G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mikhail Gorbachev și Gennady Yanayev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

Anunțuri

28 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

31/mai/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (2/4)

Russian foreign policy within post- soviet era

 Irina Gucianu

(1/4); (2/4)

The geopolitics of the frozen conflicts

Although it would gain the status of partner of the western world, Russia would clearly define its own interests, especially in terms of the area of the former USSR, which now became generically ‘the close neighborhood’. This area of great interest for the Russia was about to gain a status that was consecrated by means of an authentic military doctrine in November 1993. It was in these spaces from the former perimeter of the USSR that were about to emerge the so-called ‘frozen conflicts’. One thing that we have to notice is the fact that the republics with the greatest problems into the post – soviet era were precisely those that did not prove to be receptive at the proposals launched by the leaders of Kremlin – that is to collaborate on different levels (economic, military, etc). The initiative of Mikhail Gorbachev Citește în continuare

31 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii

24/febr/2010 Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?

Iată o analiză interesantă a similitudinilor existente (sau nu) între preşedintele de azi al Rusiei, Dimitri Medvedev, şi fostul lider al URSS de la sfârşitul anilor 80, Mihail Gorbaciov. Declaraţiile de reformă, relaţiile cu aparatul, conştientizarea problemelor reale ale statului – toate acestea sunt luate în calcul. – EURAST

Can Medvedev emulate Gorbachev?

The odds don’t look good. The Russian president has repudiated key tenets of Putinism, but Putin is ignoring him.

By Leon Aron


 Los Angeles Times, February 10, 2010

The security of the United States continues to be tied to decisions in Moscow, as evidenced by President Obama’s touting of the pending strategic arms-control agreement with Russia in his State of the Union address. And those decisions, in turn, will hinge on Russian domestic politics. The central question is whether President Dmitry Medvedev’s increasingly radical rhetoric will begin to translate into policies that would spell a decisive break with those of his predecessor and current prime minister, Vladimir Putin.

Could 2010 become Medvedev’s equivalent of Mikhail Gorbachev’s 1987 – the year when, also after only two years in the Kremlin and against very strong opposition by hard-liners, Gorbachev began lifting totalitarian controls over politics by declaring glasnost and democratization?

Like Gorbachev in 1987, Medvedev faces tough odds. His speeches are still contaminated by the bluster and outright propaganda lies of Putinism. Moreover, unlike Gorbachev – who had the awesome power of the office of the Communist Party’s general secretary – Medvedev’s authority still appears to be on loan from Putin. It’s as if Gorbachev had ruled with Leonid Brezhnev watching over him.And yet, just as unmistakably, in the last few months, Russia’s president has not only dissociated himself from key tenets of Putinism but challenged and repudiated them, in effect chipping away at the legitimacy of the political and economic order he inherited. Medvedev’s critique was especially pointed and concentrated in his September article, „Rossiya, vperyod!” („Russia, forward!”), posted on the opposition Web daily Gazeta.ru – and more or less reprised, alongside propaganda cliches, in a November address to the Russian parliament. (desen: Moscow Times)

Medvedev described the Russian economy as „chronically backward,” „primitive” and dependent on raw-materials exports. The system „largely ignores” the needs of people, while businesses are averse to inventing or manufacturing things and, instead, trade in commodities and imported goods. The competitiveness of Russian-made goods in world markets is „shamefully” low. Labor productivity is meager as well, as is the quality of „half-Soviet” social services.Corruption is ubiquitous, Medvedev goes on to say, and people are all but defenseless against „arbitrariness, non-freedom and the disdain”for the law and the courts that corruption breeds. The wide-spread „paternalistic sentiments” result in a lack of initiative and a dearth of new ideas in an „archaic society” where the „bigwigs” think and decide for everyone.

Medvedev also has called for an end of the era of „petulance, haughtiness, the inferiority complex, mistrust and hostility” in relations with leading democracies, and advocates reversing Russia’s confrontation and self-isolation.

Yet the Russian president’s most portentous, if little noticed, rhetorical break with Putinism goes to the issue of modernization. His statements amount to a rejection of Putin’s choices. First, he wrote that oil and gas, in effect, cannot be the cornerstones and engines of lasting prosperity and progress. A truly great modern state cannot be built on petrodollars. Instead, Medvedev reiterated in the November speech, Russia must develop an „intelligent,” knowledge-based economy. He also rejected the „classic” model of Russian economic modernization in which – from Peter the Great to Stalin (with Putin as their proud heir) – industrial breakthroughs have been accompanied by an ever greater expansion of state control over society.In perhaps his most impassioned posting – an Oct. 30 video titled „The memory of national tragedies is as sacred as the memory of triumphs” on Medvedev’s personal blog – he castigated the creeping whitewash of Stalin and Stalinism under Putin by declaring that no „state interests” could justify the „destruction of their own people” and „millions of ruined lives.”Instead, the modernization Medvedev envisions would be founded on humanistic values, on freedom, personal responsibility and individual success, according to the post. Russia must prove to itself and the world, he declared in the November speech, that the country can succeed in a different mode of modernization: not by coercion but persuasion, not by repression but by the flowering of each person’s creativity, not by fear but by self-interest. Perhaps the most frequent words in his recent speeches and blog postings are svoboda and svobodnyi – „freedom” and „free.”

In the meantime, Putin’s reaction (and the entire „setup” between the two) remains the $1-million question. Is it a „good-cop/bad-cop” routine to assuage the people until Putin regains the presidency in 2012? Is it indicative of the elite understanding that the „power-vertical model” – that is, the Kremlin’s domination of the country’s politics and, increasingly, the economy – has run its course and very gradual liberalization is needed to reignite private initiative as the engine of economic growth?

No one but Putin knows the answer.

Thus far, Putin – who continues to be far more popular with the people than Medvedev – has chosen the political textbook strategy of ignoring his junior partner’s critiques. He never takes on his protege directly, publicly upholding the facade of unanimity. Yet Putin’s de-facto refutations, in deed or word, come fast.Thus, when Medvedev and his top advisors in June intimated Russia’s imminent entrance into the World Trade Organization, Putin announced within days that Russia would not join except as a member of the Russia-Belarus-Kazakhstan „Customs Union” – that is, not in a foreseeable future. And on the same day that Medvedev posted the „Russia, forward!” article, Putin described Russian politics and the economy to a group of journalists and experts as „fully in line with international standards.”

Such rhetorical shadowboxing cannot continue indefinitely. Like Gorbachev, Medvedev will soon discover that no progress – economic, political, social – is possible without restoring a modicum of trust between the state and society, the power and the people.

This will not be an easy task. The most damaging legacy of Putinism has been the pervasive cynicism born of daily powerlessness amid lies, corruption and cruelty. The reaction of the Russian independent media (confined largely to the Internet) to Medvedev’s rhetorical offensive epitomizes this attitude: Cautiously hopeful comments have been more than counterbalanced by skepticism or even outright dismissal and derision because of the glaring mismatch between words and deeds.What might some Medvedev deeds include? Gorbachev began by releasing Andrei Sakharov from exile in Gorky in December 1986. Medvedev’s equivalents might include an unconditional pardon for the former leading Russian entrepreneur Mikhail Khodorkovsky, who is facing a kangaroo court’s sentence of up to 22 years in jail. The murderers of the opposition journalist Anna Politkovskaya in 2006 need to be brought to justice, and the masterminds (not just those who carried out the order) tried in open courts.

There should be an investigation of the shamelessly fraudulent local „elections” in October; a follow-up on the promise made in the state-of-Russia speech to audit (and eventually privatize) state corporations – created by Putin with Gazprom and Rosneft as his models, and widely believed to be hubs of corruption and mismanagement. Medvedev should, at long last, conduct a credible and full investigation into the 1999 apartment bombings that critics allege were engineered by the secret services to justify the invasion of Chechnya and boost Putin’s popularity.And perhaps most important, he should relax and eventually abolish the Kremlin censorship of television, enabling Russians to learn the truth about the real state of affairs.

If Medvedev is indeed determined to follow in Gorbachev’s footsteps, his rhetoric must be a prologue to actions. In 2010, his glasnost must be followed by perestroika policies – or he will fade into irrelevance.

Leon Aron, resident scholar and director of Russian studies at the American Enterprise Institute, is the author, most recently, of „Russia’s Revolution: Essays 1989-2006.”

24 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

18 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 EURAST recomandă: M. Gorbaciov despre căderea Zidului berlinez

Now Clear Away the Rubble of the Wall

MIKHAIL GORBACHEV

(text publicat de ultimul lider sovietic în ediţia din 3 noiembrie a.c. a cotidianului The New York TimesEURAST)
 
 
The year 1989 was a turning point for Europe and for the world, a time when history went into high gear. This acceleration was symbolized by the fall of the Berlin Wall and the velvet revolutions in Central and Eastern Europe. Totalitarian and authoritarian regimes were exiting the stage of history.

Those events, and their peaceful unfolding, were made possible by changes that began in the Soviet Union in the mid-1980s. We initiated them because they were overdue. We were responding to the demands of the people, who resented living without freedom, isolated from the rest of the world.

In just a few years — a very short time in history’s span — the main pillars of the totalitarian system in the Soviet Union were dismantled and the ground was readied for a democratic transition and economic reforms. Having done that in our own country, we could not deny the same to our neighbors.

We did not force changes upon them. From the outset of perestroika, I told the leaders of the Warsaw Pact countries that the Soviet Union was embarking upon major reforms but that they had to decide what they would do. You are responsible to your people, I said; we will not interfere.

In effect it was a repudiation of the so-called Brezhnev Doctrine, based on the concept of “limited sovereignty.” Initially, my words were met with skepticism, seen as yet another purely formal statement by a new general secretary of the Communist Party. But we never wavered, and that is why the developments in Europe in 1989-1990 were peaceful, without bloodshed.

The biggest challenge was the unification of Germany. As late as the summer of 1989, during my visit to West Germany, journalists asked me and Chancellor Helmut Kohl whether we had discussed the possibility of German unification. I replied that we had inherited that problem from history and that it would be addressed as history evolved. “When?” journalists asked. The chancellor and I both pointed to the 21st century.

Some might say we were poor prophets. Fair enough: German unification occurred much earlier — by the will of the German people, not because Gorbachev or Kohl wanted it. (text integral)

4 Noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , | Lasă un comentariu