G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

Anunțuri

25 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania

Mai mulţi copii de la cei deştepţi

Matei Martin

Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.

În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.

Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

___________________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

 

25 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu