G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 Mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

03/oct/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (3/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)

În toată această fabulă modernă, Germania a fost motorul principal al alianţei. Inventivă, deprinsă cu munca şi un excelent exportator de bunuri tehnologice, ea trage în jugul comun ca un taur mecanizat şi aduce cel mai mult la masa comună. Îndeobşte, europenii se enervează când vreo puştoaică din Germania se întâmplă să câştige un concurs precum Eurovision-ul[1] sau când echipele de fotbal germane (butucănoase în raport cu graţia dezinvoltă a echipelor latine) se întâmplă să pună ceva probleme vreunui mare club de fotbal mediteranean. În vremuri de prosperitate şi siguranţă, germanii sunt numai buni de ironizat; dar când apar norii, e de la sine înţeles că ei trebuie să construiască umbrela comună. Sub care să se adăpostească cu toţii: şi porcuşorii de ocazie, şi veteranii clubului, şi nou veniţii.

Soarta ideii europene, astăzi, depinde de imaginaţia liderilor săi politici. Şi nu mă refer neapărat la liderii săi comunitari, proaspăt instalaţi anul trecut la Bruxelles (van Rompuy şi lady Ashton), ci la acea generaţie de oameni de stat cu răspunderi naţionale (şi consecinţe europene ale gesturilor lor!) care au dat contur noii Europe la începutul anilor ’90. Va fi cancelarul Merckel capabilă să se ridice la înălţimea vizionară a lui Helmut Kohl? Britanicul Cameron va fi învăţat el oarece din thriller-ul politic cu pasaje gotice al doamnei Thatcher? Va ajunge vreodată hiperenergicul Sarkozy la amploarea regală a gesturilor politice ale fostului preşedinte Mitterand? Altfel spus: va fi actuala generaţie de lideri comunitari la fel de isteaţă (sau de norocoasă) precum precedenta? Şi mai există un detaliu. Într-un recent editorial, filozoful german Jürgen Habermas deplângea faptul că nimeni nu pare a conştientiza pe deplin «acest important punct de cotitură» pe care criza de acum a euro (şi a Europei) îl reprezintă[2]. La doar doi ani de la semnarea Tratatului de la Lisabona (şi la câteva luni de la validarea lui în toate statele membre), acest contract comun ce stă la baza Uniunii îşi vede limitele: lipsa unui “instrument comun” sau a “unui mecanism de criză” apt să contrabalanseze tendinţele centrifuge proprii stării de insecuritate financiară. 

Sfârşitul unei fantasme?

O precizare: în ciuda în ceea ce îndeobşte se crede spre periferiile (geografice) ale Europei – vezi cazul României sau Bulgariei, de exemplu, unde abia dacă există o preţuire simbolică faţă de moneta naţională leu/leva –, ideea monedei comune europene (adoptată în mod formal în Tratatul de la Maastricht, din 1992) a stârnit de la bun început multiple proteste în mediul economiştilor occidentali (mai cu seamă germani, e adevărat[3]). Principala problemă – spuneau aceştia – era aceea că viitorul euro aducea, într-adevăr, unirea diferitelor monede naţionale, dar tot el lăsa politicile fiscale naţionale la fel de coordonate între ele precum fuseseră şi mai înainte[4] (adică relativ). Altfel spus: prin ce magie 1 euro grec urma fi obligat să rămână la fel de puternic precum 1 euro german?

Într-o implicită legătură cu acest detaliu s-a aflat decizia Marii Britanii de a nu adera la zona euro. Problema e, în esenţă, una tehnică – dar poate fi totuşi comprehensibilă nespecialiştilor care suntem: Banca Centrală Europeană nu poate (teoretic, prin statutul său) împumuta direct bani unui guvern al unei ţări UE care intră în deficit (precum cazul Greciei azi, să zicem), iar pe de altă parte nu există nici mecanismul prin care ţara respectivă să iasă (sau să fie exclusă, la nevoie) din zona euro. Spune istoricul Ferguson: «această rigiditate a fost una dintre raţiunile pentru care expertul Martin Feldstein de la Harvard a prezis că moneda unică va conduce nu la o mai mare armonie, ci la conflict». Ce putem adăuga noi, ca europeni? Să sperăm că se înşeală, amândoi. (va urma)


[1] Precum s-a întîmplat la ediţia din mai a.c. Atunci, brusc, toţi comentatorii şi-au adus aminte că Germania este principalul contributor financiar pentru show-ul cu pricina şi, evident, au spus aceasta cu multe nuanţe de reproş şi insinuare.

[2] Jürgen Habermas, “Destinul nostru impune acţiunea”, în Die Zeit, 26 mai 2010.

[3] Va rămâne în istorie, de exemplu, scrisoarea deschisă pe care, la finele anilor ’90, peste 100 de economişti germani au adresat-o guvernului de la Berlin – în ideea apărării monedei naţionale marca; fără succes.

[4] Niall Ferguson, “The end of the euro”, în Newsweek, 20, 17 mai 2010.

3 Octombrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 3 comentarii

23/iun/2010 Geopolitica fotbalului: Europa, un continent în ofsaid ● Soarta Angelei Merkel depinde de naţionala germană de fotbal?

Fotbal

Un continent în ofsaid

22 iunie a.c. | La Stampa, Torino | preluat prin presseurop.eu

Atacantul german Lukas Podolski, după înfrângerea Germaniei în faţa Serbiei, cu 1 la 0.

Atacantul german Lukas Podolski, după înfrângerea Germaniei în faţa Serbiei, cu 1 la 0 – foto: AFP

Fotbalul reflectă adeseori realitatea. Campionatul Mondial nu face excepţie : marile echipe europene par timorate, confuze şi ezitante, ca şi guvernele lor. Iar foştii outsideri ai ţărilor emergente sfidează fosta supremaţie europeană.

Paolo Mastrolilli

Şi în fotbal am devenit un continent „vechi„, ca şi în politică, economie şi societate. Idei vechi, vechi obiceiuri, vechi greşeli cunoscute de toţi, dar păzite cu gelozie. I-aţi văzut în ultimele zile la televizor, pe aceşti Marcello Lippi, Fabio Capello şi Raymond Domenech, antrenorul Italiei, Angliei şi Franţei ? Nu semănau ei surprinzător de bine cu liderii periclitanţi ai ţărilor lor respective ieşind dintr-o reuniune a Consiliului European consacrată crizei ? Citește în continuare

23 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

30/mai/2010 E duminică, e comics: despre cine munceşte în familia europeană

Chiar dacă euro nu se simte tocmai bine…

by Bertrams

… cineva, în familia europeană, tot trebuie să muncească!

by Danziger

30 Mai 2010 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

23/mai/2010 Dacă e duminică, e comics: din nou despre criza euro (şi a Europei)!

Probabil că există unele diferenţe Nord – Sud în Europa de azi…

by Bertrams

… dar important este să rămânem calmi în faţa crizei euro!

by Bertrams

23 Mai 2010 Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

16/mai/2010 Dacă e duminică, e comics: Europa a început (şi poate se termină!) în Grecia!

Europa luptă din greu cu criza grecească  !…

 

… şi trebuie să rămânem optimişti până la capăt!

by Pismetrovic, 2010

16 Mai 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 (Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?

Un test pentru viitorul UE

(şi pentru identitatea europeană)

 

Adrian Cioroianu

Deseori aniversările pun probleme, atât în viaţa indivizilor cât şi în cea a instituţiilor. Este cazul Zilei Europei din acest an – un 9 mai care a stat sub semnul crizei financiare şi economice globale. Dar temerile celor autentic preocupaţi de starea Uniunii Europene sunt însă mai mari. Pentru că nu numai criza financiară dă frisoane, ci şi semnele unei posibile crize de identitate europeană. Într-un an al alegerilor europene, o atare perspectivă nu era chiar ceea ce ne lipsea.

Când, pe 9 mai 1950, prim-ministrul francez Robert Schuman propunea înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – episodul întâi din povestea viitoare a UE –, scopul mărturisit era acela de a face ca un nou război între Franţa şi Germania să fie „nu numai de neconceput, ci şi imposibil de pus în practică”. Mai simplu spus, Uniunea Europeană de azi s-a născut, acum aproape şase decenii, din teama de un nou conflict. De la bun început, Franţa şi Germania (sau RFG, până în 1990) au fost campionii mişcării de integrare – şi au fost totodată, trebuie spus, şi principalii cotizanţi pentru ca această integrare să funcţioneze.

