văzut că ceasul cu leduri de pe faţadă indica ora 16 şi 15 minute – îţi va fi aici încă şi mai greu decît la Bucureşti să găseşti un ceas stradal care să indice ora cît de cît corectă. Dacă faci imprudenţa să iei un taxi de pe stradă, e inutil să aştepţi pornirea contorului – preţul trebuie negociat cu şoferul înainte de cursă.

Într-o zi, după prînz, aproape de Piaţa Marii Adunări Naţionale, am văzut următoarea scenă: în staţia de autobuz aşteptau cîteva persoane, printre care şi o localnică totuşi majoră, cu picioare de circa doi metri virgulă patruzeci şi şapte de centimetri fiecare şi cu un piept avîntat ce împigea cu atîta forţă aer cald către Polul Nord încît, dacă ar fi văzut-o, Al Gore şi alţi ecologişti ar fi făcut stop cardiac. Spre staţie venea, agale, un troleibus – care, ajuns la vreo trei metri distanţă, taman îi cade sau i se desprinde una dintre antenele acelea de alimentare electrică şi se opreşte, inert. Din troleu coboară şoferul; de fapt, o bravă şoferiţă de vreo 55 de ani şi care avea nişte mîini vînoase şi musculoase cam ca Stallone în primul Rambo – semn că troleului ei îi cădeau sîrmele cam des. Nu ştiu ce îndemn sau rugăminte a adresat atunci şoferiţa musculoasă către juna pieptoasă – cert este că în minutul următor, una lîngă alta, umăr la umăr, ele au început să tragă forţos de frînghiile antenelor etc. A mai sărit în ajutor şi un bărbat ce aştepta în staţie şi peste alte două minute troleul o lua din loc, cu personajele amintite la bord.

Şi, stimabile cititor de dincoace sau dincolo de Prut, pentru că a început să plouă închei această parte a poveştii invitîndu-te pe dumneata la o probă de intuiţie: ghici cum se cheamă bulevardul din Chişinău pe al cărui ax se află hotelul Cosmos? (va urma)

________________________

- text publicat în revista Dilema veche, nr. 334, 08 iulie a.c.

16 septembrie 2010 Posted by | povesti suprapuse | , , , , | Scrie un comentariu

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

- text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

16 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Scrie un comentariu

15/sept/2010 G E O P O L I T I K O N 2.0., într-o lume cel puţin la fel de complexă

G E O P O L I T I K O N & EURAST Center intră în cel de-al doilea an al existenţei.

Vom avea, începând din această toamnă, colaboratori mai mulţi şi, sperăm, analize tot mai bune, mai diverse şi mai interesante pentru cititorii noştri de zi cu zi. Domeniile noastre de interes rămân aceleaşi: actualitatea internaţională – cu un accent pus pe spaţiul ex-sovietic şi eurasiatic –, analize de politică externă, incursiuni în istoria sau prezentul Republicii Moldova, texte de istorie naţională şi universală, dar şi cronici de artă (literatură, teatru etc.). Nu, n-am uitat nici comics-urile pe care mulţi dintre dvs. le apreciaţi în mod deosebit (chiar dacă autorii lor nu suntem noi!).

Condiţiile, pentru toţi corespondenţii noştri – şi mai ales pentru cei care trimit texte în vederea postării – rămân aceleaşi pe care le ştiţi. La capătul unui an de activitate, o parte din inabilităţile redacţiei sitblog-ului nostru sperăm să fie rezolvate. Orice sugestie din partea dvs. este binevenită.

Am avut surpriza ca în aceste săptămâni de vacanţă să rămânem, zilnic, în atenţia celor mai mulţi dintre cititorii noştri fideli. Numărul de accesări, pe toată această perioadă, a rămas ridicat, chiar dacă articole sau analize noi nu au mai fost postate de la finele lunii iulie. Drept care un simplu “mulţumesc!” complice spre toţi cei care nu ne-au uitat peste vară şi pentru cei care au crezut că arhiva noastră este la fel de interesantă la orice nouă accesare.

Acestea fiind spuse, la bună revedere şi fiţi convinşi că ne aşteaptă, în faţă, o mulţime de provocări intelectuale!

G E O P O L I T I K O N  & EURAST Center,

15 septembrie 2010

15 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră | Scrie un comentariu

— Sezon 2: GEOPOLITIKON 2.0. —

G

E

O

P

O

L

I

T

I

K

O

N

2.0.

15 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Scrie un comentariu

G E O P O L I T I K O N & EURAST vă urează o vacanţă plăcută…

… şi vă dau întâlnire, tot aici, pe 15 septembrie a.c.!

Nu uitaţi, între timp, să revedeţi arhiva noastră – cu siguranţă veţi găsi ceva interesant de citit!

Şi nu pierdeţi din vedere nici concursul nostru cu premii în cărţi!

La revedere, aşadar, pe 15 septembrie a.c.!

by Adrian Raeside, 2010

26 iulie 2010 Posted by | Geopolitica | Scrie un comentariu

26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10) – (10/10)

Românii au descoperit politica – în înţelesul modern şi democratic al termenului – relativ tîrziu; dar cînd au descoperit-o, au pus-o deja pe blazon. Bucureştenii trăiesc politica la intensitatea maximă; odată cu ei, a trăit-o şi Bucureştiul. Perimetrul oraşului este plin nu numai de repere istorice, dar şi politice – de la naşterea Partidului Liberal, într-o casă umbroasă din strada Enei, în 1875, pînă la naşterea Partidului Comunist, în mai 1921, într-o sală tocmai bună pentru balurile muncitoreşti, pe Dealul Spirii. Bucureştiul a fost întotdeauna vitrina favorită a politicii româneşti; nici un observator serios nu va lua în seamă zbaterile politice de provincie, pentru că ceea ce contează într-adevăr se petrece numai în capitală. Iar în prima parte a secolului au mai apărut aici două clădiri destinate în mod aproape ostentativ sferei politice. Mai întîi, clădirea actualei primării, între parcul Cişmigiu şi Splaiul Dîmboviţei, construită între 1906 şi 1911, după planurile distinsului arhitect Petre Antonescu; clădirea a rezistat admirabil bombardamentelor germane din august 1944, dar a sucombat pe jumătate în anii mai recenţi, cînd un primar născut din spuma revoluţiei din 1989 s-a gîndit să planteze la uşa primăriei doi lei din ciment (primiţi cadou din China), în frapantă contradicţie cu spiritul clădirii. Apoi, a fost clădirea Palatului Victoria (la capătul Căii Victoriei, axa principală a oraşului), construit mai tîrziu, începînd cu 1937; sediu al Ministerului de Externe şi, mai apoi, al Guvernului ţării, Palatul Victoriei a fost de la bun început un simbol al unui oraş ce întinereşte mereu din cenuşa propriei sale tradiţii: el a fost construit în imediata apropiere a fostului Palat Sturdza, palat care a fost dărîmat imediat ce noua construcţie a prins contur. Avariat şi el de bombardamentele anului 1944, Palatul Victoriei avea să rămînă, la propriu şi la figurat, în centrul vieţii politice şi după decembrie 1989. Acum el avea să vadă ceea ce urma să vadă tot bucureşteanul şi toată ţara: emanaţi ai revoluţiei, maşini de lux şi ambulanţe ale Salvării, demonstraţii protestatare şi mineri; faţada sa s-a resimţit multă vreme de pe urma acestor întîlniri.

În primele decenii ale secolului, Bucureştiul a fost unul dintre marile oraşe europene ale literaturii şi artei moderniste; gustul pentru inovaţie şi experiment ce pare lipit de-a pururi de spiritul oraşului îşi găsea astfel împlinirea. Dar nu numai moderniştii s-au simţit acasă în oraş: precum altădată Caragiale sau Mihai Eminescu, o întreagă generaţie intelectuală avea să-şi lege destinul de străzile, parcurile, aromele şi ritmurile oraşului. Reveriile lui Mircea Eliade, lecturile şi pasiunile unor Jeni Acterian sau Alice Voinescu, bucuriile şi disperările lui Mihail Sebastian, toate vorbesc despre un tineret dispus atunci să guste şi spleen-ul aparent al oraşului lor dar şi mustul inconfundabil al dinamicii sale de profunzime. În vara anului 1940, ziarista americană cu fineţe de contesă germană (sau contesa cu perspicacitate de ziaristă, este acelaşi lucru) Rosie Waldeck vine la Bucureşti şi ia pulsul ţării după pulsul Căii Victoriei, convinsă fiind că acest bulevard este cea mai importantă arteră a Europei sud-estice, după cum hotelul în care ea se cazase – Athené Palace – era, într-un fel, nu numai inima nedeclarată a ţării, dar şi centrul diplomatic al Balcanilor. Şi nu se înşela deloc.

Ceea ce nu putea spune atunci Rosie Waldeck era că destinul acestei generaţii interbelice va merge mînă în mînă cu destinul oraşului: şi unii şi alţii vor intra – după 1945, odată cu comunizarea – în conflict cu istoria, cu memoria şi tradiţia lor, repunînd în scenă, pentru a cîta oară, decorurile catastrofei româneşti.

* * *

Acel oraş din titlu, care nu o să mai fie cum a fost, nu implică neapărat o nuanţă nostalgic-paseistă a acestei rememorări; îmi este cu totul uşor să spun că Bucureştiul nu o să mai arate niciodată aşa cum arăta el spre 1900 sau oricînd mai înainte.

A spune acest lucru nu înseamnă obligatoriu mărturisirea unui regret. Pentru că o morală se desprinde din toată această poveste: contabilizarea dezastrelor prin care a trecut acest oraş se poate întinde pe pagini întregi. Ce-i, cred, mai important, este fantastica sa capacitate de regenerare, cu atît mai mult cu cît cei care erau pe aproape de a-l pune la pămînt nu au lipsit niciodată. În ciuda oricărei prime impresii, există în spiritul bucureştean o încordare aproape palpabilă; uneori, ea este o joie de vivre; cel mai adesea este însă încăpăţînarea de a trăi. Ea, mai curînd decît istoria, mă face să cred că acest oraş are, pe lîngă un trecut plin de farmec şi dramă, şi un viitor de luat în seamă. (sfîrşit)

26 iulie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | Un comentariu

25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)

Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.

Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.

Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.

Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]

În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.

 

Bibliografie

  1. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
  2. Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
  3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
  4. Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
  5. Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.

26 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Un comentariu

08/iul/2010 Poveşti din “Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi

Victoria finală a lui Dan Diaconescu

Adrian Cioroianu 

Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.

Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.

[[[   E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori?   ]]] 

La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.

Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.

În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.

- text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.

8 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , | Un comentariu

08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti, recent

PCR și somnul națiunii

 Neculai Constantin Munteanu (RFE/RL, 06 iulie a.c.)

Comuniştii moldoveni l-au trimis la Congres pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia sălii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Hotărât lucru, o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi cum nu le-ar fi ajuns guvernul Boc, scăderea salariilor, explozia preţurilor şi inundaţiile, a fost scos de la naftalină şi Partidul Comunist Român. Nu-i o glumă, nici măcar una proastă. Să li se fi făcut dor românilor de magazine goale, când se băga picioare de porc şi ghiare de pasare, de nopţile la vreme de iarnă când temeperatura din case nu trecea de zece grade, de cel mai bun fiu al poporului, de cuvântări magistrale, de indicaţii preţioase, de programe de două ore la televizor, de alte binefaceri ale epocii de aur?

Câteva sute de pensionari au votat, în Palatul Pionierilor, ctitorit de Ceauşescu, înfiinţarea Partidului Comunist. A fost înălţător. Zăpăciţi de căldură, au cântat Internaţionala, cu pumnul sus, au recitat poezii poezii patriotice de la Cenaclul Flacăra, au ascultat cuvântări moblizatoare, au aplaudat îndelung şi au lăudat realizările lui Nicolae Ceauşescu.

Nu doar prezenţa spirituală a lui Ceauşescu e semn că actualul PCR e o ciorbă reîncălzită. Partidul Alianţa Socialistă, acum devenit PCR, este o aşchie mai de stânga a Partidului Socialist al Muncii, înfiinţat de Ilie Verdeţ, nomenclaturist de cursă lungă înainte de 1989. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, de adăugat că Nicolae Rotaru, liderul noului PCR, a fost membru la vechiului PCR încă din 1977.

In afară de nostalgia pentru regimul Ceauşescu, ale cărui greşeli ar fi fost provocate de „trădătorii din interior”, de retorica comunistă, (demnitatea poporului, locuri de muncă, locuinţe, asistenţă medicală pentru toată lumea şi învăţământ gratuit), doctrina noului PCR e o nebuloasă fără soluţii la problemele României de azi. Drept care bătrînul strigoi comunist, Ion Iliescu, nu dă nici o şansă noului PCR. Nicolae Rotaru are explicaţia necesităţii unui partid comunist: actualul sistemul politic ar fi handicapat, îi lipseşte mâna stângă.

Noului PCR i-ar reveni rolul de mână stângă, tocmai când istoria i l-a conferit pe cel de mână moartă! Noul PCR nu suflă o vorba de securitate, iar comunismul fără o poliţie politică vigilentă este ca nunta fără lăutari şi Stalin fără gulag. O singură dată, în contextul raportului pentru condamnarea regimului comunist, Nicolae Rotaru întreabă ce-a făcut comunistul şi securistul şi Traian Băsescu înainte de 1989, uitând ca tot atunci a fost coleg de partid şi cu comunistul şi securistul.

Noul PCR s-a bucurat de solidaritate internaţională. Dar, dacă China şi Coreea de Nord s-au rezumat la prezenţa simbolică a doi consilieri de ambasadă, comuniştii moldoveni l-au trimis pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, care le-a urat comuniştilor români să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia salii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Dincolo de gafa de protocol, rămâne constatarea că dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul naţiunii naşte partide comuniste. Pe ambele maluri ale Prutului!

8 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 2 comentarii

08/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (9/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10)

În 1864, un Consiliu Comunal (alcătuit după modelul celor din capitalele importante europene) înlocuia deja vechiul sfat orăşenesc; de acum, primarul devine un personaj de referinţă al urbei şi adevărat este că Bucureştiul a avut, spre sfîrşitul secolului XIX, cîţiva primari remarcabili; fără încăpăţînarea lor este foarte probabil că trasarea marilor bulevarde (de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, începînd cu 1890) ar mai fi întîrziat. Primarul Pache Protopopescu a fost foarte destoinic în această privinţă

Cînd, pe 10 mai 1866, viitorul rege Carol I intra în Bucureşti, se împlineau deja aproape doi ani de cînd ţara – Bucureşti y compris – trecuse, oficial, la sistemul metrologic european (adică începuse a se obişnui cu metrul, kilogramul şi litrul). Desigur, prin pieţe mai ales se întîlneau încă vechile unităţi de măsură, după cum se întîlneau şi perenele defecţiuni ale cîntarelor, niciodată în favoarea celui care cumpără. Calendarul a fost o problemă aparte – vor mai trece cîteva decenii pînă cînd românii vor trece la cel gregorian (de la 1 aprilie 1919), recuperînd întîrzierea de 13 zile faţă de calendarul occidental. Chiar şi azi, mulţi români pot să jure că această întîrziere nu era de zile, ci de decenii, şi nu era de calendar, ci de toate cele…

Din 10 mai 1877, în contextul unui nou război ruso-turc, România devine independentă faţă de Imperiul Otoman şi, cum era şi firect, orgolioasa capitală nu putea să neglijeze marele eveniment, în care oricum tînăra armată română se comportase admirabil. Pe 8 octombrie 1878, trupele române reîntoarse victorioase au intrat triumfal pe Podul Mogoşoaiei (de acum încolo, Calea Victoriei); cîteva dintre cele mai importante artere ale oraşului au primit nume care aminteau de războiul de Independenţă: Calea Plevnei, Calea Griviţei, Calea Rahovei, Calea Dorobanţi, strada Smîrdan etc.

Bucureştenii vor fi, de acum înainte, tot mai mulţi: puţin peste 177 de mii în 1877, în 1916 vor fi deja peste 381 de mii, adică mai mult decît o dublare în mai puţin de 50 de ani. Şi, peste toate, ei erau scăpaţi măcar de o grijă: după 1880, ca urmare a primei amenajări serioase a Dîmboviţei, inundaţiile nu vor mai fi un pericol. Dar în locul acestei ameninţări vor apărea, în timp, mereu altele; nu pericolele sînt cele ce lipsesc vieţii bucureştene.

Oricum, dincolo de toate aceste modernizări în aspectul străzilor şi în moravurile trecătorilor, secolul XX ajungea la Bucureşti pe un fond de un optimism aproape contagios; desigur – aşa cum se întîmplă de regulă -, înţelegerea retrospectivă a acestei stări de spirit este mai curînd privilegiul urmaşilor – a noastră, a celor de azi – decît a locuitorilor de atunci. Există, desigur, mai multe istorii ale Bucureştiului capabile sa oglindească dinamica urbană din primele decenii ale secolului; dar, în opinia mea, una dintre oglindirile cele mai fidele se găseşte în literatura timpului – pentru că Bucureştiul a reuşit să devină, mai mult decît s-ar crede la o primă vedere, un oraş care şi-a jucat bine rolul de muză literară. Secolul bucureştean se naşte sub pana lui Ion Luca Caragiale şi creşte viguros în prozele lui Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, George Călinescu şi atîţia alţii; dar puţini l-au surprins atît de bine precum întîiul numit, dramaturgul bucureştean prin adopţie, născut puţin mai la nord de capitala României şi care avea să moară, cu puţine remuşcări totuşi, în capitala Germaniei. Pe străzile lui Caragiale se plimbă birjari, mahalagii şi precupeţe, în berăriile oraşului său găseşti funcţionarii şi negustorii urbei, precum în saloane vezi ofiţerii şi damele de familie bună. Pare greu de crezut azi că, în deplină contemporaneitate cu eroii lui Caragiale, Bucureştiul se îmbogăţea printr-o clădire precum cea a Ateneului – a cărui construcţie a durat 12 ani (1886 – 1897) şi a cărui renovare, peste un secol, cam tot pe atîţia. Dacă din întreg Bucureştiul ar fi existat numai Ateneul, oraşul înconjurător ar fi trebuit inventat; pentru că succesiunea de destinaţii ale acestei splendide construcţii proiectate de francezul Paul Albert Galleron este mai grăitoare pentru oraş decît pentru clăditre. Construită pe terenul destinat unui manej al “Societăţii Ecvestre Române”, sediu de pinacotecă, sală de audiţii, sală de expoziţii, bibliotecă şi cinematograf, Ateneul a fost pentru scurt timp, la începutul anilor ’20, şi sediu al Camerei Deputaţilor – un fel de recunoaştere al supremaţiei pe care, în primele decenii ale secolului, a avut-o politica în viaţa oraşului.

8 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 2 comentarii

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 


[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

8 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Un comentariu

07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10)

Licee, tramvaie şi dorobanţi

În 1859, Bucureştiul devine în mod aproape firesc noua capitală a Munteniei şi Moldovei unite (România mică) prin domnul Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Iaşii aveau, cu siguranţă, farmecul lor indeniabil; dar Bucureştiul avea un număr dublu de locuitori, o viaţă economică mai vie şi o viaţă culturală în plin dinamism – viaţă a cărei dimensiune strict legată de divertisment, oscilînd între flirt, şantan şi orgie, începea să fie notorie pe continent! (în paranteză fie spus, în noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au pătruns în apartamentul domnitorului Cuza, l-au găsit pe acesta în dormitor nu cu soţia, ci cu metresa sa, frumoasa Maria Obrenovici). Din 1853, celebra moară a lui Assan măcina grîu autohton prin forţa motorului de import cu aburi; din 1854, iluminatul străzilor se făcea cu ulei de rapiţă şi doar peste trei ani Bucureştiul devenea primul oraş din lume cu lămpi stradale consumînd petrol (Viena va avea lămpi cu petrol abia din 1859). A urmat apoi, în iluminatul public, gazul (din 1868) pentru ca în 1882 să apară în Bucureşti primele becuri electrice – primele, se înţelege, în faţa Palatului Regal. Din 1855, bucureştenii puteau trimite în voie telegrame, iar după 1890 cei cu dare de mînă au putut chiar vorbi la telefon.

Recensămîntul din 1860  vorbeşte despre un oraş de peste 120 de mii de locuitori, dintre care mai bine de o şesime erau negustori sau comercianţi; oraşul număra puţin peste 2 mii de case din lemn, aproape 5 mii de clădiri din pămînt dar deja peste 16 mii case de zid. Tot în 1860 a început şi pavarea străzilor cu piatră cubică, aceasta constituind la acel moment o notă de modernitate ce i-a impresionat în modul cel mai plăcut pe bucureşteni, mai ales pe cei ce agreau plimbările cu trăsura (sau caleaşca, pentru nostalgicii vremii), nedorind să se înghesuie, cu “toţii precupeţii” în tramvaiele cu cai (apărute în număr relativ împortant după 1871). Ceva mai tîrziu, din 1894, o nouă societate (viitorul binecunoscut STB, Societatea Tramvaielor din Bucureşti) introduce tramvaiul electric; dar aceasta nu a însemnat nici dispariţia imediată a tramvaielor trase de cai şi nici, cu atît mai puţin, a trăsurilor. Destinaţia obişnuită a bucureşteanului respectabil era centrul sau grădinile – sau “la bulivar”, pentru că de domni Goe veniţi în vizită oraşul nu a dus niciodată lipsă. După 1872, una dintre destinaţiile cele mai frecvente devine Gara Tîrgoviştei (devenită, din 1888, Gara de Nord, după model parizian). Prima fusese Gara Filaret, după ce, în august 1869, se inaugurase cu fast prima linie de cale ferată – un fast deloc proporţional cu mărimea liniei, doar pînă la Giurgiu; dar nu conta, începutul fusese făcut. Extinderea reţelei de cale ferată avea să dea naştere, în anii următori, unor scandaluri de proprorţii. Se poate spune că, în istoria recentă a Bucureştiului, aceste scandaluri politico-mondene aveau să atragă atenţia precum o făceau, altădată, incendiile, ciuma sau incursiunile turceşti, cu menţiunea, desigur, că numărul victimelor era cu mult mai mic – un fel de-a spune că marile scandaluri bucureştene s-au terminat, aproape invariabil, în coadă de peşte.

Anii ‘860 sînt ani buni pentru învăţămîntul bucureştean, şi el modernizat în spiritul timpului: liceele “Gheorghe Lazăr” şi “Matei Basarab” devin repere notabile pe harta oraşului (după 1860), lor alăturîndu-li-se, din 1865 liceul “Mihai Viteazul”. Liceenii au fost, de la bun început, o pată frumoasă de culoare pe străzile oraşului – chiar dacă, propriu-zis, inconfundabilele lor uniforme erau mai curînd sobre; pentru un tînăr, era de bon ton să fie văzut ieşind cu un pachet sub braţ de la vreuna dintre librăriile urbei, fie ea Hachette, Socec sau oricare alta; fără uniformă, el mai putea fi văzut ieşind şi de prin vreo berărie sau hălăduind pe străzi mai puţin frecventabile – dar bucureşteanul, îndeobşte, era tolerant şi trecea cu vederea aceste inerente şi pe deplin fermecătoare derapări ale vîrstei. Din vara lui 1864 apare şi edificiul impunător al Universităţii, iar din acest ferment din ce în ce mai activ al dascălilor, profesorilor şi intelectualilor în genere se va contura, în 1866, Societatea literară – viitoarea (din 1878) Academie Română. (VA URMA)

7 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 2 comentarii

07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei

Povestea celor două Polonii

05 iulie a.c.| presseurop.eu

Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010

Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010 – foto: AFP

Liberalul Bronisław Komorowski este noul preşedinte al Poloniei, după ce şi-a învins rivalul conservator Jarosław Kaczyński în alegeri care au reflectat marile diviziuni sociale. Presa naţională susţine că Komorowski va trebui să fie atent în realizarea reformelor şi asigurarea viitorului Poloniei în UE.

Polonia are un nou preşedinte – Bronisław Komorowski, candidatul partidului conservator la putere Platforma Civică (PO). Rezultatul a devenit clar abia în 5 iulie, când Comisia Electorală de Stat a anunţat reunirea voturilor din 95% din secţiile de votare. Cu 52.6 % din voturi, Komorowski şi-a învins rivalul, Jaroslaw Kaczynski, din partidul de dreapta Lege şi Justiţie (PiS), care a reunit  47.4  % din voturi. Cu câteva ore înainte, cu rezultatele reunite de la jumătate din secţiile de votare din ţară, peisajul era diferit, cu Kaczyński în faţă. În mijlocul sezonului de vacanţe polonez, o participare de 54,8 % (acolo unde participarea este în general mică – cea mai mare fiind 68.2 %) este considerată un rezultat bun.

Platforma Civică şi-a pierdut alibiul

Conform aşteptărilor, regiunile rurale şi mai sărace, precum şi alegătorii în vârstă, au votat pentru conservatorul Kaczyński în timp ce Komorowski a triumfat în zonele urbane mai mari (vezi harta electorală aici). Rzeczpospolita scrie că, în ciuda victoriei lui Komorowski, Kaczyński este cel care “a obţinut succesul în sens politic”, deoarece performanţele sale puternice, împreună cu sprijinul în creştere pentru PiS arată că cele două forţe politice majore ale ţării se regăsesc “egal echilibrate”. Platforma Civică “nu are garanţii pe viaţă că va rămâne la putere”, consideră cotidianul conservator.

Acum că Platforma Civică deţine atât preşedenţia cât şi biroul primului-ministru, partidul “şi-a  pierdut alibiul pentru a nu putea trece reformele necesare”, observă Rzeczpospolita în analiza sa post-electorală. Sub preşedinţia fostului preşedinte Lech Kaczynski, a fost blocată o reformă profundă a sistemului desănătate. Iar reformele suplimentare ale sistemului de sănătate, finanţelor publice, şi ale sistemului combinat de pensii şi sănătate ale agricultorilor sunt şi ele susceptibile de a fi nepopulare, prevede cotidianul din Varşovia, sugerând că înfrângerea pe muchie de cuţit a lui Kaczyński poate anticipa victoria partidului său la alegerile generale din 2011. Acelaşi lucru este  susţinut de cotidianul liberal Gazeta Wyborcza, avertizând partidul primului ministru că “dacă nu arată că este un partid reformator, deschis spre postulatele culturale ale democraţiei europene – va pierde următoarele alegeri”.

Nimic sensibil pentru Polonia sau polonezi

Votul de duminică a arătat că Polonia este o societate împărţită în două părţi egale, susţine Adam Michnik, redactor şef al Gazeta Wyborcza. Jumătatea victorioasă a Poloniei este cea care “vede viitorul ţării în UE – ca fiind o ţară de democraţie, pluralism, cu o economie de piaţă şi un stat de drept”. În timp ce partea pierzătoare – o “dreaptă autoritară reprezentată de Jarosław Kaczyński şi  tabăra lui… este periculoasă pentru democraţie în Polonia”. Michnik observă că diviziunea  tradiţională stânga / dreapta nu mai reflectă ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări din Europa de Vest, unde “un nou val de populism sub diverse steaguri ideologice”  câştigă din ce în ce mai mult din favorurile publice.

Deci, există vreo şansă pentru ca cele două Polonii să fuzioneze ? se întreabă Tomasz Lis, redactor-şef al săptămânalului de opinie Wprost, şi când “a juca pe această diviziune va înceta să mai fie profitabil politic ?” Răspunsul, se plânge acesta, nu va veni prea curând, deoarece “campania prezidenţială nu ne-a făcut să progresăm, şi nu a adus nimic important pentru Polonia sau pentru polonezi”. Lis lansează un apel compatrioţilor săi ca o dată pentru totdeauna să înceteze “să-şi piardă timpul – un factor vital în orice democraţie”. A venit vremea pentru reforme îndrăzneţe în finanţele publice, sistemul de sănătate, sau sistemul de pensii al agricultorilor, şi de a se construi o punte între Polonia bogată şi săracă. După cum observă Michnik, sprijinul puternic obţinut de  Jarosław Kaczyński arată că “mulţi polonezi tot nu se simt la ei acasă în propria lor ţară”. Cea mai mare provocare a noului preşedinte va fi să schimbe această stare de fapt.

7 iulie 2010 Posted by | Intelo | | Scrie un comentariu

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 


[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

7 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 2 comentarii

06/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (7/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10)

Sub domnia lui Gheorghe Bibescu a început, în 1846, construcţia unui teatru naţional, sub conducerea arhitectului vienez Hefft. Inaugurat chiar în seara de réveillon a anului 1852, cu participarea domnului Barbu Ştirbey, Teatru era la ora aceea, prin proporţii, al treilea în Europa; distrugerea lui în urma bombardamentelor germane de după 23 august 1944 a văduvit oraşul de una dintre cele mai bine gîndite clădiri ale sale.

După 1830, apar primele preocupări sistematice privind parcurile şi grădinile; la origine, toate fuseseră proprietăţi particulare, mai mult sau mai puţin înzestrate estetic. În prima jumătate a secolului, grădina Brăslea era loc de adunare pentru meseriaşi şi negustori; ulterior, pe locul ei a apărut grădina Ioanid (devenită apoi Puşkin, redevenită Ioanid…). După 1844, începe amenajarea parcului Cişmigiu, sub conducerea horticultorului german Meyer (încă o dovadă că oraşul devenise un punct de atracţie pentru arhitecţi şi constructori din Oocident, ca şi pentru cei mai buni meseriaşi din Balcani); parcul, aproape de forma sa actuală, a fost finisat în 1852. Kisseleff visase şi el amenajarea acestei grădini centrale a oraşului, iar bucureştenii mai în vîrstă încă îşi mai aminteau că în trecut pe locul noii grădini publice fusese lacul lui Dura, un negustor din vecinătate. În Cişmigiu – ca şi în Dîmboviţa – s-a prins peşte serios încă spre anul 1900; unii, mai mult braconieri de duzină decît nostalgici, mai încearcă şi acum, fără mare succes.

Pornit pe drumul modernizării, oraşul nu a fost totuşi ocolit de nenorocirile proprii istoriei şi tradiţiei sale: a fost, în ianuarie 1838, un puternic cutremur; în primăvara anului următor, Dîmboviţa şi-a ieşit iarăşi din matcă; în fine, în 1847, în chiar ziua de Paşti, tînăra divizie de pompieri a oraşului (organizată după principii moderne abia la 1845) a fost dramatic înfrîntă de un incendiu plecat din joaca unui copil şi care a ars 1.142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici şi mînăstiri şi 10 hanuri; casele, prăvăliile, chiar şi hanurile şi-au revenit repede; iarăşi, a fost mai greu cu bisericile.

Spre mijlocul secolului, Bucureştiul a devenit din nou decor revoluţionar, cu tot entuziasmul paşoptiştilor locului. O nouă generaţie – mai europeană decît toate cele anterioare la un loc – se pregătea să ia în mîini puterea. Pruncul român, numele foii lui C.A. Rosetti ce apare la Bucureşti în vara şi toamna lui 1848, poate fi citit şi ca o metaforă deloc deplasată.

În septembrie 1848, după înăbuşirea revoluţiei, Bucureştiul este din nou sub ocupaţie, de această dată una bicefală: turcii controlează o jumătate din oraş, iar ruşii – o altă jumătate (ca de obicei, jumătatea mai mare). Dar zelul transformator al epocii nu mai putea fi înfrînat de astfel de detalii pasagere (trupele de ocupaţie vor pleca după cîţiva ani). În 1850 ia fiinţă o nouă comisie pentru înfrumuseţarea oraşului. În ordinea priorităţilor, s-a început cu un nou pod peste Dîmboviţa şi cu noi cimitire, după planuri moderne: printre ele, cimitirul Bellu (grădina Bellului, înainte de a deveni cimitir, era pe la mijlocul secolului XIX scena unor petreceri cu răsunet!) şi cimitirul Ghencea, fiecare dintre ele intrate de atunci în istorie odată cu personaje care au ieşit din istorie. (va urma)

6 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 3 comentarii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.