G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate 🙂 ! 

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi
Anunțuri

29 Mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

29/mai/2011 Dacă-i duminică, e comics: un desenator pe nume Bok (!) îl ironizează pe Barack Obama

Preşedintele Barack Obama a avut câteva discursuri importante în ultimul timp…

by Bok, 2011

… şi, în paralel, pe fond de uragane, dezbaterea privind încălzirea globală continuă în SUA…

by Cardow, 2011

… şi doar Gaddafi este gata să meargă până la capăt(ul alor săi).

 by Bertrams, 2011

(selecţia imaginilor: Dana Botofei & Adrian Cioroianu, mai 2011)

29 Mai 2011 Posted by | arta, caricaturi / comics | , , , , , , | Lasă un comentariu

29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre „Nişte fete”, de Neil LaBute

Proaspăt, agreabil, inteligent

Mircea Morariu

Piesa Nişte fete de Neil LaBute, impecabil tradusă în limba română de Bogdan Budeş, poate fi rezumată la modul vesel-ironic în care o face regizorul Cristi Juncu în caietul- program al spectacoluli realizat în colaborare de Teatrul „George Ciprian” din Buzău şi Fundaţia „Catharsis”. Mi-ar fi plăcut să îl citez pe directorul de scenă, dar cum am fost acuzat de pedanterie profesorală tot citând în cronicile mele pe unii şi pe alţii, nu transcriu zicerile lui Cristi Juncu, ci îl pastişez pur şi simplu Citește în continuare

29 Iunie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

28/iun/2010 A apărut numărul pe luna iunie a.c. al revistei „Scrisul românesc”

… sumarul integral al revistei, în format pdf – revista sr6_2010

Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade

28 Iunie 2010 Posted by | arta, Geopolitica, Intelo | , | Lasă un comentariu

21/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre „Ce face Congresul?” de Ődön von Horváth

Totul „la dublu”

Mircea Morariu

Fiu nelegitim al unui diplomat austriac, autorecomândându-se drept maghiar cu strămoşi austrieci, născut în anul 1901 în Croaţia, educat în Ungaria, Austria, Germania şi Slovacia, trăitor în Germania şi Austria, exemplu poate greu de egalat pentru condiţia de multietnic, de cetăţean al Europei, cu aspiraţii la condiţia de cetăţean al Lumii, Ődön von Horváth e deopotrivă exponentul condiţiei omului fără noroc. A plecat din Austria în anul 1938, înaintea Anschluss-ului, temându-se de nazismul în ascensiune şi s-a oprit la Paris cu gândul de a pleca mai departe şi de a se stabili în Statele Unite. Numai că, la doar cinci zile de la sosirea în Franţa Citește în continuare

21 Iunie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

14/iun/2010 Cronică de teatru: „Uciderea lui Gonzago” – de Nedialko Yordanov

O restartare

 Mircea Morariu

Dacă avea dreptate poetul atunci când spunea că toţi actorii vor să joace Hamlet, se pare că nu sunt deloc puţini autorii de literatură dramatică ce ar fi dorit să scrie propria lor versiune a tragediei tristului prinţ al Danemarcei. Numeroase sunt, aşadar, rescrierile în modernitate ale capodoperei shakespeariene, mulţi fiind scriitorii care, slujindu-se de o anumită secvenţă ori temă din piesa marelui Will, au dăruit scenei lucrări ce completează, comentează, extind, amplifică, elogiază, ba uneori chiar parodiază prima, dar şi cea mai împlinită dintre marile tragedii ale dramaturgului englez. Probabil că cea mai cunoscută Citește în continuare

14 Iunie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

12/iun/2010 Lumea, ca o imensă scenă – un număr de colecţie al revistei „Scrisul românesc”

… un număr de colecţie al revistei Scrisul românesc, focalizat pe discutarea hamletismului contemporan…

text integral în format pdf. – scrisul romanesc_5_2010

  Hamlet şi Ofelia – de Mihail Vrubel

12 Iunie 2010 Posted by | arta, avanpremieră, Intelo | | Lasă un comentariu

08/iun/2010 Cronică de teatru: ODISSEYA, după Homer, în regia lui Tim Carroll

Epopeea, altfel decât în carte

 Mircea Morariu

În caietul de sală al spectacolului Odisseya după Homer, care se joacă la Sala Mare a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, regizorul britanic Tim Carrol, semnatarul montării, ne reaminteşte că „pentru noi, Odiseea e o carte” dar că „ea nu şi-a început viaţa într-o formă atât de fixă”. Înainte de a exista în forma scrisă datorată lui Homer, ea a existat şi s-a propagat în formă orală, a fost recitată de rapsozi (rhapsodos înseamnă a însăila), artişti profesionişti de condiţii sociale diferite ce cutreierau cetăţile greceşti, care îi cunoşteau toate episoadele, care o recitau mereu altfel. Citește în continuare

8 Iunie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

08/iun/2010 Astăzi, o premieră pentru pasionaţii de BD: lansarea unui celebru roman grafic

Azi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART vă aşteaptă la Café Verona din Bucureşti pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Seria se va deschide cu Persepolis, autobiografia autoarei franceze de origine iraniană Marjane Satrapi. (detalii)

8 Iunie 2010 Posted by | arta, avanpremieră, Intelo | , , | Lasă un comentariu

06/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: despre meseriile occidentale, de ieri şi de astăzi!

Într-o lume occidentală în criză, fiecare meserie are riscurile ei…

… deşi rareori se găseşte o felie (din plăcinta comună) pentru fiecare!

– by Bill Whitehead, 2010

6 Iunie 2010 Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo | , | Lasă un comentariu

06/mai/2010 Istoria Iranului în alb şi negru: invitaţie la lansarea unui roman grafic – o premieră în România!

Lansare Persepolis, Marjane Satrapi la Café Verona

by cărtureşti.ro

Marţi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART şi Asociaţia Jumătatea plină vă aşteaptă la Café Verona pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Pofta de benzi desenate pentru „oameni mari” se va deschide cu Persepolis, autobiografia alb-negru a autoarei franceze de origine iraniană Marjane Satrapi. Invitaţii discuţiei despre cum benzile desenate participă de ani buni la schimbarea la faţă a romanului vor fi Adrian Cioroianu (istoric, eseist, jurnalist şi, nu în ultimul rând, pasionat de BD), Alexandru Ciubotariu (streetartist şi autor de benzi desenate), Miloš Jovanovič (realizatorul Hardcomics), Dodo Niţă (autor de benzi desenate şi de cărţi dedicate acestui fenomen) şi Anamaria Pravicencu (Asociaţia Jumătatea plină). Citește în continuare

6 Iunie 2010 Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

02/mai/2010 Despre dosarul CNSAS al lui Adrian Marino + un foarte bun interviu cu Herta Müller

… acestea şi alte subiecte pe măsură în numărul 5 (mai a.c.) al revistei Timpul din Iaşi:

sumarul complet în format pdf. – TIMPUL_nr_5_mai_2010

 

2 Iunie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | 1 comentariu

30/mai/2010 Geopolitica muzicii pop: concursul EUROVISION (atenţie la pronosticul final!)

Eurovision, mai eficace decât o directivă UE

28 mai a.c.| Irish Independent Dublin | presseurop.eu

 Eurovision nu este doar un festival al lipsei de stil, al plictisului, discontinuităţii şi a taberelor, susţine autoarea irlandeză Martina Devlin. Este şi şansa de a avea o imagine asupra ţărilor cu care avem relaţii complicate.

Martina Devlin

Eurovision este grădina mea secretă : ştiu că nu ar trebui să îmi placă dar nu mă pot abţine. Este echivalentul televizat al unui fast-food bulimic. Îţi dai seama că în cele din urmă nu ai cum să fi mulţumit – voturile politizate sunt cele care determină rezultatul – dar uneori este exact ceea ce cauţi. Prin urmare, după ameţitoarele semifinale, mi-am pregătit băutura şi gustările pentru  finala de sâmbătă. În această săptămână voi urmări Eurovisionul, în ciuda (ori probabil din cauza) excesului indecent de blugi albi, colanţi şi de muzică de chitară. Dacă Eurovision ar avea o faţă umană, acesta ar fi Starsky. Ori Hutch.

Ridiculizat ca un Cernobîl cultural Citește în continuare

30 Mai 2010 Posted by | arta, Geopolitica, Intelo, video | , , | Lasă un comentariu

26/mai/2010 Cronica de teatru: „Sufletul – puncte de vedere”, de Dimitre Dinev

Rabelaisian

 Mircea Morariu

Ştim bine că occidentalii s-au amuzat iar mai apoi s-au temut de instalatorul polonez. Ceva mai încolo acestuia i s-au alăturat tot felul de alţi meseriaşi, şi nu numai, din alte ţări est- europene foste comuniste, astfel încât, aşa după cum aflăm, dintr-o replică-cheie din piesa Sufletul- Puncte de veghere a dramaturgului bulgar Dimitre Dinev, tradusă în limba română de Dan Stoica şi montată în regia lui Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ei, emigranţii „călătoresc cu sculele în geantă pentru a repara Europa”. Şi cu toate că aceşti oameni trăiesc cu teama de a nu ajunge, acolo în Cer, „în corul emigranţilor” Citește în continuare

26 Mai 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | 1 comentariu

23/mai/2010 Dacă e duminică, e comics: din nou despre criza euro (şi a Europei)!

Probabil că există unele diferenţe Nord – Sud în Europa de azi…

by Bertrams

… dar important este să rămânem calmi în faţa crizei euro!

by Bertrams

23 Mai 2010 Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

21/mai/2010 O iniţiativă lăudabilă: „AER de carte… la Palat” – vă invită şi în weekend-ul ce urmează

Cronica unui weekend la Palat, 15-16 mai 2010

Cristina Poterăşoiu

Director Executiv, Asociaţia Editorilor din România

Prima ediţie a târgului de carte ”AER de carte… la Palat”, organizat de Muzeul Naţional Cotroceni în colaborare cu Asociaţia Editorilor din România, a debutat în weekendul 15-16 mai 2010. Cum a fost?

Soare. Vizitatori încoace şi încolo. Irişi violet. Corturi albe, pe esplanadă. AER de carte…

Ploaie. Torenţială. Vizitatori răzleţi, cu umbrele. Expozanţi – Humanitas, Rao, Herald, Curtea Veche Publishing, Ad Libri, Casa Radio, ICR, Vremea, Paralela 45, Igloo, Corint, Niculescu, Art, Librăriile Humanitas, Vivaldi – protejându-şi cărţile de picăturile ‘interesate de noutăţile editoriale’.

Masă rotundă cu temă generoasă: ”Cândva în Bucureşti… Monumentele şi siturile istorice din România – importante pentru Europa?” (15 mai 2010). Generoasă pentru că vorbitorii Citește în continuare

21 Mai 2010 Posted by | arta, avanpremieră, Intelo | , , | 1 comentariu

19/mai/2010 Cronica de teatru: „Opera de trei parale”, la Nottara – o reuşită (doar) parţială

Fragmente reuşite, ansamblul nu prea

Mircea Morariu

Îmi este extrem de dificil să spun de ce a optat Diana Lupescu, actriţă cu o fişă de creaţie consistentă, chiar respectabilă, nu numai în film, ci şi în teatru, dar aflată la început de drum în cariera de regizor, pentru Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht. Nu că textul ar fi lipsit de valoare, nu că el ar fi unul „depăşit”. Nici vorbă. Ci, pur şi simplu, fiindcă îmi scapă unde se concentrează punctul de vedere nou, original asupra binecunoscutei piese pe care îl aduce spectacolul de la Teatrul „Nottara” din Bucureşti şi care ar valida întreprinderea. Când, în 1928,  Bertolt Brecht a decis să adapteze Opera cerşetorilor de John Gay, scriere veche exact de două sute de ani în acel moment ( aceasta datează din 1728), ea însăşi născută dintr-un spirit polemic, dramaturgul german nutrea un sentiment de insatisfacţie faţă de original. Insatisfacţia venea, din câte se pare, Citește în continuare

19 Mai 2010 Posted by | arta | , , , | Lasă un comentariu

11/mai/2010 Azi, lansare de carte şi spectacol de teatru

Lansare-eveniment

Marți, 11 mai, ora 18.00, la Teatrul ACT, vor fi lansate primele două cărți din noua serie editorială propusă de Fundația Culturală „Camil Petrescu” sub titlul Eu, tu, el… și Istoria:

– Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară de Ana Maria Narti,

prefaţă de Adrian Cioroianu, postfaţă de Ileana Popovici.

Participă: Ana Maria Narti, Adrian Cioroianu şi Florica Ichim. Prezintă criticul literar Dan C. Mihăilescu. Actrița Coca Bloos va citit fragmente din volum.

– Chișinău, 7 aprilie. Teatru-document (Piese de Irina Nechit, Mihai Fusu, Dumitru Crudu și Constantin Cheianu), ediție îngrijită de Andreea Dumitru, cuvânt înainte de Doina Jela, prefaţă de Vitalie Ciobanu.

Participă: Doina Jela, Mihai Fusu, Andreea Dumitru. Prezintă profesorul Sorin Alexandrescu.

Lansarea volumelor este urmată de spectacolul Podozritel’noe iebalo sau Am ce am eu cu poliţiştii…, monodramă cu Alexandru Pleșca, text și regie: Mihai Fusu. O producție Teatrul Municipal al unui Actor din ChișinăuAtelier teatral Foosbook

Intrarea publicului este liberă, în limita locurilor disponibile.

10 Mai 2010 Posted by | arta, avanpremieră, Intelo | , , | Lasă un comentariu

10/mai/2010 Cronica de teatru: „PYRAMUS & THISBE 4 YOU”, la Teatrul Odeon din Bucureşti

Nu te supăra, frate!

 Mircea Morariu

Nu cred că a avut vreodată cineva curiozitatea să numere câte sunt piesele de teatru ce istorisesc povestea tragicei iubiri şi a groaznicei morţi a lui Pyramus şi Thisbe, un fel de  Romeo şi Julieta cam defectivi de poezie şi de farmec autentic. Sigur e că William Shakespeare a fost primul căruia i-a venit ideea de a se amuza copios pe seama poveştii cu pricina, în chip şi fel repovestită de dramaturgi mai mult sau mai puţin talentaţi Citește în continuare

10 Mai 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

06/mai/2010 Festivalul Internaţional SHAKESPEARE, la Craiova şi Bucureşti

Festivalul Internaţional SHAKESPEARE, la Craiova şi Bucureşti

Luana Pleşea – 03 mai a.c., prin euranet.eu

 

    A VII-a ediţie a unui festival cunoscut deja şi foarte apreciat de oameni de teatru din întreaga lume a fost organizată de Fundaţia „William Shakespeare” şi Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova sub titulatura „Constelaţia Hamlet”.

Fondat în 1994 şi desfăşurat iniţial la Craiova, apoi şi în Bucureşti, Festivalul Internaţional Shakespeare Citește în continuare

6 Mai 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

04/mai/2010 Cronica de teatru: „Elling”, la Teatrul de Comedie din Bucureşti

Arta de a povesti pe scenă

Mircea Morariu

În caietul- program al spectacolului cu piesa Elling de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Vlad Massaci a scris un scurt text din care reproduc aici doar prima frază- „ Nu prea îmi vine să scriu ceva despre spectacolul ăsta. Nu are gânduri ascunse, subtilităţi filosofice, chei spirituale care să deschidă uşi spre puţuri ale gândirii”. Massaci e îndreptăţit să spună cele de mai sus. Şi, ca să fiu sincer, nici mie nu prea îmi vine să comentez Citește în continuare

4 Mai 2010 Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

29/apr/2010 Cronica de teatru: Maxim Gorki, din nou la Bucureşti

Absenţa viziunii

Mircea Morariu

Spectacologia românească se poate mândri cu câteva bune şi foarte bune spectacole cu piesa Azilul de noapte, una dintre cele mai importante scrieri ale lui Maxim Gorki. O montare din anii’50 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, o alta, exemplară, o veritabilă piatră de hotar în arta spectacolului teatral românesc, înfăptuită în 1975 de marele Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cea datorată lui Dan Alecsandrescu realizată la Teatrul Naţional din Craiova au adus fiecare cuantumul lor de noutate şi orice istorie a artei teatrale româneşti din perioada 1945- 1989 e obligată să le menţioneze la loc de frunte. Piesa aceasta, scrisă de Maxim Gorki în 1902 (deci înainte ca Rusia să cadă pradă puterii sovietelor şi înainte ca dramaturgul să aibă cu aceasta raporturi dintre cele mai complicate, uneori de-a dreptul greu de desluşit), a fost montată pe meleaguri româneşti cu o oarecare frecvenţă şi din 1990 încoace, însă cu mult mai puţin succes decât odinioară. Spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti regizat de regretatul Ion Cojar, Citește în continuare

29 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

27/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (4/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(4/4)

Acum, oricât de singur s-ar fi crezut Adrian Marino, ieşean la origine, izolat şi „exilat!” la Cluj, după ani buni în temniţele comuniste şi după alţi lungi ani de deportare în Bărăgan, e limpede că nu a fost unicul care şi-a dat seama de faptul că românilor le este străină discuţia în contradictoriu, controvera civilizată,  de pe poziţia de adversari de idei şi nu de pe aceea de inamici, că aceştia nu au cultul, nu au nici cultura polemicii autentice şi constructive, că orice contradicţie eşuează la noi în ceartă, insultă şi invectivă.

„Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, – scria Horia- Roman Patapievici in cartea Despre idei & blocaje ( Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) – ar fi frapat de faptul că aici Citește în continuare

27 Aprilie 2010 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, Intelo | , | Lasă un comentariu

26/apr/2010 A apărut numărul 4 (80), pe aprilie a.c., al revistei „Scrisul românesc”

aici, sumarul integral în format pdf. – scrisul romanesc – 4-2010 – 80

Din sumar, texte semnate de Florea Firan, Adrian Cioroianu, Irina Mavrodin, Ioan Lascu, Dumitru Radu Popa, Carmen Firan ş.a.

Craiova veche – pictură de George Vlăescu

26 Aprilie 2010 Posted by | arta, avanpremieră | , , | Lasă un comentariu

15/apr/2010 Cronica de artă: despre artistul Samy Briss

Samy Briss: omul cu inima în palmă

 Radu Comşa

“La intrebarea ce mi ce pune de nenumărate ori – de unde îmi vine inspiraţia? – , nu am decât acest simplu răspuns : de la cele sase ore zilnice (şi dumineca) petrecute in atelierul meu. Nu am intilnit nici odată în activitatea mea o muză…. dacă ea  există, cu siguranţă că va apărea numai celui ce lucrează nici odată celui ce o aşteaptă….” – Samy Briss

August 2009, Paris. O dimineaţă caldă cu un cer foarte albastru, mai rar cerul să fie de culoarea Mediteranei la Paris.  Avenue Foch, ora zece fix.

“Bună ziua, domnule Briss!”

Pe Samy Briss îl întâlnisem indirect, în căutările mele despre Marcel  Iancu şi Jean David, apoi prin prietenul nostru comun, Sergiu Singer, care mă recomandase Citește în continuare

15 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

13/apr/2010 Despre „Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4)

„Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(1/4)

În prima parte a lunii februarie, un cotidian cu răspândire naţională a publicat o seamă de extrase din ceea ce mulţi – unii de bună credinţă, alţii din raţiuni comerciale, o a treia categorie dintr-un apetit spre senzaţionalism au numit „bombă în cultura românească” sau „ o carte care aruncă în aer lumea literară”.

Bomba lua, pentru moment, forma unor fragmente disparate, cu tentă senzaţionalistă, din memoriile lui Adrian Marino, carte scrisă de acesta, într-o primă formă între 6 februarie şi 13 septembrie 1993, revăzută în iunie 1994, rescrisă în anul 1999 şi ce urma să apară, conform unei dispoziţii testamentare exprese, la exact cinci ani de la moartea autorului, adică în martie 2010 la Editura Polirom din Iaşi.

Viaţa unui om singur a devenit astfel obiect de scandal Citește în continuare

13 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern

La pomul lăudat…

 Mircea Morariu

Spectacolul cu piesa Miss Daisy şi şoferul ei a avut premiera în luna octombrie a anului 2009. A trecut de atunci timp suficient spre a fi scrise şi citite destule cronici. Iar cum cele mai multe erau favorabile, cum şi aşa-zisa cronică orală era asemenea, am mers plin de speranţe la Teatrul Evreiesc de Stat, acolo unde se joacă respectiva montare. Atâta doar că pe tot parcursul reprezentaţiei şi ceva vreme după încheierea ei în minte mi-a revenit obsesiv celebra zicală cu pomul lădat şi sacul aferent.

Piesa, care se cheamă în limba engleză Driving Miss Daisy, a primit în anul 1987 premiul Pulitzer pentru dramaturgie. Miss Daisy şi şoferul ei nu e ceea ce se cheamă Citește în continuare

12 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

05/apr/2010 A apărut numărul pe martie a.c. al revistei Scrisul românesc

Din sumar – integral în format pdf. : revista srisul romanesc_3_2010

Florea Firan despre Dumitru Tomescu * Lansarea la Craiova a cărţii „Geopolitica Matrioşkăi” * Gabriel Coşoveanu despre George Călinescu * Monica Spiridon despre Adrian Marino * Constantin M. Popa despre ultimul roman al lui Adrian Sângeorzan * Adrian Cioroianu despre ambiţiile nucleare ale Iranului * Ion Buzera despre scriitorul Radu Petrescu * Marin Victor Buciu despre Nicolae Manolescu * Marin Sorescu – Documente inedite * Ioan Lascu – Actualitatea lui Albert Camus * Mihai Ene despre Ion Vinea * Felicia Burdescu despre J. Steinbeck * Carmen Firan – Pe coasta Pacificului * ş.a.

Cvadratura cocoşului – pictură de Marin Sorescu

_________________________

Din „Muntele sfânt”

Paul Aretzu

*

cu frică şi cu bucurie urcă el pe corabia

oprită la marginea pustiei. pregătită din timp

pentru o singură călătorie. carena ei

încărcată de cochilii şi aluviuni brăzdează colinele

nisipurilor. catargele ei

freamătă scriind în gerul luminii

cu muguri de pin. în acea dimineaţă,

în acea înserare. pustia îşi întinde

spinările ei aspre,

smerite ca bătrânii când se roagă. îşi netezeşte sânii.

maica pustie

hrănindu-i pe toţi, cu miere şi cu lapte, căutându-le gurile înfometate, ştergându-le ochii umezi.

care frământă şi care arde.

care leagănă bătrâni. vărsând iubire în

durerea lor.

corabia cât statul de om plutind în pământ.

*

5 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | | Lasă un comentariu

03/apr/2010 A apărut numărul pe martie al revistei de cultură ieşene „Timpul”

… Din sumar: (aici, integral în format pdf. revista Timpul – martie 2010 )

Gabriel Andreescu despre Cazul IICCR şi schisma intelectuală ●  Pagini din dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran ● Bogdan C. Enache – Neoagrarianismul în haine de import ● Mihai Mocanu despre regizorul Nae Caramfil ● Bogdan Silion – Limitele gândiri discursive ● ş.a.

 

Portrete – de Sorin Otînjac

_____________________________

Înaintea prăpastiei

– de Alexandru Jurcan

 

Înaintea prăpastiei

ni s-a dat buchetul final

tu – rochie de fulgere albastre

eu – alge de naufragiu verde

ultima şampanie arămie

sub dantela cerului gălbui

ce simplu ar fi fost totul

dacă aş fi crezut în vocea hăului

ce bogate ar fi fost nop]ile noastre

dacă nu mi-aş fi bătut joc de limite

chiar şi acum

vizibila prăpastie mi se pare

gluma lui Dumnezeu –

cît timp El stă acolo sus

mîinile tale răsădesc mătase

în cenuşa sufletului meu

3 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | | Lasă un comentariu

01/apr/2010 Cronica de teatru: „Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski

Un spectacol despre libertate

Mircea Morariu

Pentru profesorul Albert Kovács, prefaţatorul unei relativ recente ediţii în limba română a Fraţilor Karamazov (Editura Leda, Bucureşti, 2004), scrierea lui Feodor Dostoievski este „un roman total”, „concluziv atât din perspectiva asupra lumii a autorului, cât şi din punct de vedere  artistic”. Comentatorul apreciază cu justificare că în Fraţii Karamazov „se reuşeşte o totală cuprindere a spaţiului european, din Spania până într-un oraş provincial rusesc, extinzându-se apoi până în Siberia şi chiar, ipotetic, în America, şi mai departe, în spaţiul cosmic, unde timpul se întinde la infinit  şi paralele pot să se întâlnească. Imaginarul, surprins în formele reale ale vieţii, şi dimensiunea fantasticului întregesc acest spaţiu total, permiţând autorului să creeze un roman social- psihologic cu trăsături epopeice, în cadrul larg al unui realism fantastic, dar şi să impună, în acelaşi timp, un plan filosofic şi unul eseistic, în vederea căutării- definirii sensului şi scopului vieţii omului pe Pământ, a formulării problemelor existenţiale, etice şi estetice”.

Subscriu la aprecierile lui Albert Kovács, dar cred deopotrivă că Dostoievski a scris acest „roman total” fără a-şi abandona,  nici măcar o clipă, condiţia şi viziunea lui de rus. Cred, de asemenea, că farmecul cărţii, puterea ei de seducţie, îşi află originile în subtila întrepătrundere dintre europenism şi slavism, între dimensiunea europeană şi punctul de vedere specific rusesc asupra europenismului dar şi asupra credinţei. Şi poate că nicăieri nu e mai evidentă această relaţie de concentricitate decât în paginile care pregătesc şi în cele în care Dostoievski, prin gura lui Ivan, întrerupt, din când în când de Alioşa, povesteşte despre Marele Inchizitor. În care Ivan îşi întâlneşte din întâmplare fratele Alioşa într-o cârciumă, în care după ce îi dă de mâncare, îi vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Satana, despre necesitatea existenţei, fie şi numai imaginare a lui Dumnezeu, dar şi despre existenţa Diavolului, despre Iisus şi darurile aduse de El pe pământ, despre libertate şi pâine, despre linişte, răzvrătire şi pâine. „Da, pentru adevăraţii ruşi– îi spune Alioşa, răvăşit după discuţia cu părintele Zosima, fratelui său mai mare, Ivan- existenţa lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului sau, aşa cum spui tu, aceleaşi probleme privite dintr-un alt punct de vedere, sunt probleme esenţiale (s.m. M.M.), şi, deci, e normal să fie aşa”. Ivan pare, la începutul discuţiei cu Alioşa, să-şi dorească evitarea complicaţiilor, a reflecţiilor filosofic- teologice în exces. „În ce mă priveşte, am renunţat de mult să mă mai gândesc  dacă în realitate omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu, sau Dumnezeu l-a creat pe om”….”Drept pentru care îţi declar de la început că admit existenţa lui Dumnezeu, o admit pur şi simplu, fără nici un fel de complicaţii” Pentru ca, mai apoi, Ivan să „complice” el însuşi  lucrurile. „Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu, o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvârşire necunoscută; cred în ordine, în sensul vieţii, cred în armonia eternă, cu care- zice-se- ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp aspiraţia către Dumnezeire, cred în toate câte mai sunt, chiar şi în infinit. …Şi acum, închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pru şi simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c.am s-o pot accepta deodată”.

Aceste cuvinte rostite de Ivan în partea a doua, cartea a cincea, capitolul al treilea intitulat Fraţii au prilejul să se cunoască mai îndeaproape pregătesc mai întâi Răzvrătirea. Ivan ar vrea să trăiască- după propriile spuse, tot timpul în răzvrătire. Ştie că nu se poate. Marele Inchizator, poemul pe care nu l-a scris, ci doar l-a compus, l-a memorat Ivan şi al cărui prim „cititor” va fi Alioşa, e parte a acestei răzvrătiri. Ivan a vorbit „cu atâta însufleţire, încât se se înfierbântase” iar, după aceea, „Alioşa, care-l ascultase până atunci în tăcere…se porni ca rupt din lanţ”. Marele Inchizitor e, aşa după cum scria Henri Troyat, „ punctul culminant al Fraţilor Karamazov şi, poate, al operei lui  Dostoievski în totalitate”. Nimic mai natural, deci, decât ca literaţii şi literatorii să revină mereu asupra acestui fragment. Ca ei să fie urmaţi de filosofi, ca teologii să simtă mereu şi mereu necesitatea să îl reanalizeze.

Însă Legenda Marelui Inchizitor revine obsesiv şi în teatru. Publicul românesc a avut deja ocazia să vadă două spectacole importante ce îşi propuneau să transcrie în limbaj teatral aceste pagini de căpătâi ale marelui clasic rus. Mai întâi versiunea lui Patrice Chéreau, apoi cea a lui Peter Brook, avându-l ca interpret pe Maurice Bénichou. Avem acum şi o versiune românească datorată regizorului Radu Penciulescu, scenografului Dragoş Buhagiar şi marelui actor Victor Rebengiuc. Se prea poate că revenirea teatralui asupra acestor pagini de căpătâi să se explice prin aceea că, obligaţi de (ipotetica) zicere a lui Malraux, în conformitate cu care „secolul al XXI lea va fi religios sau nu va fi deloc”, ne dorim aura religioasă. Spun ipotetica zicere fiindcă Mircea Iorgulescu scria undeva că a cercetat cu atenţie întreaga creaţie a autorului Condiţiei umane, toate scrierile lui şi nu a găsit nicăieri fraza aceasta atât de des citată. Se prea poate, deci, să cerşim astfel, prin mijlocirea esteticului, mântuirea. Dar teatrul nu poate, nu a fost niciodată indiferent la ceea ce a răscolit, a cutremurat fiinţa umană şi era normal să vrea să o mai facă o dată. Spectatorul are dreptul de a fi interesat şi din perspectivă teologică de ceea ce vede pe scenă atunci când asistă la un spectacol ce se cheamă Legenda Marelui Inchizitor. Marele Inchizitor  îi reproşează lui Iiisus, cel revenit „în Spania, în Sevillia, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei” că a venit ca să  tulbure. „De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama”.  Îi reproşează că- aşa după spunea Gabriel Liiceanu în introducerea la audiobookul Fraţii Karamazov. Discursul Marelui Inchizitor (Editura Humanitas Multimedia, Bucureşti, 2008), „după 15 secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Iisus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc Ispitirea în Pustiu fusese una realistă”. Omul nu are nevoie imediată de „pâinea Cerului”, nu are nevoie stringentă de libertate, ci de pâine. „Cicisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta…” „Tu, însă, n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate şi nu te-ai îndurat să primeşti, judecând că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce  supunerea a fost cumpărată cu pâine”… „ Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi, te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare, ca pâinea reală, pământească”. Marele Inchizitor, ca întruchipare a Satanei, îi cere lui Iisus -aşa după cum observă acelaşi Gabriel Liiceanu- dovezi materiale ale existenţei Sale. Nu doar ipotetica, atât de lipsita de valoare libertate.

Pentru mine, tocmai această mereu şi mereu însemnată repunere în discuţie a valorii şi importanţei libertăţii are preţ şi  aici socotesc că se cuvine căutat unul dintre marile atuuri ale spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Întâmplător sau nu, el a avut premiera la 20 de ani de la Revoluţie. O Revoluţie făcută nu atât (cu toate că şi pentru) pâine. O Revoluţie făcută înainte de orice pentru libertate. Or, la 20 de ani de la săvârşirea ei (nu discut acum dacă a fost iarăşi „o săvârşire fără desăvârşire”, ca să citez sintagma lui Dumitru Drăghicescu), copleşiţi de tot felul de griji materiale, dăm prea multe semne că nu mai preţuim libertatea. Spectacolul de la Naţional ne pofteşte să ne mai gândim o dată.

Nu e deloc simplu să pui în scenă Legenda Marelui Inchizitor. Nu e nicidecum la îndemână să rezumi în 50 de minute de spectacol ceea ce Dostoievski înfăţişează în câteva zeci de pagini de carte extrem de dense. Nu e simplu nu doar fiindcă nici Dumnezeu, nici Iisus, nici Diavolul nu pot fi aduşi pe scenă. Ci fiindcă în roman se operează cu spaţii şi momente temporale diferite. „Numai că şi aici e nevoie de o introducere” – spune Ivan- iar această introducere e făcută graţie celor rostite de copilul Nikita Dembinski care relatează venirea lui Iisus la Sevilla. Dragoş Buhagiar creează o scenografie plurivalentă. Un salon stil, cu un secrétaire. Peretele din spate e în parte concordant cu aceste elemente, dar face loc şi exprimării sărăciei, mizeriei.

După ce copilul se retrage, pe scenă apare personajul interpretat de Victor Rebengiuc. E bine îmbrăcat, asemenea unui om înstărit din secolul al XIX lea rus. E ajutat de copil să îşi scoată paltonul. Poartă o cămaşă asemănătoare clericilor catolici. Ciudat dar perfect justificat amestec între ortodoxul rus şi catolicul vestic. Îşi îmbracă halatul de casă, bea un pahar cu apă, pune în ordine obiectele de pe măsuţă. Pe urmă rosteşte impecabil „poemul” lui Ivan. Marele actor e deopotrivă Ivan şi Marele Inchizitor. Pune carne pe ambele ipostaze. Recreează complexitatea din textul romanului. Sugerează spaţii. Dă expresie şi impune sens vorbelor. E mai întâi calm, mai apoi din ce în ce mai înflăcărat. Nu, finalul nu e ca în roman, unde „Ivan se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, fără să îţi mai întoarcă o singură dată capul”. Ostenit, personajul se aşează în fotoliu, copilul – aflat până atunci pe o bancă situată pe laterală- revine în prim- plan, îl înveleşt. îi sărută mâna şi apoi dispare. Parcă mai îmbătrânit decât la început, personajul jucat de Victor Rebengiuc se trezeşte brusc şi priveşte în jur nedumerit. Pare a fi confuz, nu ştie dacă a rostit acele cuvinte aievea sau doar le-a visat.

Nouă, celor din sală, ne revine misiunea de ne pune întrebări, de a răspunde aievea la ele. Întrebări despre rostul „Pâinii din Cer” şi despre rostul libertăţii. Scrie Radu Penciulescu în  caietul de sală că a montat Legenda Marelui Inchizitor şi „pentru că socotesc că, dacă există teme filosofice de o copleşitoare importanţă, ele sunt relaţia dintre libertate şi răspundere (vezi Sartre) şi existenţa supraomului (vezi Nietzsche), precum şi toată istoria secolelor XIX şi XX în care ne-am supus atâtor supraoameni”. 

Aparent, dar numai aparent, spectacolul jucat la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti se adresează doar celor ce au citit Fraţii Karamazov. El, spectacolul, e însă pentru toţi cei ce ştiu că nu e important doar contingentul.

Un cuvânt de laudă merită cu prisosinţă consistentul caiet – program întocmit de Anita Neagu şi Violeta Popa, în care găsim texte datorate lui Stefan Zweig, Theodor Paleologu, Bedros Horasangian, Gabriel Liiceanu, Henri Troyat, Cristian Bădiliţă, Bartolomeu Anania, Nikolai Berdiaev, George Banu, Radu Penciulescu şi alţii.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti – LEGENDA MARELUI INCHIZITOR – fragment din romanul FRAŢII KARAMAZOV de F.M. Dostoievski; Regia- Radu Penciulescu; Scenografia – Dragoş Buhagiar; Cu- Victor Rebengiuc şi Nikita Dembinski.

1 Aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de teatru: „Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB

Coerenţa caligrafiei scenice

 Mircea Morariu

Toţi fiii mei este piesa cu care a debutat în literatura dramatică Arthur Miller. Premiera spectacolului ce a lansat-o şi validat-o scenic a avut loc pe Broadway, iar criticul Stark Young scria la 10 februarie 1947 în New Republic următoarele: „Toţi fiii mei e o dramă serioasă care, din punctul de vedere al tehnicii teatrale provine din tradiţia lui Ibsen. E numai o sugestie privind şcoala căreia îi aparţine scriitorul şi nu o operă de imitaţie. O poveste autentică, un temei moral puternic, o amplă varietate de personaje, bine desenate şi care oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Criticul american avea dreptate în multe privinţe. Mai întâi atunci când aducea în discuţie amprenta ibseniană. Numai că influenţa scriitorului norvegian a fost una mai directă şi mai profundă decât lăsa să se înţeleagă Stark Young. Ea nu s-a limitat la piesa de debut, ci i-a pus la dispoziţie dramaturgului coloana vertebrală pentru majoritatea scrierilor sale. I-a dezvoltat şi apropriat abilitatea mânuirii timpului teatral în vederea exprimării succesiunii cauzelor. Arthur Miller a admirat, a încercat şi a reuşit să egaleze în scrierile sale capacitatea lui Henrik Ibsen de a conferi lucrărilor lui destinate scenei densitatea unui roman. Într-un eseu intitulat Familia în drama modernă, Miller aprecia că familia şi problemele ei formează doar pretextul pentru a lua în considerare aspecte sociale mai cuprinzătoare. E ceea ce se întâmplase deja în piesele lui Ibsen, e ceea ce se petrece în cele scrise de Arthur Miller.

În Toţi fiii mei, viaţa cotidiană, intimă şi socială a familiei Keller e grevată, măcinată de o vină ascunsă. Care ar trebui să rămână în veci astfel, oricât de chinuitoare ar fi ea. La vina aceasta se fac la început referiri voalate, fugare, pentru ca mai apoi ele să iasă impetuos şi devastator la suprafaţă, în urma unor dezvăluiri succesive fundamentate şi ele din punct de vedere tehnic pe schema ibseniană. Joe şi Kate Keller au dobândit statutul de stălpi ai societăţii cu preţul unei minciuni. Mai fuseseră odată oameni respectabili, oameni ai datoriei, dar a intervenit ceva şi condiţia aceasta a fost pierdută. Acel ceva pare să fi trecut. Lumea a început să uite un detaliu neplăcut pentru biografia lor, ceva ce s-a petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când fabrica lui Keller a livrat motoare de avion defecte, fapt ce a costat viaţa a 21 de piloţi. Pentru vina aceasta plăteşte acum doar un fost asociat ori slujbaş al lui Keller, Deever. Care şi de acolo, din închisoarea unde a fost trimis în urma sperjurului de pe urma căruia Joe a fost pus în libertate joacă pentru familia înstărită de acum rolul unui strigoi. Numai că duşmanii liniştii familiei Keller mai sunt şi alţi strigoi. Unii dintre aceştia sunt strigoii din altă lume, aşa cum e Larry, pe care, cu o religiozitate făţarnică, mai ales Kate, vrea să îi ţină în viaţă. Printr-o scrisoare aflată în posesia lui Ann, fiica lui Deever, fosta lui logodnică şi viitoarea logodnică a fiului rămas în viaţă, Chris, Larry  îşi aruncă în aer familia şi minciuna căci prin intermediul acestui petec de hârtie acesta o înştiinţează pe Ann că se va sinucide după ce a aflat despre fapta tatălui său. Alţii sunt strigoi vii, precum George Deever, care oricând s-ar putea metamorfoza în acuzatori ori răzbunători. Într-un ciclu de numai 24 de ore, exact ca în tragedia antică, cele două feluri de strigoi se activează, fac astfel încât repun adevărul în drepturile sale, spulberă nu doar toate tabuurile familiei, ci familia însăşi, tocmai fiindcă minciuna şi nu cinstea asigura coeziunea acesteia. Strigoii aceştia mai fac ceva. Pun sub semnul întrebării consumatorismul inaugurat de perioada postbelică. Strigoii îşi asumă misiunea de a le pune protagoniştilor piesei şi de a ne formula nouă, spectatorilor, o întrebare nu tocmai agreabilă, şi anume dacă în epoca actuală, a imoralităţilor de tot felul, morala şi moralitatea mai au vreo valoare, vreo importanţă.

Aceste întrebări l-au interesat pe Ion Caramitru atunci când a decis să monteze Toţi fiii mei pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Scrie regizorul în caietul- program al spectacolului- „ La aproape 70 de ani de la evenimentele care au schimbat faţa lumii şi destinul oamenilor, Toţi fiii mei reprezintă un reproş dramatic, sălbatic şi înduioşător pe care Arthur Miller îl aduce lumii care se îndepărtează  din interes, din perversiune, din nebunie, de ceea ce omului îi este dat prin naştere: iubirea de aproapele său şi respectul pentru adevăr… Toţi fiii mei sună pentru România ca un clopot de alarmă, vis-à- vis de mugurii promiţători şi înşelători ai societăţii de consum”.

Cu mici excepţii, Ion Caramitru, în calitate de regizor, reconstituie cu minuţiozitate şi obţine bune rezultate pe linia evidenţierii tragismului faptelor înfăţişate de piesa lui Arthur Miller. E limpede că textul îi place regizorului, că i-a simţit frumuseţile, că a dorit să îl aducă pe scenă într-o caligrafiere limpede, sensibil dar şi eficient ordonată, cu imagini sugestive şi încărcate de idee. Ion Caramitru a reuşit să îşi aducă la bun sfârşit intenţiile, dacă scădem din calcul finalul spectacolului, un final dacă nu simplist sau kitsch, oricum tezist. Regizorul nu impune o ordine dramatică nouă. Nici nu vrea acest lucru. Şi-a asumat chiar riscul de a fi acuzat că face teatru ca pe vremuri, numai că nu l-a făcut într- un chip vetust, ci în sensul că regia lui sobră, fără brisbisuri, se află în acord stilistic cu retorica gravă a discursului dramaturgic şi cu fizionomia personajelor.  Altfel spus, Caramitru a confirmat prin lucrarea lui scenică exact ceea ce observa criticul Stark Young la vremea premierei absolute a piesei. Şi anume că Toţi fiii mei „oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Cuplul Joe-Kate Keller îşi află în actorii Victor Rebengiuc şi Sanda Toma interpreţii desăvârşiţi. Sigur, într-un anume fel, Victor Rebengiuc a venit în distribuţia spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti recomandat şi antrenat de tipul de rol ce i-a fost încredinţat. Victor Rebengiuc aducea cu sine garanţii de reuşită nu doar datorită excepţionalului său talent ori nedezminţitului lui profesionalism. Ci şi  graţie unui trecut actoricesc ce îl recomanda a fi interpretul ideal pentru Joe Keller. Când spun asta nu mă gândesc doar la faptul că nu mai departe decât stagiunea trecută actorul a jucat cu mult succes, la Teatrul „Bulandra”, în regia lui Felix Alexa, rolul titular din Moartea unui comis voiajor. Am în vedere şi faptul că în urmă cu vreo 20 de ani, mai exact în 1988, acelaşi Victor Rebengiuc a jucat fără cusur, într-un reuşit spectacol de televiziune regizat de Dan Necşulea, rolul principal din ibseniana Stălpii societăţii. Poate de aceea unii comentatori s-au grăbit să spună că Sanda Toma, excepţionala interpretă a lui Kate, a fost marea surpriză, că l-a „mâncat”, l-a surclasat, l-a depăşit pe Rebengiuc. Nici vorbă. Sanda Toma e excelentă, Victor Rebengiuc e şi el excelent. Aşa cum se cuvine să fie doi mari actori. Sanda Toma e o actriţă prea mare, cu mult prea multă experienţă scenică pentru a mai fi preocupată de detaliul minor de „a ieşi în faţă”. Sunt momente, dictate de scriitură, când personajul ei e mai suculent, mai vizibil. Când dramaturgul şi personajul îi dictează actriţei să susţină „microrecitaluri”. Dincolo de acestea, e sigur că ceea ce caracterizează jocul celor doi mari actori e unitatea şi echilibrul.

Pandantul acestui prim cuplu e în scriitura lui Arthur Miller cuplul Chris Keller- Ann Deever. Un cuplu care se face şi se desface în decursul celor 24 de ore amintite mai sus.  Dragoş Stemate e la începutul spectacolului uşor crispat, vizibil emoţionat, şi asta în pofida faptului că a trecut ceva vreme de la momentul premierei. Actorul are nevoie de timp spre a ajunge la incandescenţa personajului, dar, iată, o atinge în momentul- cheie al monologului. Crisparea, tracul nu o părăsesc nici o clipă pe Costina Ciuciulică, interpreta Annei, în pofida faptului că tânăra actriţă deţine multe dintre datele ce o recomandă pentru rol.

Lui Ioan – Andrei Ionescu, interpretul lui George Deever, îi revine sarcina nicidecum uşoară de a interpreta rolului acuzatorului, al justiţiarului, al celui care vrea răzbunare. Actorul rezolvă bine aceste componente fundamentale ale personajului său. Nu şi pe cele ce ar trebui să îi pună în evidenţă ezitările, slăbiciunile, tendinţa de a da uneori înapoi.

Vivian Alivizache, Dorin Andone, Gavril Pătru, Irina Cojar au avut roluri cărora începătorul Arthur Miller nu le-a acordat prea multă importanţă. Din scriitură sunt roluri de coloratură, de completare, dacă nu chiar parazitare. Nu e vina interpreţilor că nu au făcut mai mult din ele. Dacă e să le reproşez ceva e că unii au vrut să îşi facă personajele mai vizibile, drept pentru care au recurs la prea multă vopsea. Mă gândesc mai cu seamă la Vivian Alivizache.

Vlaicu Golcea a compus o muzică de scenă ce îşi are misunea ei în stabilirea cadrelor temporale- suntem în vremea fascinaţiei radioului şi a supremaţiei jazz-ului. Proiecţiile video imaginate de Daniel Gontz sunt utile atunci când sunt, de prisos cum se arată în scena finală, niciodată esenţiale. Dragoş Buhagiar a conceput un decor impunător, impresionant. Nu ştiu dacă şi foarte pe placul ori în interesul actorilor. Imensa piscină, acoperită de frunze moarte, din centrul scenei, le limitează în chip exagerat interpreţilor spaţiul de joc. Iar când lucrul acesta e vizibil atunci când se întâmplă pe scena altminteri atât de greu de umplut din Sala Mare a Naţionalului, scenograful e dator  să se întrebe dacă a procedat tocmai bine.       

Teatrul Naţional din Bucureşti – TOŢI FIII MEI de Arthur Miller; Traducerea- Alf  Adania; Regia- Ion Caramitru; Scenografia- Dragoş Buhagiar;  Light design- Chris Jaegger; Muzica şi sound design- Vlaicu Golcea; Multimedia- Daniel Gontz; Cu- Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş Stemate, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Vivian Alivizache, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru, Irina Cojar.

(text publicat în revista Familia, ianuarie a.c.)

28 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David

            Jean David – un centenar uitat

Radu Comşa 

Jean David este o enigmă a picturii româneşti. Un singur tablou al său este expus în selecţia permanentă a MNAR, un portret de femeie. Şi acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat  plastic între războaie constituie nirvana creaţiei autohtone. Un al doilea, ”Portretul actriţei Leny Caller” din colecţia Saşa Pană, publicat în volumul dedicat expoziţiei “Bucureşti 1920-1940 între modernism şi avangardă”  nu a facut decât să încheie referinţele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colecţionarilor de modernism plus avangardă. Paralelele “à la Modigliani” făcute specificului lui Jean David în tinereţea sa românească nu reuşesc să disturbe ardenţa viscerală, dovadă a faptului că paralelele pot fi infinite şi “à la” nu e decât un franţuzism de preţiozitate critică.

Dar cine a fost Jean David? Născut la 16 decembrie 1908 în Bucureşti,  el urmează cariera clasică a unui tânăr pictor din Regat care promite, adică studii în Franţa întâi la Ecole de Beaux-Arts şi Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris între 1927 şi 1933, unde este coleg, între alţii, cu Marcel Dyf. Pe lângă academiile (academismele) unui oraş care fierbe de noutăţi,  Jean David expune simultan şi la Bucureşti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenţă în 1929 la Salonul de desen si gravură. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant oarecum ca o premoniţie interbelică  a unei “supermarket lady”, într-un Bucureşti neatent la conjunctură şi consumerist până la capăt. Exact acel Bucureşti idolatrizat azi drept “interbelic”.

 În anii ’30 urmează portretele, dintre care cele două menţionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reuşit să găsesc o referinţă vizuală diferită de cele două recognoscibile figuri, şi anume tot un portret pictat şi el în 1934 şi intitulat “Femeie cu cozi împletite” de fapt o reinterpretare a arhetipului ţigăncii. Aici se vede clar diferenţa dintre David şi pictura clasică de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferenţei dintre sincronii picturii europene şi maniera gen “Ţesătoarele Gorjului” patronată oficial de politica, centrală şi locală, a anilor ’30. Ţiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Mănciulescu, devine o expresie liberă, vizual egal asimetrică şi emoţional egală celebrei actriţe Leny Caller.

Este perioada colaborării cu revista “Unu”, David devenind unul din exponenţii modernismului capitalei. În 1932 ilustrează volumul lui Saşa Pană “Viaţa romanţată a lui Dumnezeu” şi în 1937 execută, împreună cu Stefan Constantinescu, o frescă pentru pavilionul României la Expoziţia de la Paris.

Continuând biografia, Jean David emigrează în 1942 în Israel, printr-un episod tipic pentru  atmosfera mişcătoare a mijlocului de secol XX, adică printr-o evadare pe mare având Constanţa drept port de plecare, capturat de britanici, internat în lagăr în Cipru şi ajuns în statul Israel la momentul nasterii acestuia  după un stagiu petrecut în armata britanică.

Ajuns într-un mediu artistic fără penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclastă a unui Bucureşti osciland brownian între chivuţe şi pictopoezii), Jean David trăieste embrionarul nou-naţionalului Eretz Israel.  În acest sens guaşa dedicată Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridică fumescent lăsand locul unui constructivism nu neapărat privit prin retrovizor, mai degrabă entuziast şi pragmatic.

La sosirea în Israel, după expoziţia “New Horizons” doar două erau curentele artistice de afiliat obligatoriu în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosferă lirică relativ istoricistă, identificabilă prin fragmente de atmosferă locală, şi cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, era cel al unui abstractionism stilizat, a cărui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliază fără rezerve celui de-al doilea curent, alături de Marcel Iancu, prieten de la Bucureşti, cu care fondează în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.

Situl artistic Ein-Hod, merită el însuşi un volum întreg, după cum şi epopeea palestinienilor retraşi cu  300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoaşterea ca localitate şi în 2005 alimentarea cu energie electrică, ar merita o poveste scrisă..

Deşi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a rămas în mod esenţial pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nici după, nu a detaliat zidurile Oraşului cu atâta inimă şi prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel şi cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenţă de tinereţe.

Dar Jean David, în noua sa viaţă, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creează machete de timbre, decoraţiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM şi, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge până la decoraţiuni pe suport de “formica”, materialul minune al anilor ’60. 

Noul include şi experimente fără comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expoziţia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astăzi. În anii ’80 Jean David continuă să picteze refaţetând figurile, regii sau  Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.

Jean David moare în 1993. Nu mă pot abţine să nu fac două comparaţii.

Prima este cu Marcel Iancu, contemporan şi coleg, artist a carui poală e pupată azi de cele mai multe ori fără reculul obiectivităţii. Centenarul său, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersată zilnic. Dar dualitatea unei creaţii de exceptie – în plastică si arhitectură – de dinainte de emigrare, a fost urmată în Israel de o şefie de scoala, întreprinzătoare şi extrem de prolifică, pe un singur palier. Cu o operă difuzată profitabil în mii de exemplare, cu certificări şi ştampile, anexe obligatorii ale notorietăţii.

Cea de-a doua este legată de Benjamin Fondane, a cărui aniversare relativă – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstrează altceva decât că Fondane e viu în 2008, la Paris şi la  Bucureşti.

Prin comparaţie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totală uitare. Dacă memoria scurtă a oraşului de tinereţe este scuzabilă prin ecartul de timp şi prin raritatea referinţelor, absenţa lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de artă, a desenat timbre, a decorat vapoare şi avioane, şi unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, dacă nu inexplicabilă, cel puţin tristă.

(2008)

28 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

26/mart/2010 Geopolitica muzicii: despre moştenirea lui Wagner şi festivalul de la Bayreuth

Bayreuthdämmerung. Sfîrşit şi început de epocă în templul lui Wagner.

Victor Eskenasy

RFE/RL, 24.03.2010

Bayreuth-ul şi istoria sa crepusculară au ajuns la un punct de cotitură odată cu moartea lui Wolfgang Wagner, ultimul reprezentant al celebrei familii, aparţinînd generaţiei antebelice, legată de nazism.

Mai mult ca sigur nu a existat instituţie culturală în istoria recentă a ultimilor 50 de ani mai controversată şi obiect de dispută pe plan politic decît Festivalul de operă de la Bayreuth. Loc mitic de cult al lui Richard Wagner, Bayreuth-ul şi istoria sa crepusculară sînt din nou în actualitate săptămîna aceasta şi au ajuns la un punct de cotitură odată cu moartea lui Wolfgang Wagner, ultimul reprezentant al celebrei familii, aparţinînd generaţiei antebelice, legată de nazism.

O generaţie nouă, născută după cel de-al doilea război mondial, a preluat frîiele Festivalului şi, cu siguranţă, îşi va lua distanţa faţă de moştenirea apăsătoare a unui trecut damnat pe care Wolfgang Wagner, patron absolut la Bayreuth din 1968, s-a străduit cu toate mijloacele să îl ascundă şi să-l mistifice. Pentru cei care nu ştiu, scrierile antisemite ale compozitorului au fundamentat ideologia nazistă pe plan cultural, iar între familia lui Wagner, Hitler şi nazism legăturile au fost cum nu se poate mai strînse.

Winifred Wagner, cea care a condus festivalul după moartea fiului compozitorului, Siegfried, începînd din anii ’30 ai secolului trecut, a fost o admiratoare şi o susţinătoare ferventă a lui Hitler pînă la sfîrşitul vieţii. Festivalul de la Bayreuth şi muzica lui Wagner au fost utilizate la maximum de ideologii nazişti pentru a promova o cultură naţionalistă agresivă şi xenofobă.

Cei doi fii ai lui Winifried, Wieland şi Wolfgang Wagner, au fost în tinereţe protejaţi lui Hitler, educaţi şi destinaţi simbolic, în proiectele acestuia, să conducă afacerile culturale ai unei Europe nazificate. La Bayreuth, îşi amintea nu de mult, într-o emisiune televizată la Londra, una din surorile lui Wolfgang, a fost schiţat pentru prima dată planul de invazie a Poloniei, pe harta din manualul de geografie al viitorului director artistic al Festivalului. Wolfgang a luptat şi a fost rănit în Polonia, iar Wieland, spre sfîrşitul războiului, a condus un lagăr nazist de concentrare, nu de parte de Bayreuth.

O istorie ascunsă multă vreme de cei doi fraţi care, din 1951, au lansat „Noul Bayreuth”, străduindu-se să dea o imagine pozitivă Festivalului dar evitînd sistematic să-şi asume orice responsabilitate istorică, să iniţieze orice dezbatere asupra trecutului. Fiul lui Wolfgang, Gottfried Wagner a fost cel care într-un volum biografic, la sfîrşitul anilor ’90, a dezvăluit primul istoria ascunsă a familiei şi a Festivalului, creînd senzaţie şi declanşînd o dezbatere de proporţii în lumea culturală şi politică germană, care l-a obligat pe tatăl său să deschidă parţial arhivele de la Bayreuth.

Dar ansamblul documentelor a rămas necunoscut pînă astăzi, iar Gottfried Wagner o afirma nu de mult răspicat la televiziunea franceză: „Ştim foarte bine că o mare parte a corespondenţei dintre Hitler şi familia Wagner nu este încă publicată, se încearcă încă să se evite discuţia; este vorba de aproape 300 de scrisori, dispersate, la Bayreuth şi la München, despre care nu se vrea să fie cunoscute, dar sînt absolut necesare istoricului…; nu este vorba numai de scrisori ale lui Winifred, dar şi ale fiilor ei, ale unchiului şi tatălui meu, ale mătuşii mele Verena… ”

In 2008, sub presiunea autorităţilor bavareze, Wolfgang Wagner, „micul dictator”, cum îl poreclise una din fiicele sale, a cedat şi la conducerea Festivalului au fost numite co-directoare artistice cele două fete ale sale, Eva Wagner-Pasquier şi Katharina, fructul unei a doua căsătorii. După 20 de ani de exil forţat şi luptă pentru adevăr, Gottfried Wagner se întoarce pentru prima dată la Bayreuth, decis să pună în lumină istoria adevărată a Festivalului. O pagină de istorie culturală a Germaniei este pe cale de a fi întoarsă definitiv.

26 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

19/mart/2010 Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic

La modul manelistic

 Mircea Morariu

A spune că pe afişul unui Teatru apare mult prea frecvent numele lui Caragiale e echivalent cu a susţine că respectiva instituţie îşi ia parcă prea în serios misiunea. Iar când respectivul Teatru e unul care, din varii motive, îşi recrutează spectatorii preponderent din rândul tinerilor, mai exact al elevilor în al căror program de studiu figurează marile piese caragialene, e aproape o datorie pentru el ca la o distanţă de unsprezece ani să înfăptuiască o nouă montare cu O noapte furtunoasă. Sigur că de dorit ar fi ca acea montare să conteze drept o contribuţie semnificativă în caragialeologie, dar cum e limpede că nu toate spectacolele cu piesele lui Caragiale pot să însemne evenimente nu mi se pare deloc deplasat ca publicului spectator să i se ofere cel puţin o reprezentaţie decentă. Din păcate, cea la care şi-a poftit publicul Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea nu e nici măcar un spectacol nereuşit. E o punere între paranteze a decenţei. E o sfidare a bunului simţ, nu a bunului simţ artistic, ci a bunului simţ tout court, e o încălcare flagrantă a celei mai elementare reguli de bunăcuviinţă  Rezultatul acoperă de ruşine nu doar regizorul (m.chris.nedeea), nu doar scenografa (Oana Cernea), nu numai actorii din distribuţie, nu doar conducerea ineptă a trupei (director artistic Elvira Platon Rîmbu), ci însăşi instituţia producătoare, căreia cu greu îi mai poate fi recunoscută condiţia de Teatru profesionist. A reprezenta O noapte furtunoasă  ca la uşa cortului, învăluită în muzică ţigănească de joasă speţă, nu e doar dovada inculturii unui regizor care nu ştie că una e mahalaua, periferia caragialeană, şi alta maidanul populat de căruţe cu coviltir, care nu a citit nimic din imensa exegeza critică dedicată marelui dramaturg, care îşi bate joc de sine, de profesia lui, de actori, ba chiar e plătit să o facă. A face astfel încât absolut nici unul din cele mai savuroase momente din piesă – nici lectura ziarului, nici hazoasa confuzie de persoane a lui Rică Venturiano, nici discursul său ridicol, rostit îndată după ce iţele încurcăturii s-au dezlegat şi spiritele s-au liniştit- să nu fie observate, ba chiar să devină neinteligibile, e o contraperformanţă descalificantă care aruncă Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea în zona lupanarului.

Se vede cu ochiul liber că m.chris.nedeea e complet insensibil la farmecul comediei lui Caragiale. Că s-a apucat de lucru fără a avea nici cea mai plăpândă idee, că lipsit de inspiraţie a dat doar indicaţii greşite a căror consecinţă nu se rezumă numai la compromiterea trupei ci şi la subminarea gravă a valorii multiconfirmate a piesei lui Caragiale. Orice s-ar spune, nu pot aspira la statutul de idei şi la condiţia de de indicaţii regizorale gesturi minore precum a-i cere interpretului lui Jupân Dumitrache (Petre Panait) să strige întratât încât să îşi scuipe plămânii, a-i impune actorului distribuit în Nae Ipingescu (Daniel Vulcu) să citească articolul din Vocea patriotului naţionale  ca şi cum ar fi încercat de o nevoie fiziologică urgentă, a-i obliga pe Spiridon (Răzvan Vicoveanu) şi pe Veta (Ioana Dragoş-Gajdo) să pună de un duet manelistic, a-l lăsa pe Rică (Alexandru Rusu) să se remarce  numai printr-un moment de striptease ratat, a o înzestra pe Ziţa (Alina Leonte) cu o fetiţă avută cu Ghiţă Ţircădău (Andrian Locovei), transferat dinspre turmentaţii din O scrisoare pierdută, a-i îngădui lui Spiridon (Pavel Sîrghi) să molfăie în asemenea hal replicile încât să nu să se mai audă mai nimic şi a suplimenta numărul de personaje printr-o soacră (Mariana Vasile) ce se trezeşte  din beţie numai şi numai spre a-i bucura pe acei rătăciţi în sala de spectacol ce astfel ajung să se creadă la cârciumă  auzind inflexiunile bahice cu care e  „cântat” Lume, lume, soro lume.

Pentru ca bătaia de joc la care e supus Caragiale să fie desăvârşită, dar şi spre a mai certifica o dată analfabetismul profesional al celor ce au girat cu numele lor o atare întreprindere, scenografa Oana Cernea a creat un set de costume din care unul e mai nepotrivit decât celălalt. Cel mai caraghios sunt înveşmântaţi Jupân Dumitrache, Ipingescu şi Chiriac. Primul parcă e un Franz Iosif de operetă, cel de-al doilea dă semne că aspiră să caricaturizeze vreun personaj din telenovela Aniela, iar ultimul e un reuşit fără loc la un post de maître d’hôtel.

În faţa unei asemenea blasfemii îţi piere cheful de a întreba dacă la Teatrul de Stat din Oradea mai funcţionează vreun factor de control artistic, ori dacă nu cumva a devenit parte a politicii directoriale patentat deviante, liberul acces la public al oricărui subprodus artistic. Nu poţi decât să îţi faci cruci şi să te aştepţi ca proxima premieră să probeze că mai există loc şi pentru alte grozăvii şi că ele vor râde ştirb la publicul care încă mai cauţionează prin prezenţa lui astfel de afronturi aduse ideii de teatru.

Teatrul de Stat din Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”- O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale;  Regia artistică-m.chris.nedeea; Scenografia – Oana Cernea; Cu: Petre Panait, Daniel Vulcu, Răzvan Vicoveanu, Pavel Sîrghi, Alexandru Rusu, Andrian Locovei, Ioana Dragoş- Gajdo, Alina Leonte, Mariana Vasile.

– text publicat în revista Familia, nr. 1, ianuarie a.c.

19 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | 2 comentarii

15/mart/2010 Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut

Bastionul supravegheat

Mircea Morariu

Într-un text publicat în caietul-program al spectacolului cu piesa Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Alexandru Tocilescu îşi plasează montarea într-un complex ceva mai amplu. Înţelegem că reputatul director de scenă a început şi continuă, prin mijloacele puse la dispoziţie de arta teatrului, un proces al comunismului în care el, regizorul, îşi asumă rolul de acuzator legitimat de condiţia de martor dar şi de victimă. Tocilescu îşi asumă deopotrivă funcţia de păstrător, de gestionar al memoriei unei perioade cumplite şi face aceasta fiind animat de sentimentul urgenţei. Un sentiment generat de realitatea că mult prea mulţi sunt aceia care fie că nu îşi mai amintesc, fie că nu mai vor să îşi amintească, fie că, pur şi simplu, nu ştiu ce a însemnat comunismul şi forţa lui distructivă. „Sunt sigur- scrie regizorul- că marea majoritate a publicului habar nu are despre ce vorbim noi aici. Marea majoritate a publicului, în cazul în care sunt tineri, nu a auzit niciodată nici de comunism, nici de Stalin, nici de nemţi, nici de întrecerea socialistă şi viaţa lor a fost şi probabil va fi mai bună decât a noastră. Dar noi, ăştia care am trecut prin aşa ceva, nu avem nici voia şi nici dreptul să lăsăm aceste lucruri să se piardă în neantul timpului, fără să încercăm să le aducem aminte, să le împrospătăm în minţile celor care ştiu şi să le recreaăm în minţile celor care nu ştiu”.

Printre „filele” dosarului deschis de Alexandru Tocilescu în urmă cu vreo cinci- şase ani figurează deja spectacole precum O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”), Elizaveta Bam (Teatrul „Bulandra”). E de observat că regizorul înţelege să îşi ducă la capăt misiunea nu în chip încruntat, nu adoptând o atitudine încrâncenată, deşi vorbeşte despre lucruri cât se poate de serioase, de grave, nu scrâşnind din dinţi. Şi asta nu neapărat deoarece ar socoti că trebuie să ne despărţim de trecut răzând. Tocilescu se arată în continuare, atât în spectacolele menţionate, cât şi în premiera de la Teatrul de Comedie un „imaginativ”, poate însă nu „imaginativul voios” despre care vorbea Valentin Silvestru în cartea lui Ora 19,30.

Alexandru Tocilescu a optat acum pentru Casa Zoikăi, o piesă scrisă prin anii’20 ai secolului al XX lea. E vorba despre un text cu un irezistibil har satiric, cu un umor copios, prezent în chip generos la toate nivelele – de la intrigă până la limbaj-, un text în care planează binefăcător spiritul gogolian, în care îşi dau mâna cu succes caricaturalul şi grotescul. Fără ca ele să fie suprasolicitate. Dar Casa Zoikăi e mai mult decât un amestec izbutit de caricatural şi de grotesc. Faptul a fost sesizat de autorităţile staliniste care i-au interzis reprezentarea în anul 1929, tot la fel cum au făcut cu alte capodopere bulgakoviene precum Zilele Turbinilor, Fuga ori Cabala bigoţilor. Degeaba i-a scris Bulgakov nenumărate scrisori lui Iosif Visarionovici (există chiar o piesă intitulată Scrisori de dragoste către Stalin, datorată excelentului dramaturg spaniol Juan Mayorga care aşteaptă să fie reprezentată şi pe scenele româneşti) sperând să îl înduplece, în van a creat acelaşi Mihail Bulgakov o piesă despre tinereţea revoluţionară a Tătucului, mai întâi acceptată, apoi respinsă de către acesta. Iertarea dictatorului nu avenit niciodată.

Casa Zoikăi mi se pare o mărturie zdorbitoare despre realităţile Rusiei sovietice. Despre simularea bucuriei şi a ataşamentului la comunism, despre corupţie şi făţărnicie, despre delaţiune şi supraveghere. De fapt, Bulgakov a intuit în piesa lui începutul falimentului utopiei comuniste, un faliment înscris în chiar certificatul lui de naştere, devenit chiar marca de identificare a acestui regim politic crud, sângeros, deopotrivă imoral şi amoral, care şi-a asigurat supraveiţuirea prin stimularea a tot ce e mai condamnabil, mai pervers în fiinţa umană. Pe scenele româneşti, piesa a mai fost jucată sub titlul Locuinţa Zoikăi. Cred însă că nici unul dintre titluri nu izbuteşte să acopere integral realitatea de la care pleacă textul şi, implicit, problematica acestuia. Suntem în perioada în care criza de locuinţe din capitala sovietică era acută, în care cei ce posedau un apartament erau înspăimântaţi fie că îl vor pierde, fie că vor fi nevoiţi să îl împartă cu alţii, că vor ajunge să locuiască „în comun”. Suntem, de asemenea, în perioada în care puterea Sovietelor a introdus un nemilos sistem de supraveghere în blocurile de locuinţe, preşedinţii comitetelor de bloc raportând tot ceea ce se petrecea în apartamente. Tema l-a preocupat pe Bulgakov, ea apare şi în nuvela satirică Inimă de câine. E foarte adevărat că în Casa Zoikăi, Bulgakov se dovedeşte extrem de preocupat să surprindă evenimentele ce se petrec în interiorul apartamentului deţinut de Zoia Denisovna Pelţ, definită în didascalii drept „stăpâna apartamentului şi a atelierului”. Dramaturgul prezintă în detaliu toate eforturile pe care le face aceasta spre a-şi putea păstra casa, de la mita plătită cu regularitate preşedintelui comitetului de bloc la transformarea apartamentului în atelier de croitorie, faţadă sub care funcţionează o casă de plăceri, frecventată de noii potentaţi precum directorul comercial Gus. Însă e şi mai important pentru Mihail Bulgakov – şi aici cred că trebuie căutată valoarea acuzatoare şi demascatoare a textului – să arate cum blocurile de locuinţe, cum cvartalele au devenit veritabile unităţi de supraveghere, statut pe care şi-l vor conserva ca atare până la căderea comunismului.

Tema supravegherii e una fundamentală pentru Bulgakov şi e foarte bine că ea devina una aidoma pentru spectacolul lui Alexandru Tocilescu. E sigur că directorul de scenă a identificat numeroase mijloace spre a o sublinia şi a-i releva importanţa. Reprezentaţia e lungă, durează aproape patru ore, iar în elaborarea ei se pare că regizorul a început să se plictisească de stilul şi tonul adoptate în prima parte (stil şi ton care mi s-au părut foarte adecvate) aşa că le-a abandonat. Din păcate, Tocilescu a scăpat la un moment dat hăţurile din mână şi a făcut cam prea mult loc parodiei. Subliniez- parodiei şi nu bufonadei.  Personaje precum Heruvim ( Dragoş Huluba) sau Gandzalin (Adrian Ciobanu) sunt expresia cea mai evidentă a acestei pierderi a controlului, par a fi transferate dintr-un film de desen animat. Asta în vreme ce Madam Ivanovna (Roxana Ciuhulescu) dă semne că a venit din universul circului. Păcat, mare păcat. Inconsecvenţa îl costă imens pe Alexandru Tocilescu care a trecut „la mustaţă” pe lângă un mare spectacol.

Casa Zoikăi prilejuieşte câteva mari izbânzi actoriceşti ce se cer apreciate şi aplaudate ca atare. Fireşte, o voi lăuda mai întâi pe Virginia Mirea, interpreta fără cusur a Zoikăi. O Zoikă ce e când linguşitoare, când calină, când categorică, când rea, când crudă de-a binelea. Policromia în care îşi elaborează Virginia Mirea rolul e foarte sugestivă, e de-a dreptul admirabilă. Unii confraţi i-au reproşat actriţei că nu ar fi fost suficient de impetuoasă, de dezlănţuită. Nimic mai neadevărat. Prin formularea unui astfel de reproş, ei au dovedit că nu au înţeles contextualizarea personajului pe care a operat-o actriţa Eu socotesc că Virginia Mirea şi-a elaborat rolul cu un extraordinar simţ al măsurii. Neîndoielnic, Zoia Denisovna Pelţ e interesată în relaţia ei cu Ametistov pe care şi-l face tovarăş de afaceri, e servil- dispreţuitoare în raporturile cu Portupeia, preşedintele comitetului de bloc, e arogant- stăpână cu camerista Maniuşka, e arogant- dominatoare şi răzbunătoare cu scăpătata nobilă Alla Vadimovna şi interesat- slugarnică faţă de Boris Semionovici Gus. Dar numitorul comun al acestui evantai de atitudini e teama. Teama ivită din realitatea conştientizată că nimic nu e sigur în lumea din şi din jurul casei Zoikăi. Aşa că fiecare mişcare a eroinei se cere temeinic calculată, aproximată astfel încât să îngăduie oricând replieri. E ceea ce izbuteşte Virginia Mirea, e elementul de fineţe ce îi asigură biruinţa artistică.

Foarte bun, probând o voluptate a jocului, e George Mihăiţă în Ametistov, verişorul Zoikăi. Un personaj cameleonic, mai puţin subtil decât Zoika, mai grobian, dar care, spre deosebire de aceasta, se salvează la vreme Ametistov mi se pare a fi, prin jocul lui George Mihaiţă, o prefigurare a mult trâmbiţatului şi devastatorului om nou de mai târziu. Între grotesc şi tragi-comic îl plasează pe directorul comercial Gus Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă o joacă impecabil pe camerista Maniuşka, Emilia Popescu elaborează la grămaj o fostă doamnă din fosta „lume bună”, o nobilă scăpătată silită, spre a-şi plăti datoriile, să se prostitueze în casa Zoikăi., iar Gheorghe Dănilă e remarcabil în rolul preşedintelui comitetului de bloc.

Marea, extraordinara, superba surpriză a spectacolului de la Teatrul de Comedie e Gelu Niţu, „împrumutat” cu rezultate de zile mari de la Teatrul „Odeon”. În interpretarea sa, pe care nu ezit să o calific drept excepţională, contele Pavel Feodorovici Obolianinov e ceea ce aş numi un personaj „scris” de actor cu o originalitate ce nu o contrazice nici o clipă pe cea a dramaturgului. În jocul lui Gelu Niţu se regăseşte eleganţa rănită a unui nobil obligat să aleagă între demnitate şi supravieţuire, care îşi joacă demnitatea rănită ştiind sigur că o va sacrifica pentru a putea supravieţui. Problema la care ne îndeamnă să medităm spectacolul, datorită rolului lucrat ca la carte de Gelu Niţu, e câţi dintre noi, cei care am trăit în comunism nu am adoptat atitudini similare. Desigur, nu ne-am potolit năduful cântând la pian, ci ne-am socotit curajosi punând sub pernă aparatul de radio din care ascultam în surdină Radio Europa liberă.

Spectacolul place şi datorită coloanei sonore în care au fost folosite lucrări de Şostakovici, Prokofiev, şlagăre şi marşuri din perioada stalinistă, muzică franţuzească „tolerată” încă la acea vreme, miniaturi de pian, dar şi indicativul sonor al postului de radio Moscova. Scufiţa roşie în limba rusă. Gabriel Basarabescu, cel care semnează ilustraţia şi adaptările muzicale, merită la rându-i cuvinte de laudă.      

Teatrul de Comedie din Bucureşti – CASA ZOIKĂI de Mihail Bulgakov; Traducerea – Maria Dinescu; Adaptarea, versiunea scenică şi regia artistică- Alexandru Tocilescu; Decor- Vanda Maria Sturdza; Costume- Anca Pâslaru; Coregrafie- Păstorel Ionescu; Ilustraţie şi adaptări muzicale- Gabriel Basarabescu; Cu- Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Adrian Ciobanu, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Măcelaru, Cnadid Stoica, Marius Drogeanu, Eugen Racoţi, Petre Dinuliu, George Grigore, Roxana Ciuhulescu, ş.a.

– text publicat în revista „Familia”, ianuarie a.c.

15 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

13/mart/2010 A apărut nr. 2/februarie a.c. al revistei „Scrisul românesc” – text integral, plus un poem de Anna Ahmatova

… a apărut nr. 2 (78) / februarie a.c. al revistei „Scrisul românesc” (text integral în format pdf.).

Din sumar: Florea Firan – In memoriam Marin Mincu ¤ Gabriel Coşoveanu – Despre romanul „Vizuina” de Norman Manea ¤ Monica Spiridon – Solomon Marcus la 85 de ani ¤ Adrian Cioroianu – Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului ¤ Ion Buzera – O istorie postcălinesciană a literaturii române ¤ Marian Victor Buciu – Despre Marin Mincu ¤ Scrisori inedite Marin Sorescu ¤ Ioan Lascu – Austerul Cioran ¤ Mihai Ene – Romantism şi decadentism ¤ Dumitru Radu Popa – E-mail-ul, la timpul trecut? ¤ Carmen Firan – Pierderea iluziilor ş.a.

Natan Altman – Portretul Annei Ahmatova (1914)

Anna Ahmatova – „Chiar lângă mare” (fragment)

Soarele zăcea în fântână,
Scorpionii se-ncălzeau pe stâncă,
ciulinii alergau peste câmp
Cu strâmbături de bufon cocoşat,
Iar cerul înălţat sus de tot
Era albastru ca straiul Fecioarei –
n-a mai fost astfel niciodată.
Iahturi uşoare fugeau peste valuri –
Altele, albe, se leneveau
La bateriile lui Constantin,
Unde vântul va fi fost mai prielnic.
Mergeam încet lângă golf, către cap,
Spre stânci ascuţite, negre şi frânte,
Înspumate la ora de flux,
şi-mi îngânam cântecul nou,
Ştiam – orişicine ar fi lângă el –
Ţareviciul mă aude şi-şi pierde
firea – şi fiece vorbă-mi fu dragă
ca un dar de la Cel-de-Sus.
Iahtul dintâi nu plutea – zbura,
A doilea venea să-l ajungă din urmă,
celelalte abia se zăreau.
M-am culcat lângă apă – nu mai ştiu când,
am aţipit – nu-mi amintesc cum,
dar m-am trezit şi văd – o pânză
clătită de valuri, şi-n faţa mea
un bătrân uriaş, pân-la brâu în apa
străvezie, scormoneşte-n adânc,
în fisurile stâncilor lângă ţărm,
strigând răguşit după ajutor.
Am pornit rugăciunea cu voce tare,
Cum am fost învăţată de mică,
Ca să nu visez urât la noapte,
Nenorocul să nu se abată în casă.
Abia am rostit „mântuieşte, Isuse“ −
Şi văd – ceva alb la bătrân în braţe,
ceva… şi-a îngheţat inima-n mine.
A scos la mal marinarul bătrân
Pe cârmaciul iahtului cel mai sprinţar,
Iahtului înaripat şi vesel –
Şi l-a culcat peste pietre negre.
N-am cutezat să cred ce vedeam,
Îmi muşcam degetele, să mă trezesc:
Prinţul meu, bronzat şi duios
zăcea liniştit cu privirea-n cer.
Ochii aceia, mai verzi ca marea,
Mai adânci ca desişul de chiparoşi –
I-am văzut cum îşi pierd încet lumina…
Mai bine era să mă fi născut oarba.
A gemut şi-a strigat nedesluşit:
„Oh, rândunico, mă doare, mă doare!“
Pesemne o pasăre i-am părut.
In amurg m-am întors acasă,
Tăcuta era odaia şi sumbră,
deasupra candelei plutea luminiţa
înaltă, îngustă şi zmeurie.
„Ţareviciul n-a venit după tine
Lena a spus, auzindu-mi paşii,
Pân-la vecernie l-am aşteptat,
am trimis copii în port să-l aducă“
„Nu va mai veni să mă ia,
Nu va veni niciodată, Lena,
Astăzi s-a stins ţareviciul meu“
Sora-mea mult şi des s-a crucit
Şi s-a întors la zid tăcută,
Am înţeles că Lena plânge.
Am auzit când i se cânta
lui ţarevici prohodul – „Cristos a înviat“…
şi strălucea de-o lumină vrăjită
Rotunda biserică.

1914; traducere de Nadia BRUNSTEIN

13 Martie 2010 Posted by | arta, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 4 comentarii

08/mart/2010 Cronica de artă: despre Dimitrie Berea

Berea, neştiutul

Radu Comşa

Titlul este o parafrază, o construcţie la jumătatea drumului dintre “Necunoscutul Dimitrie Berea”  –  titlul oficial al expoziţiei de la Muzeul Municipiului Bucureşti şi “Jude neştiutul ” al lui Thomas Hardy.  Într-o paralelă largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare să se fi bucurat de onoruri constante în viaţă urmate de o indiferenţă continuă în posteritate, inclusiv la Bucureşti, unde ultima sa expoziţie le la  Căminul Artei, Kretzulescu, era datată 1944.

Expoziţia deschisă până pe data de 30 octombrie 2009  la Palatul Şuţu (a fost) o iniţiativă a Societăţii Colecţionarilor de Artă şi cum aceasta este o asociaţie independentă, expoziţia nu exprimă decât dorinţa societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare din valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admiraţia fusese deja  exprimată de preşedintele asociaţiei, Vasile Parizescu, în ”Viaţa ca o pasiune”,  cartea sa autobiografică recent apărută la Monitorul Oficial.

Acea admiraţie explicită lăsa să se întrevadă o eventuală iniţiativă recuperatoare şi anticipaţia se confirmă în aceste zile la etajul Palatului Şuţu. Pe vremuri,  e de sperat că şi acum, profesorii la Belle Arte îşi obligau studenţii să frecventeze casele de licitaţii şi să studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre două colecţii, printre multe scene convenţionale de gen găsindu-se sigur şi minunăţii expuse  pentru foarte puţine zile.  În acelaşi mod, o expoziţie a societăţii colecţionarilor aduce inevitabil aceeaşi tipologie de imagini noi capabile să creeze nu numai referinţe, ci şi revelaţii. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expoziţional la peste şase decenii de la ultima sa expoziţie, tablourile cele mari sosind din America. Fără fonduri instituţionale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fără televiziuni şi interviuri. Pentru un dependent de fonduri  vernisajul  ar fi părut o întâlnire conspirativă, dar absenţa interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocreştin, într-atât de mare era diferenţa între pasiunea colectivă  şi indiferenţa instituţională. Cu marea excepţie a gazdei expoziţiei, Muzeul Municipal.

Şi totuşi Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care să-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societăţii globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, dacă un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la prinţul Gustav, actualmente rege suedez,  trecând prin gondola divelor cu actriţa Merle Oberon în frunte, toţi aceştia i-au pozat lui Berea.  L-au admirat, l-au cumpărat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o modă Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.

Dimitrie Berea s-a născut în 1908 la Bacău, într-o familie înstărită, fiu al unui avocat implicat în politica locală şi al unei pictoriţe şcolite în Franţa. Dată fiind filiaţia artistică pe linie maternă, părinţii l-au încurajat în acest sens şi tânărul Berea face studii de arhitectură la Bucureşti, în timpul cărora înfiinţează societatea “Ileana”,  împreună cu Ion TheodorescuSion şi Gheorghe Zlotescu.  Deocamdată nimeni nu a documentat şi detaliat aşa cum ar trebui rolul declaraţiilor de genul  “Ileana”  în arta românească, se aşteaptă probabil consumarea monotemei  avangardei sincrone sau forţat sincrone.

După o expoziţie personală în 1936 la Iaşi la galeriile Lăpuşneanu, Berea pleacă anul următor la Roma. Iniţial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Romă a mega-exactului cazon de marmură care poate genera şi azi pasiuni pro sau contra.  Inima sa pleacă şi rămâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlneşte pe Bonnard, Vuillard, Matisse şi Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins.  În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expoziţie personală  la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primeşte câte o diplomă pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.

Se întoarce la Bucureşti şi devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet străină aşa că emigrează în 1946. Publică manifestul său de la Veneţia, expune la Paris  în 1952 cu Henri Matisse şi cu cel pe care îl consideră maestrul său, Pierre Bonnard,  ca un preambul al caruselului notorietăţii în care biografia penalizează viitorul.

Pentru că  Dimitrie Berea va rămâne confinat perpetuu într-un palier pentru  care amănuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de  trivia. Ca, de exemplu, căsătoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoată de rege georgian şi soferiţă de taxi newyorkez trecută, culmea, prin Bucureşti.

Posesor al unei tehnici exacte şi al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a rămas aici. Subiectul, adică ochiul trecut prin inima proprie, rămâne la o foarte dulce convenţie. Şi asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cărţii poştale, fără sinceritatea Elenei Popea, considerată ultramodernistă, dar brăneancă de suflet, aşa cum ţăranii săi mustăcioşi nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar ţigăncile lui Berea nu au curajul premoniţiei egalitare a lui Jean David.

Convenţia continuă într-o lume care plăteşte bine şi se vrea frumoasă. Stilul Berea garantează frumosul, în portrete şi nu numai. Parisul există prin Place Vendôme,  sudul Franţei se vrea la Cannes între bărci rapide şi bine întreţinute. Post-factum, succesul Berea, chiar hyperdiluat, poate genera şi azi clişeul Parisului şi ale altor branduri locale dependente de bugete turistice.

Şi Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existenţă în recluziune cu păstrarea unui univers propriu intact şi fără limite, care permite o explozie ulterioară a unei recunoaşteri  mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trăit fantastic într-o lume încadrată comanditar. Poate motivat  de formaţia sa ca arhitect,  subiectul rămâne deschis, pentru că tema pictorilor-arhitecţi- pictori merită detaliată în sine,  de la Iser la G. M. Cantacuzino.

Amănuntul foarte interesant al expoziţiei de la Şuţu, expoziţie nebifată în nici un buget şi nebifată de critici bugetari, este că reuşeşte să adune, în foarte puţine opere, o proporţie maximă de nonclişee. Mai exact momentele rarisime când Berea se lasă furat de subiect şi nu îl construieşte convenţional. Ca cel peisaj cu râu din colecţia …..   

Acesta este Berea neştiutul.

8 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

08/mart/2010 Geopolitica iubirii: un cadou în cuvinte cititoarelor noastre

…două poezii de Liviu Antonesei

Dacă…

Dacă toate femeile lumii
s-ar reuni în femeia perfectă,
de la tine ar trebui luat totul –
nimic mai puţin,
poate ceva pe deasupra.
Pe sub asprele ceruri,
ne ducem spre marele festin
şi nici o vină
nu vom lua asupra.

I promise you…

Nu vei şti vreodată cît te iubesc
Cuvintele-acelea încă nu s-au născut
Şi nu s-or naşte cît mai vieţuiesc
Pe-această închipuire de apă şi de lut
Pe-această închipuire de apă şi de lut
De care-n veci eu nu mă murdăresc
De vom rămîne ca la început,
De vom rămîne ca la început!
Ei, da, oho,
Noi vom rămîne
Ca la început!

8 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | | 2 comentarii

07/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (3/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

3/5 

Încifrarea estetică nu mai e înţeleasă ca o formă ocolită de a spune adevăruri interzise pe care scriitorul se teme să le spună „direct”, ci o specie sintetică de adevăr subversiv, nedecompozabilă în aluzii punctuale, pentru că aluziv e chiar principiul ei formativ, care derutează şi isterizează lectura mioapă a cenzurii, obişnuită doar să caute mici ghicitori denotative. Literatura e recunoscută astfel periculoasă pentru sistemul totalitar chiar prin determinările ei imanent estetice, şi nu ca substitut al unui discurs tranzitiv. De aceea foarfecele cenzurii tinde să dezvolte o funcţie suplimentară, tăind nu numai ce contravine evident ideologiei oficiale, dar atacând şi integritatea gratuit-autonom-filologică a operei literare, suspectă dacă nu din motive clare, atunci, din principiu.

O schiţă şarjată a mentalităţii cenzoriale (care sigur că va trebui dublată de acum de studii pe documente de arhivă, câte se vor mai fi păstrat) găsim într-un portret din 1988 al „tovarăşului Dulea”: „Ar mai rămâne (după ce se exclud importurile de literatură străină, pentru că cer valută, şi ediţiile şi studiile de clasici, pentru că sunt „vechituri” – n.m. S.S.) scriitorii români contemporani. Ei însă pun «probleme». Cu atât mai mult, cu cât, total nepriceput la literatură, tovarăşul Dulea e specialist în căutarea aluziei, a şopârlelor cum se spune. De notorietate publică şi hilară este felul cum pune pe diverşii săi lectori să-i «povestească» poemele din manuscrisele prezentate. Care e subiectul? În clar: ce vrea să spună poetul ăsta? Să nu cumva să fie trist (nepermis în vesela eră Ceauşescu). Să n-aibă insomnii (cum să nu dormi tun când te veghează El?). Să nu se pomenească de moarte. Să nu fie ceva erotic (regimul e aseptic şi pudibond). Să nu se vorbească de tirani. Şi nici de vreo Curte oarecare” etc. (Pragul. Unde scurte V, p. 58).

Pe estetic chiar se ducea, aşadar, o bătălie, nu de puţine ori apărarea autonomiei cristalizând, în osmoza, aproape imposibilă teoretic, dintre criteriul estetic şi criteriul moral, în arte poetice subversive. Monica Lovinescu a consemnat, în cronicile de până în 1971 publicate în primul volum de Unde scurte, câteva episoade de refuz al ideologiei oficiale, pe care, la acea dată, le aprecia ea însăşi ca eroice şi care ar merita reverenţa criticii postdecembriste: romanele de problematică morală şi eseurile de etică a scrisului semnate de – deja consacratul – Marin Preda, tematizarea fricii în Animale bolnave de Nicolae Breban, demitizările exuberante în formă şi tragice în conţinut, autentificate de metadiscursivitate antipropagandistă, prin care începeau să se remarce în poezia şi proza scurtă Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu, apoi insolitarea, în dramaturgie, deopotrivă a codurilor teatrale şi a tabuurilor politice cu Iona şi Există nervi, la fel, în aceeaşi valoroasă serie, primul roman al lui Augustin Buzura, roman de decantare autoreferenţială chiar a noţiunii de curaj, uşor de confiscat şi falsificat birocratic de activiştii propagandei, tot aşa, bătăliile noilor critici de formaţie şi angajament estetice pentru criteriile valorii intrinseci în recuperarea trecutului literar, dincolo de orice intoleranţe politice (antologia de poezie realizată de Nicolae Manolescu şi antologia criticilor literari realizată de Eugen Simion, pe atunci, cei doi, nici prieteni, nici neprieteni, ci, mult mai important, solidari pentru o nobilă cauză), câte un debut foarte promiţător în teorie (Toma Pavel), constituirea unor grupări de rezistenţă (oniricii).

Aş fi tentată să închei enumerarea cu ş.a.m.d., pentru că şi primul volum de cronici este selectiv (zic, fără să am de unde să ştiu ce şi de ce a mai rămas pe dinafară din foiletonul cronicăresc, dar gândindu-mă că lipsesc cronici la cărţi reprezentative pentru anii şaizeci, imposibil de ignorat la apariţie, de Nichita Stănescu, Adrian Marino şi alţii). Selecţia textelor a fost însă făcută cu mult înainte de ediţia de la Humanitas, după nişte criterii probabil diferite, încă din 1972 sau începând cu 1972 (dacă luăm ca dată anul indicat la sfârşitul Epilogului deschis cu care se încheie volumul), în vederea unei prime ediţii, apărute tot în exil, în 1978, la Madrid însă, nu la Paris.

Sigur că pentru aceste cronici, al căror destin a fost de la început să nu poată fi publicate decât – spaţial şi cronologic – într-o lume liberă, 1971 nu putea fi decât un an al renunţării la orice tentaţie melioristă. Unde încurajaseră evoluţii, de acum înainte vor denunţa involuţii. Cu preţul însă al pierderii din vedere al faptului că scriitorii autonomişti – unii dintre ei – au refuzat „revoluţia culturală” impusă de Ceauşescu. Monica Lovinescu urmăreşte, de aici înainte, sistematic doar adeziunile publicistice din ţară la Tezele de la Mangalia, pe care le pune în antiteză exclusivă cu nevoia de protest în presa străină. Simetria, prea geometrică, a acestei viziuni critice exclude tocmai continuitatea împotrivirii prin operă (care e, până la urmă, principalul obiect al criticii şi istoriei literare).

Am insistat deja, câteva pagini mai devreme, asupra faptului că schimbarea prea fără loc de dus şi întors a criteriului, de la critica de direcţie literară, la critica de direcţie biografică, poate să fie un efect de lectură determinat de alcătuirea volumelor. În jurnal, Monica Lovinescu recuperează ea însăşi câteva notaţii de agendă de lucru care pot sugera (fie şi involuntar) că şi după 1971, ba chiar până în anii optzeci târzii, a mai scris, cu oarecare consecvenţă, cronică de carte autonomist estetică. Dar cronicile în cauză nu se regăsesc în sumarul volumelor 2, 3, 4 şi 5. Nu dau exemple, pentru că nu am urmărit sistematic disparităţile (şi chiar dacă ar încerca cineva să le urmărească, şi jurnalul recuperează agendele doar pe sărite, deci sistematizarea ar fi zadarnică).

Sunt foarte diferite, structural şi criteriologic, centrele de greutate ale volumelor 1, de o parte a pragului 1971, şi 2-5, de partea cealaltă. În volumul 1, cele mai multe cronici îi sunt dedicate, cu o atenţie cvasimonografică, lui Marin Preda – Moromeţii II, Intrusul, dar şi articole apărute în reviste, care abia ulterior aveau să fie retipărite în volumul Imposibila întoarcere – şi tot din ele, din fiecare, sub alt unghi, porneşte cea mai interesantă (originală) reflecţie teoretizantă. Cititorii o vor recunoaşte imediat ce o voi numi, pentru că circulă încă în publicistica literară de azi, vlăguită de noimă, ca orice teză care şi-a pierdut autorul: anonimizată, degradată ideatic şi cu partiţia axiologică inversată. E vorba de „vorbitul în dodii” – în accepţiunea de subversivitate beletristică, criticată şi atunci, ca şi azi, ca lipsă de reacţie imediată, directă la absurdul social şi inventare a unui univers alternativ, din care să lipsească tocmai provocările realului.

Cel care a criticat însă mai întâi deturnarea reacţiei prin ficţiune a fost (asta s-a uitat!) chiar Marin Preda, într-un articol de la sfârşitul anilor şaizeci în contra direcţiei evazioniste, reprodus apoi în Imposibila întoarcere (1971). Răspunzându-i în iunie 1970[1], Monica Lovinescu nuanţează şi temperează elanurile polemice ale autorului Intrusului, apreciind că „«evazionismul» a reprezentat, de prin 1960 şi ceva încoace, calea, dacă nu unică cel puţin cea mai largă, a liberalizării în cultura românească, şi a constituit, în acelaşi timp, şi originalitatea ei, în configuraţia mai generală a liberalizării din Răsărit şi din Rusia. În timp ce în celelalte ţări din est, ieşirea din chingile realismului-socialist se făcea prin revenirea la o viziune critică a realităţii, în România se ieşea, mai ales, dintr-o literatură de coşmar printr-un salt în imaginar” (24 mai 1970, op. cit., p. 420).


[1] poate deveni semnificativ, la o lectura mai atentă, acest joc foarte strâns al cronologiei, de o parte şi de alta a discontinuităţii codurilor literare (şi discontinuităţii interpretării lor, în ţară şi în exil) induse de Tezele de la Mangalia. În 1970, Monica Lovinescu răspundea concesiv şi comprehensiv în privinţa evazionismului, temperând articolul lui Preda, dar devine intolerantă – inclusiv faţă de Preda însuşi – după 1971. Criticii esteţi din ţară, în schimb, după unele mărturisiri, abia atunci au început să înţeleagă ce spusese Preda, considerând volumul Imposibila întoarcere, apărut în 1970, primul semnal de împotrivire la directivele lui Ceauşescu (v. cronica lui Manolescu la Unde scurte 1, retipărit în Lista lui Manolescu, vol. 3). (va urma)

7 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

06/mart/2010 A apărut nr. 2/februarie a.c. al revistei culturale „Timpul” din Iaşi

… din sumar (aici revista în format pdf. – TIMPUL_134 – nr 2 – februarie_2010) :

● „BOR, stat şi naţiune: o Reformă?” – Bogdan C. Enache ● „Publish or perish! Philologorum agonia” – Marcela Ciortea ● „Identitatea culturală” – Adrian Niţă ●  „Corespondenţă din Londra” – Ana Maria Pascal ● „Mundaneum – ordinea lucrurilor” – Valeriu Gherghel ● „Mişcarea Goma pentru drepturile omului la 33 de ani” – Flori Bălănescu

Sorocul Lui Nero

de Konstantinos KAVAFIS

 Nero nu se nelinişti cînd auzi / prezicerea oracolului delfic:

„Fereşte-te de şaptezeci şi trei de ani!“ / Timp era berechet să-şi ducă traiul:

abia împlinise treizeci de ani. Sorocul / ce-i hărăzise zeul i-ajungea din plin

spre-a stăvili capcane viitoare. / Se-ntoarce-acum la Roma, puţin cam obosit,

plăcută oboseală, dup-o călătorie / bogată-n zile pline de desfătări senzuale –

în teatre, prin grădini, pe la palestre…

Serile, ah! din cetăţile-Ahaiei… / Şi voluptatea mai ales a trupurilor goale…

Aşa se gîndea Nero. În Spania însă, Galba / îşi strînge-n taină-armata şi-o instruieşte.

Galba, bătrînul de şaptezeci şi trei de ani.

(traducere de Elena Lazăr)

6 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | | Lasă un comentariu

06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova

Recunoaşterea oficializată a poetului basarabean

GRIGORE VIERU A DEVENIT NUME DE STRADĂ

Constantin Romulus Preda

„Moartea lui Grigore Vieru va contribui la redeşteptarea basarabeană”-spunea, alături de alţi mari cărturari de la Chişinău, şi Petru Lucinschi la 21 ianuarie 2009.Ceea ce s-a şi întâmplat, la sfârşitul anului trecut, când, la Iaşi şi la Chişinău, a avut loc Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, prin strădania primarilor Gheorghe Nechita şi Dorin Chirtoacă, „doi români basarabeni şi basarabeni români”, care s-au zbătut şi au acţionat într-o frăţietate venită din rădăcinile adânc înfipte în istorie.

Cei doi primari, parcă copiindu-l pe Aurel Antonie Solomon (primarul Cetăţii Băniei), din dragoste neţărmurită pentru „Luceafărul” de peste Prut, au transpus în faptă ideea lansată de Filomela şi Daniel Corbu, editori ai Poetului, de a se clădi acest edificiu simbolic care să aibă mai multe componente:un festival de poezie, simpozionul ştiinţific, concursul menit a încuraja generaţia viitoare de creatori, premiile de consacrare şi peste toate întrunirea poeţilor români de pretutindeni, pentru a consolida (sub auspiciile poetului militant) redeşteptarea şi păstrarea conştiinţei românităţii.

În cadrul Simpozionului, desfăşurat deopotrivă la Chişinău şi la Iaşi, configurat sub aceeaşi temă simbolică, „Grigore Vieru-poet al spaţiului românesc”, au prezentat comunicări: Adrian Păunescu (care a relatat, pe larg, acţiunea în revista „Flacăra…”, pe care o conduce), Vlaeriu Matei, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Catinca Agachi, Victor Crăciun, Viorel Dinescu, Raisa Vieru(soţia lui Grigore Vieru), Alexei Marula, Ludmila Calnic, Ion Peliman etc.

Primul semn, (…) în amintirea trecerii pe pământul nostru a lui Grigore Vieru, se află la Iaşi, unde Municipalitatea a inaugurat, la sfârşitul anului 2009, strada ce poartă numele lui Grigore Vieru, gestul simbolic fiind făcut de către primarii Nechita şi Chirtoacă în prezenţa scriitorilor Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Horia Zilieru, Andi Andrieş, Mircea Chelaru, ultimul spunând că strada respectivă duce spre un singur ţel:Unirea, ideal căruia Grigore Vieru i-a dăruit întreaga sa viaţă.

Strada Grigore Vieru de la Iaşi reprezintă începutul unei căi prospective menite să pună în valoare conştiinţa marelui poet în contextul unităţii neamului. Grigore Vieru obişnuia să spună : „A înălţa monumente contemporanilor înseamnă a arunca cu piatra în posteritate!”

În exclusivitate pentru publicaţia „Expresul de Sud”, scriitorul basarabean Nicolae Dabija (redactor-şef al revistei „Literatura şi Arta”) ne-a declarat:”Grigore Vieru a fost evocat , la Iaşi şi Chişinău, nu numai prin cuvinte omagiale, prin analize ştiinţifice, prin evocări, ci şi prin aducerea în memoria participanţilor a versurilor sale cele cu verb românesc desăvârşit. La Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi a avut loc un grandios omagiu adus poetului, prin însăşi opera lui.Începutul a fost marcat de Imnul Congresului Spiritualităţii Româneşti, pe versurile poetului Grigore Vieru, în interpretarea şi muzica regretatei Tatiana Stepa, cea mai sfâşietoare a folk-ului românesc, şi ea plecată prea devreme în lumea umbrelor.A fost un semn al unităţii spirituale sub care s-au desfăşurat cele două acte ale spectacolului:primul, „<<Strigat-am către tine>>”, cu o viziune teatrală pe versurile lui Vieru, înfăptuită de regizorul şi cineastul Anatol Codru.Al doilea act a fost oferit de celebrul trubadur Tudor Gheorghe, şi el vechi prieten al lui Grigore Vieru, cel dintâi care i-a răspândit creaţia în întregul românesc şi la românii de pretutindeni, cu vocea şi harul său inconfundabile. Sunt bucuros să aud că, şi la Craiova, primarul Aurel Antonie Solomon îi va ridica lui Grigore Vieru un bust în Parcul „<<Nicolae Romanescu>>”, gestul său fiind unul admirabil, mai ales că acelaşi primar a promis aducerea osemintelor mamei lui Vieru, Eudochia, de la Pererita la Chişinău, spre a se odihni, întru vecie, împreună cu celebrul său fiu.”

_______________________

– text publicat în ziarul Expresul de Sud, Craiova, martie a.c.

6 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

02/mart/2010 Cronica de artă: Radu Comşa depre arhitectul Sergiu Singer

Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut

Radu Comşa

Când treci pe Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, la un moment apare un front de clădiri cinzeciste. Două din ele flanchează Intrarea Finlanda. Cea din dreapta transpiră cuminte un realism socialism pur et dur înnegrit de benzina cu plumb. Cea din stânga, parcă un pic mai proaspată la culori, are ceva. E altfel.

Întotdeauna m-am întrebat ce e cu blocul de pe colţ cu Finlanda. Amprenta anilor ’50 era destul de clară, dar decorul faţadei avea o oarecare exagerare placută ochiului care o deosebea de academismul unui G.M. Cantacuzino desenând Baroc Revival. La o privire mai atentă, noi amănunte sar în ochi şi fac ca cele două clădiri să semene precum nuca peretelui. De exemplu, jardinerele celei din stânga. Accesorii detaşabile cu decupaje impecabile. Detaşabile, ele sunt mai degrabă potrivite unui decor perisabil decât perenităţii unei lucrări de arhitectură.

Cine naiba îşi permitea sa facă decoruri de teatru pe faţada unui bloc în anii şantierelor utemiste?
Imobilul de pe colţ cu Finlanda a fost arhivat la categoria nelămuriri. La ceva timp dupa ce l-am cunoscut pe Sergiu Singer, şi dupa un “aha, deci tu esti ăla” mi-am dat seama de un fapt absolut rarisim. Bucureştiul avusese parte de o premoniţie postmodernistă. Cu 30 de ani înaintea lumii. Mai cunosc un singur caz, al lui Piero Fornasetti într-o Italie post-Mussolini. Dar Fornasetti desenase locuri de loisir –  cazinoul din San Remo şi fastuoasa corabie Andrea Doria – avându-l alături pe Gio Ponti cu a sa Editoriale Domus cu tot. Sergiu Singer şi-a exprimat viziunea postmodernistă în anii de după Tătuca. Proaspat absolvent repartizat la atelierul lui Giurgea şi suportând sarcasmele maestrului, considerat fiind de acesta drept “baiatul care face butaforie”. După atâtea lamentări despre nesincronizarea regăţenilor, după cultul icoanelor sincrone modernismului interbelic, blocul ce anticipează cu decenii un curent atât de mult discutat şi discutabil ar merita o mai “atentă atenţie”, chiar dacă se numeşte “Iancu de Hunedoara nr.18”.

După experimentul descris, Sergiu Singer face scenografie, în România şi în Germania. Apoi, întoarcerea sa la arhitectură coincide cu explozia postmodernismului pretutindeni. Postmodernismul este azi discutat şi discutabil. Cuvantul sună atât de bine, încât umbrela sa larg generoasă a adunat poate pe prea multi. Graniţa între postmodernism şi kitsch a devenit poros-permeabilă, până şi seaca Wikipedie le cam confundă.

Multi arhitecţi de azi, într-o oarece complezenţă, suflă şi-n iaurt de teama clasificării în curentul coloanelor resuscitate. Dar ce poate defini un postmodernist născut şi nu făcut? În primul rând, atenţia acordată celor de dinainte de Duchamp. Un laviu în amănunţită fidelitate făcut unei vile palladiene sau admiraţia faţă de o asemenea vilă desenată de altul. Cum spune Singer, tot respectul fată de cei care “au labă”. Pe hârtie şi nu pe tastatură. În al doilea rand, scenografia mânuită cu grija pentru privitor. La recenta Bienală de arhitectură, post-minimalismul era penalizat de o cacofonie de poze mici, dovadă că un pic de postmodernism nu strică nimanui, chiar dupa declarat-dorita moarte a sa. Apoi curajul. De exemplu curajul de a iubi marmura, într-un moment când multi se feresc de ea ca dracu’ de tămâie. Din motive de prudenţă în faţa criticii, azi se preferă savante mixturi sintetice generatoare de gaze puturoase în aer. La urmă, un postmodernist adevărat tremură de enervare în contact cu frigiditatea minimalistă. De fapt, el nu suporta frigiditatea în general…

Dacă România îşi va inventaria vreodată patrimoniul postmodern, Sergiu Singer ar figura pe copertă. Mai ales ca nu suferă de boala lui Caragiale, care îi autoexilează pe unii în Germania sau pe aiurea. Dimpotrivă, el traieşte cu aceeasi placere atât la Bremen cât şi la Bucureşti, de unde şi-a reamintit sa înjure neaoş termoficarea.

2 Martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu