G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10)

Licee, tramvaie şi dorobanţi

În 1859, Bucureştiul devine în mod aproape firesc noua capitală a Munteniei şi Moldovei unite (România mică) prin domnul Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Iaşii aveau, cu siguranţă, farmecul lor indeniabil; dar Bucureştiul avea un număr dublu de locuitori, o viaţă economică mai vie şi o viaţă culturală în plin dinamism – viaţă a cărei dimensiune strict legată de divertisment, oscilînd între flirt, şantan şi orgie, începea să fie notorie pe continent! (în paranteză fie spus, în noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au pătruns în apartamentul domnitorului Cuza, l-au găsit pe acesta în dormitor nu cu soţia, ci cu metresa sa, frumoasa Maria Obrenovici). Din 1853, celebra moară a lui Assan măcina grîu autohton prin forţa motorului de import cu aburi; din 1854, iluminatul străzilor se făcea cu ulei de rapiţă şi doar peste trei ani Bucureştiul devenea primul oraş din lume cu lămpi stradale consumînd petrol (Viena va avea lămpi cu petrol abia din 1859). A urmat apoi, în iluminatul public, gazul (din 1868) pentru ca în 1882 să apară în Bucureşti primele becuri electrice – primele, se înţelege, în faţa Palatului Regal. Din 1855, bucureştenii puteau trimite în voie telegrame, iar după 1890 cei cu dare de mînă au putut chiar vorbi la telefon.

Recensămîntul din 1860  vorbeşte despre un oraş de peste 120 de mii de locuitori, dintre care mai bine de o şesime erau negustori sau comercianţi; oraşul număra puţin peste 2 mii de case din lemn, aproape 5 mii de clădiri din pămînt dar deja peste 16 mii case de zid. Tot în 1860 a început şi pavarea străzilor cu piatră cubică, aceasta constituind la acel moment o notă de modernitate ce i-a impresionat în modul cel mai plăcut pe bucureşteni, mai ales pe cei ce agreau plimbările cu trăsura (sau caleaşca, pentru nostalgicii vremii), nedorind să se înghesuie, cu “toţii precupeţii” în tramvaiele cu cai (apărute în număr relativ împortant după 1871). Ceva mai tîrziu, din 1894, o nouă societate (viitorul binecunoscut STB, Societatea Tramvaielor din Bucureşti) introduce tramvaiul electric; dar aceasta nu a însemnat nici dispariţia imediată a tramvaielor trase de cai şi nici, cu atît mai puţin, a trăsurilor. Destinaţia obişnuită a bucureşteanului respectabil era centrul sau grădinile – sau “la bulivar”, pentru că de domni Goe veniţi în vizită oraşul nu a dus niciodată lipsă. După 1872, una dintre destinaţiile cele mai frecvente devine Gara Tîrgoviştei (devenită, din 1888, Gara de Nord, după model parizian). Prima fusese Gara Filaret, după ce, în august 1869, se inaugurase cu fast prima linie de cale ferată – un fast deloc proporţional cu mărimea liniei, doar pînă la Giurgiu; dar nu conta, începutul fusese făcut. Extinderea reţelei de cale ferată avea să dea naştere, în anii următori, unor scandaluri de proprorţii. Se poate spune că, în istoria recentă a Bucureştiului, aceste scandaluri politico-mondene aveau să atragă atenţia precum o făceau, altădată, incendiile, ciuma sau incursiunile turceşti, cu menţiunea, desigur, că numărul victimelor era cu mult mai mic – un fel de-a spune că marile scandaluri bucureştene s-au terminat, aproape invariabil, în coadă de peşte.

Anii ‘860 sînt ani buni pentru învăţămîntul bucureştean, şi el modernizat în spiritul timpului: liceele “Gheorghe Lazăr” şi “Matei Basarab” devin repere notabile pe harta oraşului (după 1860), lor alăturîndu-li-se, din 1865 liceul “Mihai Viteazul”. Liceenii au fost, de la bun început, o pată frumoasă de culoare pe străzile oraşului – chiar dacă, propriu-zis, inconfundabilele lor uniforme erau mai curînd sobre; pentru un tînăr, era de bon ton să fie văzut ieşind cu un pachet sub braţ de la vreuna dintre librăriile urbei, fie ea Hachette, Socec sau oricare alta; fără uniformă, el mai putea fi văzut ieşind şi de prin vreo berărie sau hălăduind pe străzi mai puţin frecventabile – dar bucureşteanul, îndeobşte, era tolerant şi trecea cu vederea aceste inerente şi pe deplin fermecătoare derapări ale vîrstei. Din vara lui 1864 apare şi edificiul impunător al Universităţii, iar din acest ferment din ce în ce mai activ al dascălilor, profesorilor şi intelectualilor în genere se va contura, în 1866, Societatea literară – viitoarea (din 1878) Academie Română. (VA URMA)

Anunțuri

7 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 2 comentarii

07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei

Povestea celor două Polonii

05 iulie a.c.| presseurop.eu

Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010

Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010 – foto: AFP

Liberalul Bronisław Komorowski este noul preşedinte al Poloniei, după ce şi-a învins rivalul conservator Jarosław Kaczyński în alegeri care au reflectat marile diviziuni sociale. Presa naţională susţine că Komorowski va trebui să fie atent în realizarea reformelor şi asigurarea viitorului Poloniei în UE.

Polonia are un nou preşedinte – Bronisław Komorowski, candidatul partidului conservator la putere Platforma Civică (PO). Rezultatul a devenit clar abia în 5 iulie, când Comisia Electorală de Stat a anunţat reunirea voturilor din 95% din secţiile de votare. Cu 52.6 % din voturi, Komorowski şi-a învins rivalul, Jaroslaw Kaczynski, din partidul de dreapta Lege şi Justiţie (PiS), care a reunit  47.4  % din voturi. Cu câteva ore înainte, cu rezultatele reunite de la jumătate din secţiile de votare din ţară, peisajul era diferit, cu Kaczyński în faţă. În mijlocul sezonului de vacanţe polonez, o participare de 54,8 % (acolo unde participarea este în general mică – cea mai mare fiind 68.2 %) este considerată un rezultat bun.

Platforma Civică şi-a pierdut alibiul

Conform aşteptărilor, regiunile rurale şi mai sărace, precum şi alegătorii în vârstă, au votat pentru conservatorul Kaczyński în timp ce Komorowski a triumfat în zonele urbane mai mari (vezi harta electorală aici). Rzeczpospolita scrie că, în ciuda victoriei lui Komorowski, Kaczyński este cel care „a obţinut succesul în sens politic”, deoarece performanţele sale puternice, împreună cu sprijinul în creştere pentru PiS arată că cele două forţe politice majore ale ţării se regăsesc „egal echilibrate”. Platforma Civică „nu are garanţii pe viaţă că va rămâne la putere”, consideră cotidianul conservator.

Acum că Platforma Civică deţine atât preşedenţia cât şi biroul primului-ministru, partidul „şi-a  pierdut alibiul pentru a nu putea trece reformele necesare”, observă Rzeczpospolita în analiza sa post-electorală. Sub preşedinţia fostului preşedinte Lech Kaczynski, a fost blocată o reformă profundă a sistemului desănătate. Iar reformele suplimentare ale sistemului de sănătate, finanţelor publice, şi ale sistemului combinat de pensii şi sănătate ale agricultorilor sunt şi ele susceptibile de a fi nepopulare, prevede cotidianul din Varşovia, sugerând că înfrângerea pe muchie de cuţit a lui Kaczyński poate anticipa victoria partidului său la alegerile generale din 2011. Acelaşi lucru este  susţinut de cotidianul liberal Gazeta Wyborcza, avertizând partidul primului ministru că „dacă nu arată că este un partid reformator, deschis spre postulatele culturale ale democraţiei europene – va pierde următoarele alegeri”.

Nimic sensibil pentru Polonia sau polonezi

Votul de duminică a arătat că Polonia este o societate împărţită în două părţi egale, susţine Adam Michnik, redactor şef al Gazeta Wyborcza. Jumătatea victorioasă a Poloniei este cea care „vede viitorul ţării în UE – ca fiind o ţară de democraţie, pluralism, cu o economie de piaţă şi un stat de drept”. În timp ce partea pierzătoare – o „dreaptă autoritară reprezentată de Jarosław Kaczyński şi  tabăra lui… este periculoasă pentru democraţie în Polonia”. Michnik observă că diviziunea  tradiţională stânga / dreapta nu mai reflectă ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări din Europa de Vest, unde „un nou val de populism sub diverse steaguri ideologice”  câştigă din ce în ce mai mult din favorurile publice.

Deci, există vreo şansă pentru ca cele două Polonii să fuzioneze ? se întreabă Tomasz Lis, redactor-şef al săptămânalului de opinie Wprost, şi când „a juca pe această diviziune va înceta să mai fie profitabil politic ?” Răspunsul, se plânge acesta, nu va veni prea curând, deoarece „campania prezidenţială nu ne-a făcut să progresăm, şi nu a adus nimic important pentru Polonia sau pentru polonezi”. Lis lansează un apel compatrioţilor săi ca o dată pentru totdeauna să înceteze „să-şi piardă timpul – un factor vital în orice democraţie”. A venit vremea pentru reforme îndrăzneţe în finanţele publice, sistemul de sănătate, sau sistemul de pensii al agricultorilor, şi de a se construi o punte între Polonia bogată şi săracă. După cum observă Michnik, sprijinul puternic obţinut de  Jarosław Kaczyński arată că „mulţi polonezi tot nu se simt la ei acasă în propria lor ţară”. Cea mai mare provocare a noului preşedinte va fi să schimbe această stare de fapt.

7 Iulie 2010 Posted by | Intelo | | Lasă un comentariu

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 


[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

7 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 2 comentarii