În timpul războiului rece, comunitatea occidentală a găsit un motiv suplimentar de solidaritate: teama de ameninţarea sovietică. Dar în ultimul deceniu situaţia s-a schimbat considerabil. Fosta Europă a celor 15 a ajuns la 27 de membri. Unde-s mulţi, puterea creşte – aceasta este valabil în teorie (sau în poemele mobilizatoare), dar în practică realitatea e mai nuanţată. Cu zece noi membri în 2004 şi alţi doi în 2007 (adică un total de 12, din care 10 din spaţiul Europei Centrale şi de Est), Uniunea Europeană pare a fi ajuns la morala vechiului proverb care spune că nici un lanţ nu este mai puternic decât cea mai slabă dintre zalele sale.

Rămâne, deci, de văzut dacă această accelerată aglomerare sub faldurile steagului albastru cu stele galbele ar putea fi în măsură să dezvolte o nouă solidaritate. Cel puţin deocamdată, ea nu se vede. Pe de o parte, euroscepticismul este în creştere în statele „vechii Europe” şi, după o perioadă de optimism în bună măsură artificial (vezi cazul României, unde nu a existat practic om politic sau grup politic care să se fi opus aderării la Uniune!), este de aşteptat ca euroscepticii să se înmulţească şi în statele „noii Europe”. Criza economică nu este, în sine, un alibi pentru aceste evoluţii (involuţii?), ci doar hârtia de turnesol care face să apară în lumină faliile unei sciziuni în ceea ce ne place să numim identitatea comună europeană.

La sfârşitul lunii aprilie a.c., Germania – principalul contributor la bugetul Uniunii – a anunţat că va păstra restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii provenind din cele opt state est-europene care au aderat la UE în 2004 (după cum supuse restricţiilor rămân şi cele două state aderate în 2007, adică România şi Bulgaria). În teorie, această discriminare faţă de cetăţenii primelor opt state trebuia lichidată în 2009, dar Germania a invocat o clauză care-i permite amânarea reglementării din cauza unor situaţii excepţionale (legate de criză – ultimele evaluări prevăd că economia Germaniei se va „contracta” cu 6 procente în acest an).

Desigur, există o logică în primul rând politică în spatele acestei decizii. În toamna acestui an, Germania are programate alegeri şi cele două mari partide care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare se vor afla în competiţie deschisă, fiecare încercând să impună viitorul cancelar (fie Angela Merkel, din partea Uniunii Democrat Creştine, fie Frank Walter Steinmaier – actualul ministru de Externe –, candidatul Partidului Social Democrat). Pe fondul acestei competiţii politice trebuie văzută şi măsura de menţinere a restricţiilor. Chiar dacă aceasta reprezintă „o trădare a logicii frontierelor deschise ale Europei” (cum o sancţionează The Economist, ediţia din 2 mai a.c.), măsura arată că, în politica germană actuală, priorităţile naţionale câştigă şi mai mult teren în faţa celor europene.

Iar în tot acest peisaj alegerile europene sunt un prim test – în Germania şi în toate statele UE. Nici cei mai optimişti dintre europeni nu se aşteaptă la o prezenţă la urne semnificativă; dimpotrivă, e foarte probabil ca media europeană să fie sub 50 de procente – ceea ce pune în discuţie (nu ar fi prima oară, dealtfel) reprezentativitatea parlamentului Uniunii. Este, de asemenea, foarte probabil ca numărul extremiştilor care vor ajunge în acest for să fie mai mare (cum se ştie, crizele sunt cu mult mai prielnice pentru extremele politice decât pentru orientările politice tradiţionale). În condiţiile în care Tratatul de la Lisabona încă nu este adoptat de toate statele membre iar euroscepticismul – cum spuneam – progresează, putem spune că suntem martorii unuia dintre cele mai delicate momente din istoria de şase decenii a UE. Mai mulţi oficiali ai unor state din zona noastră au avertizat că falia Est-Vest la nivelul Uniunii ar putea deveni şi mai vizibilă în climatul plin de suspiciune reciprocă al recesiunii care ne ameninţă – vezi declaraţia plină de sarcasm a prim-ministrului polonez Donald Tusk care spunea, în februarie a.c., că dacă barca UE se clatină rău, Bruxelles-ul ar putea arunca peste bord câţiva pasageri (nu în sensul excluderii cuiva din UE, ci în sensul că s-ar căuta ţapi ispăşitori pentru nota de plată a crizei, iar presupusa solidaritate a statelor membre s-ar putea transforma într-un strigăt panicat de „scapă cine poate”).    

Recent, la începutul lunii mai a.c. (ca o coincidenţă, în chiar preziua sărbătorii Europei!), parlamentarii germani au adoptat o rezoluţie prin care sugerau sancţionarea României (prin nealocarea de fonduri europene) sub motivul ineficienţei luptei anti-corupţie din această ţară. Nu neg că ar fi corupţie în România – ci mă grăbesc să adaug că, la nivelul UE, nu deţinem, totuşi, monopolul ei (doar că alte state îşi spală rufele în familie, pe când noi apelăm la detergentul altora). Drept care, în virtutea celor de mai sus, cred că nu soarta justiţiei în România i-a alarmat în primul rând pe parlamentarii germani şi nici soarta acestei Uniuni din care şi România face parte – ci au fost mânaţi de propriile lor priorităţi politice, mai mult germane decât europene.

____________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 5, mai 2009.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 1 comentariu

09/dec/2009 Avanpremieră: o analiză a propunerii preşedintelui Rusiei privind un tratat european de securitate

… în curînd pe GEOPOLITIKON o analiză a propunerii preşedintelui rus Dimitri Medvedev privind un (nou) tratat european de securitate. Ce înseamnă acesta? Cui ar folosi? Ce ecouri poate avea?

Rusia vrea un sistem de securitate european

(cu ea însăşi în rol de garant!)

Adrian Cioroianu

 Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).

Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.  (textul integral, în curînd)

9 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

(acest text are un update în 13 noiembrie a.c.)

Ştiri de ultimă oră spun că este foarte posibil ca preşedintele Barack Obama să nu poată vizita Europa în cursul săptămînii viitoare: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte ocupată a preşedintelui SUA.

Fără îndoială că argumentul este credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor „rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţător în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară!

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. – cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică.

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai „mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe state (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 state, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt gîndite şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea de acum.

ii) Multe dintre ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Praga, Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte „sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că nu toate audienţele i se par egale în importanţă.

iii) Şi totuşi, el nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008!  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau dacă ar trebui să o facă vreodată.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului berlinez. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy declara „Ich bin ein Berliner”; două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov „Mr. president, tear down this wall!”. În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi greşeala vizavi de polonezi) sau dacă este vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei „ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele & actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie.

4 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , | 1 comentariu

11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

11 Iunie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 2 comentarii

26/ian/2009 Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?

(… şi în ce anume să o schimbe?)

Obama şi marea provocare din faţa Americii    

 Adrian Cioroianu

 De la foşti colegi din Externe din Bucureşti şi până la foşti colegi de şcoală generală din Craiova, ceva lume m-a întrebat în ultima vreme ce se va întâmpla pe mai departe cu Barack Obama, noul preşedinte al SUA. M-am eschivat, sub pretextul că pot vorbi mai uşor despre trecut decât despre viitor, şi n-am dat un răspuns ferm. În schimb, am primit eu însumi multe ipoteze foarte categorice: ba că va reuşi în tot ce a spus, pentru că e simpatic şi deştept; ba că-l vor împuşca şi pe el, ca pe Kennedy; ba că va fi foarte bun pentru ţări ca România; ba că va fi mai slab decât Bush Jr. în privinţa relaţiilor cu Rusia. Aproape tot românul a avut, în aceste ultime zile, opinia lui despre preşedintele Obama. Ceea ce mi se pare îmbucurător – este dovada cea mai clară că lumea e tot mai mică (ceea ce ştiam deja) şi că românii sunt tot mai interesaţi de lumea în care trăiesc (ceea ce-i îmbucurător, dată fiind tembelizarea promovată adesea de televiziuni).

Două crize: una financiară, alta de imgine

Dar ceea ce se vede mai puţin clar din România este că noul preşedinte american are pe primele file ale agendei sale nu una, ci două mari priorităţi. Una este criza financiară, evident. Noua administraţie trebuie să refacă încrederea cetăţeanului american în bănci, în bursă şi în economia naţională. Printre atâtea incertitudini legate de această criză, un lucru e cert: dacă Statele Unite vor depăşi criza, întregii lumi îi va fi mai uşor s-o facă.

Dar cea financiar-economică nu este singura criză din faţa noului preşedinte. El a mai moştenit una, cel puţin la fel de gravă: o criză de imagine a Americii în lume. În multe locuri de pe mapamond, legenda pozitivă a Americii a intrat în declin. Cea mai mare putere a lumii de azi, care are arsenalele cele mai vaste şi mai moderne, care poate trimite trupe în orice punct de pe hartă şi care testează în laboratoare arme care ieri erau butaforie prin filme SF, această mare şi măreaţă ţară are totuşi călcâiul ei vulnerabil. Îndeajuns de puternică încât, la nevoie, să impună celuilalt justeţea unei idei, America a ajuns deficitară în ceea ce savanţii numesc soft power – adică acele instrumente prin care îl convingi pe celălalt că o idee este justă.

Mereu în ultimele două secole America a avut o legendă preponderent pozitivă. Celor rămaşi, oriunde în lume, fără speranţe, America le-a mai oferit o şansă. Celor supuşi fărădelegii pe pământul natal, America le-a dat libertăţi şi legi. Un calic din Irlanda, un paria din India, fiul de iobag din Transilvania, orfanul din Kyoto sau flămândul din Sicilia, cu toţii, odată ajunşi în America, au devenit cetăţeni şi au primit cel mai mare bun dintre toate: dreptul de a-ţi căuta propria fericire. În războaiele mondiale, America a fost de partea Binelui şi a trimis în luptă soldaţi tineri, grămezi de bani şi munţi de conserve. În războiul rece, America a fost tot de partea cea bună şi a pus la bătaie unde radio, vedete de celuloid şi alte grămezi de bani. Pe scurt, unde a fost America acolo a fost cauza cea dreaptă. Românii au simţit asta – deşi, prin labirintul istoriei, ei nu au fost mereu alături de America. În anii ’40, părinţii şi bunicii noştri se rugau la icoane ascunse „să vină americanii”, să ne scape de Hitler şi, mai apoi, de Stalin. În anii ’80, generaţiei mele de tineri utecişti i se vorbea pe larg despre şomajul din SUA, despre cursa înarmărilor şi despre indicii criminalităţii din Harlem. Şi totuşi, nouă ne era dragă America, pentru că ea ni se părea a fi, înainte de toate, ţara blugilor trainici, a filmelor cu John Wayne şi a posterelor cu Pamela din serialul Dallas.

Studenţii văd azi o altă Americă

Însă pentru mulţi dintre tinerii lumii de azi, America este, înainte de toate, jandarmul mondial. În primii ani ’90, întâlneam tineri italieni, francezi sau greci care-mi spuneau că America nu mai este de partea bună a istoriei. Acum întâlnesc frecvent studenţi români care spun acelaşi lucru. Şi unora, şi altora le-am răspuns să stea liniştiţi şi-o să le treacă (din păcate, acest gen de frondă anti-tot trece odată cu vârsta). Studenţilor români le mai spun că fără acest jandarm (când el a purtat chipul lui Bush Jr.) România nu ar fi fost membră NATO.  Dar nu ştiu pe câţi am convins. America nu are nevoie de alibiuri – ci de un vis suficient de frumos încât din el să încolţească o nouă legendă pozitivă.

Drept care cred că cea mai grea sarcină pentru Obama aceasta va fi: să reîmpace lumea cu America şi să refacă încrederea lumii în valorile americane. Şi mai cred că toată ceremonia de la Washington, din 20 ianuarie a.c., a fost o uriaşă demonstraţie de soft-power. Mulţi au fost intrigaţi de cei 170 de milioane de dolari cheltuiţi pentru eveniment – pe timp de criză! Nu; suma n-a fost o cheltuială, ci o investiţie: în a se demonstra că America nu este un jandarm obtuz, ci ţara în care după jurământul preşedintelui apare la microfon o poetă şi recită din creaţia proprie; ţara în care în onoarea primului preşedinte de culoare cântă un cvartet alcătuit din patru muzicieni americani din care unul era de etnie evreu, unul era japonez, unul latino şi altul afro. Obama a jurat pe Biblia din 1861 a lui Abraham Lincoln şi alţi doi pastori – unul alb, altul de culoare – s-au rugat pentru el şi pentru America. Alţi patru foşti preşedinţi americani erau de faţă – ca să arate că America e unită. Totul, în faţa a 2 milioane de cetăţeni veniţi from coast to coast ca să vadă evenimentul cu ochii lor. Un eveniment ale cărui detalii au fost premeditate în amănunt – mai puţin, poate, încăpăţânarea frumoasă a noului preşedinte de a merge apoi pe stradă, la pas, spre disperarea badigarzilor, pentru a-şi saluta concetăţenii.

Uneori îmi spun că e de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor.

__________________________________

text publicat, într-o variantă restrînsă,  în revista „Scrisul românesc”, nr. 2, februarie 2009

26 Ianuarie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu